<>
(text scris, editat și corectat în perioada 23 Noiembrie – 23 Decembrie 2019)
Sâmbătă, 23 Noiembrie 2019
Ursitule (și drag cititor),
Am folosit ultima lună de pauză pe care am luat-o de la scris ca să trag linia pentru a putea calcula suma deducțiilor logice asupra evenimentelor care mi s-au întâmplat de-a lungul anilor și ca să trag concluziile și învățămintele atât de necesare ca să pot spune cu deplină certitudine: ”Știu unde am greșit, știu ce trebuia făcut ca drama din viața mea să fi fost evitată, înțeleg lucrurile care mi s-au întâmplat, accept că au existat cauze rezonabile în dimensiunea cauzelor naturale care au dus la pedeapsa pe care am primit-o conform cu legea karmei, înțeleg lecția pe care o am de învățat, primesc cu dragă inimă să împărtășesc cu semenii mei povestea mea de viață spre a le fi de folos acestora, ca exemplu de urmat, în schimbul binelui incomensurabil pe care Universul mi-l face trezindu-mi conștiința și promit că voi acționa de aici înainte conform cu învățămintele extrase din aceste lecții, ascultând întotdeauna de vocea intuiției, vocea Tatălui din interiorul meu.” Însă nu am pretenția ca, după o lună de reflecție asupra acestor probleme, să mă fi investit singură, ca prin minune, cu înțelepciune, cunoaștere și înțelegere desăvârșite. Lucrurile nu se înfăptuiesc cu atâta rapiditate, excluzând factorul ”răbdare”. Pentru ce răbdare? Răbdare să accept scurgerea lentă a timpului pentru a putea observa punctual, pe tărâmul practic al vieții, dacă aceste schimbări din interiorul meu sunt cu adevărat reale, profunde și stabile, dacă lecțiile primite au fost cu adevărat învățate, dacă perspectiva și înțelegerea mea asupra acestor evenimente sunt complete și depline, dacă aceste concluzii pe care le trag sunt pertinente și rezonabile din punct de vedere uman, dar mai ales spiritual.
Motiv pentru care povestea mea despre care scriu în aceste rânduri nu se va termina probabil decât în momentul în care îți voi naște copilul. Fiindcă de la acest copil a plecat totul. Și de la promisiunea pe care am făcut-o la începutul lui 2012, când am făcut un legământ solemn cu Universul că aveam să fac orice mi-ar fi cerut numai ca să îmi recuperez sufletul și să îl întâlnesc pe cel pereche pe care ochii mei de atunci îl vedeau drept cel mai bun tată posibil pentru singurul copil pe care îmi este permis să îl aduc pe lume. Am vrut 3, însă nu toate dorințele noastre se împlinesc întrucât în dimensiunea cauzelor naturale există păcate atât de grave care pur și simplu nu se pot ierta, iar păcatele împotriva Spiritului Sfânt se numără printre aceste păcate impardonabile, având legătură cu păcatele legate de actul intim. Odată emisă, pedeapsa karmică trebuie dusă până la capăt și nu poate fi scurtată. Cu cât te opui mai mult acestei pedepse, cu atât mai mult ea devine mai aspră. Eu m-am opus ei de-a lungul anilor deoarece nu aveam pic de cunoaștere asupra acestor lucruri legate de suflet, de energie, de legea divină, etc, motiv pentru care mi s-a dublat. Trebuia să țină 7 ani, dar va ține 14. Din fericire, cunosc cu foarte multă precizie momentul exact, adică ziua, luna și anul precis, când mi se va retrage pedeapsa legată de păcatele împotriva Spiritului Sfânt,, cauza care a dus la aceasta ștergându-se din catastiful judecătorilor divini. De asemenea, cunosc ziua exactă când a început totul și înțeleg de ce mi s-a dublat această pedeapsă. Ziua de 29 Iunie 2006 e încercuită cu sânge în calendarul evenimentelor acestora care țin de cronologia vieții mele prezente, dacă ar fi să vorbesc în chip metaforic, întrucât în acea zi a început pedeapsa mea propriu-zisă pentru greșelile comise în 2005, an care simboliza suma tuturor erorilor înfăptuite de mine în viața mea anterioară. Subliniez că e vorba aici de păcate comise împotriva Spiritului Sfânt, iar nu de altele pentru care am primit reversul, conform cu legea karmei! În acea zi de 29 Iunie 2006 am acceptat prietenia cu ursul grizzly. În acea zi Tatăl a fost cu mine, manifestându-se prin amicul meu Tzep care mă ținea de mână în timp ce mergeam la întâlnirea cu Silviu și care mi-a spus pe drum, avertizându-mă: ”Cati, nu te duce la această întâlnire fiindcă are să îți pară rău! Fă cale întoarsă sau mergi mai departe și fă-te că nu l-ai văzut pe individul ăsta fiindcă nu ți se potrivește!”Aș fi putut-o evita, toată drama asta nebunească vreau să zic, fiindcă mila divină este cu adevărat infinită, însă pentru a fi putut-o evita ar fi trebuit ca la 19 ani să fi avut de zece ori mai multă tărie de caracter decât am acum, de o sută de ori mai multă înțelepciune, de o mie de ori mai multă răbdare, încredere și credință în Divinitate că avea să aibă grijă de mine și nu avea să mă lase singură. Și fiindcă nu am avut la 19 ani niciuna din virtuțile de mai sus, legea cauzei și a efectului a fost pusă în aplicare de două ori întrucât pur și simplu eram incapabilă să mă dezmeticesc din ”beție”. Iar eu am făcut acea promisiune solemnă în acel an, însă nu am avut răbdare nici măcar o lună să primesc răspunsul Universului la jurământul meu, așa că m-am trădat iarăși, încălcând propriul legământ în momentul în care am dat bir cu fugiții, ascuzându-mă ca o lașă în brațele unui bărbat cu 18 ani mai în vârstă decât mine, iar asta deoarece, realmente, mie îmi lipsea credința că un altul, mai tinerel, mai potrivit și mai înțelegător ar fi putut accepta felul meu de a fi de atunci. Cu alte cuvinte, chiar când făceam jurământul față de Univers, eu mă aflam la finele pedepsei mele de 7 ani, iar Divinul pregătea terenul pentru ca eu să primesc o nouă șansă. Tremur de rușine în timp ce scriu aceste rânduri, conștientizând amploarea greșelii pe care am făcut-o în acel an! Dacă aș mai fi avut un pic de răbdare, dacă aș fi înțeles atunci câtă nevoie disperată aveam de cel puțin un an de pauză ca să îmi refac bateriile după relația cu Silviu! Teribilă următoarea coincidență: în loc să iau această pauză de la amorul de 2 lei cu care mă mulțumeam la acea vreme, am fugit repede-repejor la Bryan, în Irlanda, fix în ziua de 29 iunie 2012, la 6 ani după ce îmi încurcasem viața cu ursul. Un an mai târziu, când această pedeapsă era pe punctul de a se termina, Tatăl iarăși a fost alături de mine, trimițându-mi semne după semne ca să mă ajute să revin pe calea cea bună, însă eu am ales să ignor ceea ce era atât de evident. Decisesem să plec iarăși în Irlanda, de data aceasta definitiv, mai puțin de dragul lui Bryan și mai mult din cauza parteneriatului dintre Youtube și Google Adsense care era disponibil în Irlanda, dar nu și în România. Vroiam să îmi spăl păcatele legate de videochat făcând un alt fel de webcamming, anume tutoriale de croșetat pe Youtube. Și cum plănuiam eu să fac așa ceva? Compromițându-mă și ruinându-mi viața lângă un individ de calitatea celui pe care îl alesesem să împart patul cu el. Numai că parteneriatul acesta salvator despre care vorbesc a devenit disponibil și în România în luna aprilie, iar eu hotărâsem să îmi iau bilet pentru mai! Poți numi această situație o pură coincidență? Fiindcă eu nu mai am curaj să decretez injurii bunului Tată, acuzându-L că nu a fost lângă mine ca să mă îndrume! Degeaba am primit după aceea o perioadă de grație de câteva luni în acel an al lui 2013, timp pe care ar fi trebuit să îl folosesc pentru reflecție, în vederea revizuirii comportamentului meu scăpat de sub control. După expirarea acestei perioade de grație, degeaba mi-a întors Tatăl stomacul pe dos de mi-am vomat și mațele din mine după ce am suferit primele tromboze cerebrale! Degeaba mi-a pus Tatăl o pată pe ochi, avertizându-mă că merg pe calea greșită! Când mi-am făcut bagajul ca să plec din Irlanda pentru un consult medical în țară, eu mă pregăteam să mă întorc în acea casă și lângă acel om după ce aveau toate acele simptome să se lămurească. Așa că pedeapsa s-a dublat. Dar Tatăl a fost iarăși cu mine și cu familia mea ca să ne arate calea și tot degeaba cu semnele Sale. Îmi amintesc și acum următoarea coincidență teribilă și foarte stranie. După toate consultațiile de la Brăila, doctorii locali s-au dat bătuți în legătură cu cazul meu. Nu au făcut legătura între simptome cu un atac cerebral, scornind fel de fel de teorii, așa că ne-au recomandat să mergem în București unde credeau ei că puteam efectua mai multe investigații. Nici eu, nici mama, nici tata nu am vrut să mergem. Dar am pornit-o la drum fiindcă medicii de acasă nu știau ce să îmi mai facă. Pe drum ni s-a stricat mașina!! S-a oprit motorul în plin câmp, la numai câțiva kilometri de satul unde locuiește bunica mea! Vzând asta, mama a spus atunci în timp ce stăteam toți în mașină, neștiind cesă facem: ”Acesta este un semn! Nu vedeți că este un semn?! Ne spune să ne întoarcem! Hai să nu mai mergem!” Și nu am mai vrut fiindcă ni se părea tuturor prea stranie coincidența! Dar unde era să merg dacă niciun doctor de la Spitalul Județean nu vedea atacul cerebral? Apoi a apărut din senin un om cu un tractor care ne-a ajutat să repornim motorul. Și, în loc să facem cale întoarsă, dând o fugă pe la bunica pe care nu o mai văzusem din ziua când plecasem în Irlanda în vara lui 2013, am continuat drumul spre București de unde m-am întors o lună mai târziu cu o salvare, mai mult moartă decât vie, complet oarbă, 99% surdă, parțial paralizată și traumatizată. Când mă gândesc la toate aceste lucruri, văd și înțeleg acum foarte bine de ce, începând cu vara lui 2016, Divinul a început să îmi comunice în mod repetat următorul mesaj: ”Totul se va termina în curând! Mai ai puțină răbdare! Bagajul tău este ca și făcut!” Acum înțeleg că mă aflam atunci în cel de-al 10-lea an din cei 14. Ce mai erau 4 ani de așteptat și îndurat întunericul și suferința asta mizerabilă? Iar acum s-au scurs 13 din 14. În mod evident, dacă aș fi știut în 2016 că mai aveam 4 ani de prizonierat, mi-aș fi atârnat o piatră de moară de gât și m-aș fi aruncat în Dunăre pentru că în acel an nu dispuneam nici de răbdare, nici de înțelepciune ca să înțeleg rostul lucrurilor care mi se întâmplă din perspectiva Divinului, nu din perspectiva egoului meu. Ștreang mi-am pus realmente la gât în anul 2014, vrând să mă spânzur cu funia de la draperiile din sufragerie, dar pentru că nu aveam unde să atârn funia, am renunțat. Și nu am renunțat numai din cauza lipsei de resurse ajutătoare întru îndeplinirea planului meu de a mă sinucide fiindcă nu puteam face în niciun fel ca suferința emoțională resimțită după atacul cerebral să fie mai ușor de tolerat. Deși orbirea nu este o boală care să doară, aș vrea să încerci să înțelegi că e o treabă împuțită și oribilă căci depinzi în permanență de alții chiar și pentru cele mai elementare afaceri din viața ta, precum aprinderea unui chibrit sau verificarea cireșelor de viermișori! Nu am abandonat ideea suicidului numai din acest motiv, ci mai ales fiindcă am început să îmi pun întrebările ”De ce mi se întâmplă acest eveniment? De ce amm orbit?” și pentru că am început să înțeleg răspunsurile! Când am spus mai sus că știu cu foarte multă precizie când îmi va fi anulată pedeapsa pentru păcatele împotriva Spiritului Sfânt, nu m-am referit la ziua când îmi voi recupera vederea care continuă să îmi fie necunoscută, ci la ziua când mi se va permite să fiu iarăși într-o relație cu un bărbat… Te întrebi poate de ce am pomenit mai devreme că dorința mea de a avea 3 copii nu se va putea îndeplini dacă acum susțin că pedeapsa se va anula. Nu pot explica de ce anume această anulare e mai degrabă un fel de păsuire, iar nu o iertare completă, ceva asemănător sistemului de eliberare condiționată a deținuților.
Am vorbit în scrisorile mele trecute despre o altă pedeapsă de 10 ani care a început în 2011, fără să fi reușit încă să identific și luna precisă de începere. Nu mi-am schimbat mărturia. Acestea două, cea de 14 ani și cea de 10 ani, au cauze diferite, una avându-și sursa în viața trăită în promiscuitate, iar cealaltă în viața trăită în minciună, ură, trădare și fraudă. Dar ambele au legătură cu orbirea mea care mă împiedică în momentul prezent să mai perpetuez delictele păcătoase în acțiunile de zi cu zi.. Timp de câțiva ani, cele două s-au suprapus, ceea ce a făcut ca viața mea după 20 de ani, dar mai ales după 24 de ani, să fie un real eșec pe abssolut toate planurile, adică în dragoste, în educație, în finanțe, în relațiile cu familia și cu semenii mei. Ele se vor încheia cam în aceeași perioadă, moment în care îmi voi câștiga dreptul la un nou început! Primul mesaj obținut de la Înțelepciunea Divină printr-o sincronicitate perfectă cu o carte pe care am citit-o în vara lui 2016, când am început să fiu foarte atentă la ce ascultam, a fost: ”Primul lucru pe care trebuie să îl faci este să obții dreptul de a fi tu însuți!” (John Fowles – ”Daniel Martin”) Numai să îmi învăț lecțiile! Dacă aș fi ascultat de vocea intuiției de-a lungul anilor, urmând semnele lăsate de Divin în calea mea și luptând împotriva demonului desfrâului și al promiscuității, aș fi fost conform vorbei din popor, adică ”săracă, dar curată”. Dacă aș fi luptat cu demonul minciunii, al fraudei și al trădării, aș fi fost stabilă din punct de vedere financiar, dar teribil de ghinionistă în dragoste. Dar eu nu am început cu adevărat lupta decât după ce am suferit atacul cerebral. Uite o altă coincidență foarte stranie! Cu toate că sunt convinsă că cele două pedepse s-au suprapus, ele însumează 24 de ani. Anul acesta s-au făcut 24 de ani de când am fost molestată în copilărie. Tot în acest an s-au produs nenumărate schimbări în bine în interiorul meu, dar și în situația generală de acasă, din familia mea!
Mi s-a permis să cunosc aceste detalii deoarece Tatăl dorește de la mine să fiu în cunoștință de cauză, adică să îmi înțeleg viața pe deplin și în profunzime, sub toate aspectele ei. Pentru ca nu cumva pe viitor, într-o altă viață, să mai ridic vreodată pumnul la el, numindu-L ”nenorocit” și dând vina pe El pentru toate nenorocirile din viața mea. Nu, fiindcă El nu este de vină, ci eu sunt vinovată pentru tot. Punct cu punct fiecare eveniment din existența mea s-a desfășurat în conștiința mea cu încetinitorul ca să văd că nu mai există nimeni acolo, niciun țap ispășitor pe care să dau vina în afară de mine. Nu sunt fatalistă. Nu cred în acea teorie conform căreia lucrurile nu se pot schimba, tu trebuind să înduri suferința impusă de pedeapsă fără să poți negocia termenii acesteia. O știu că așa este deoarece mi-au fost iertate o sumedenie de alte fapte, dovada concretă stând în faptul că mi s-a permis să mă reconectez cu sufletul meu pentru a-l cristaliza. Însă unele pedepse pur și simplu nu se pot negocia, mai ales după ce au fost emise !
Un singur lucru continuă să fie neclar și să mă bulverseze, lăsându-mă și acum cu gura căscată, după tot acest timp folosit pentru reflecție și introspecție, iar acesta ești tu, ursitul meu, cel pe care l-am cerut în urmă cu aproape 8 ani să fie tatăl copilului meu, garantând că aveam să fac orice mi s-ar fi cerut pentru ca această năzuință să îmi fie îndeplinită. Ai mare, mare grijă ce promiți Universului că vei face și vei drege pentru ca o dorința arzătoare pe care o ai să se îndeplinească. Universul nu uită ce ai promis că vei face, iar dacă ți se dă ce ai cerut și nu ai dat ce ai promis, Universul nu va întârzia să își ia partea. Reciproca este valabilă! În niciuna din zilele vieții tale să nu crezi că Universul nu se va ține de cuvânt, mai ales după ce ți-ai îndeplinit sarcina, chiar dacă răsplata pare că întârzie să apară.
Dar ce te faci când nu ești specific în legământul tău, când, în avântul tău prea îndrăzneț, tu te încumeți să faci orice, să îndeplinești, așadar, orice sarcină care ți se va da, indiferent de gradul său de dificultate? Ai mai brava tu dacă ai ști în prealabil că Tatăl te va trece prin încercări îngrozitoare și cumplite pentru ca ție să îți fie permis să îți cristalizezi sufletul? Te-ai mai aventura tu prin încercări de foc, apă, aer și pământ pentru ca sufletul tău să prindă formă? N-ai spune tu, descurajat și dezamăgit, că miza unei astfel de încercări, fie vorba de recuperarea sufletului sau de întâlnirea sufletului pereche, nu merită efortul?
Că cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.
Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?
(Matei 16:25-26)
Pentru ce atâta efort? Nu sunt eu încremenită de spaimă gândindu-mă că, fie și de-ai fi tu sufletul meu pereche desprins din aceeași ființă androgină ca și sufletul meu de la începuturile timpului, tot ai putea fi un nemernic care m-ar putea lovi? Garantează faptul că îmi ești suflet pereche că nu ne vom mai certa niciodată, că nu vei ridica niciodată vocea la mine, că nu îmi vei mai reproșa niciodată nimic? Deci la ce bun tot efortul acesta dacă scenariul final nu este garantat ca fiind perfect? Nu este aceasta iluzia fantasmagorică în care ne amăgim cu toții, anume că Dumnezeu, în versiunea sa de Moș Crăciun din imaginația noastră, ne va îndeplini cutare sau cutare dorință, în schimbul angajamentului nostru de a executa o sarcină, deși, de multe ori, nici nu ne mai oferim să facem astfel de comisioane, bătând direct cu piciorul în podea și cerând ca revendicările noastre să fie materializate pur și simplu, la comanda noastră? Nu face acest scenariu să deruleze în mintea noastră scene ale unei vieți perfecte? Fără sărăcie, fără boală, fără scandal, fără ceartă, fără nimic în afara fericirii, neînțelegând că fericirea are un preț în Univers și că viața de zi cu zi cu imperfecțiunile sale își are rostul ei în locul unei amăgiri. Perfecțiune există doar în Absolut, în timp ce restul Universului este supus propriei mecanici, erorii și păcatului, atâta vreme cât coada de drac, adică sămânța răului, se mai află înăuntrul nostru, în subconștientul și inconștientul nostru.
La Domnul său, e oare vreun muritor curat?
prin fapta lui, e oare un om fără prihană?
Că dacă nu se-ncrede nici chiar în servii Săi,
și dacă chiar în îngeri El află ceva strâmb (Iov 22:17-18)
Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti „bun”? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. (Luca 18:19)
Eu mi-am întors spatele, îndepărtându-mă de propriul legământ, fiindcă nu am mai avut răbdare să aștept, iar dacă aș fi știut în 2012 prin ce avea să mă pună să trec Tatăl ca să îmi câștig dreptul de a te întâlni, nu aș mai fi făcut niciun jurământ dintru început. Și m-aș fi mulțumit cu altceva, ceea ce am și făcut! Nu aș mai fi ajuns să înțeleg evenimentele din viața mea și nu m-aș mai fi apropiat, nici măcar cu un centimetru, de sufletul meu. Îți cunoaște Tatăl mai bine măsura și limitele de toleranță la suferință, așa că îți dă să duci în spinare o cruce croită potrivit cu dimensiunea interiorului tău căci promisiunea făcută față de Tatăl, mai ales când este repetată, sinceră și făcută cu credință și nădejde, se transformă în datorie. Nu o transforma în datorie karmică de care nu mai poți scăpa pentru că, dacă ți-ai percepe propriul legământ drept o corvoadă, atunci la ce bun să mai juri tu în fața Universului cu pumnii strânși și cu maxilarul încleștat și cu inima plină de curaj și încredere în tine însuți, cu sângele clocotind în vene că vei face și vei drege numai ca să….. ca să ce? Pentru ce tot efortul, toată suferința? Pentru o casă, pentru o mașină, pentru o slujbă bine plătită, pentru un Făt-Frumos arătos, dar incompatibil cu tine în cei 5 centri, anume intelectual, motor, emoțional, instinctiv și sexual? Pentru a-ți salva soția sau soțul sau copilul sau un părinte de amenințarea morții prin cancer, leucemie sau altă boală degenerativă ca după aceea să faceți ce împreună? Să mergeți în excursii în insule paradiziace, să escaladați munții, să plecați în aventuri de neuitat? Ca să vă împovărați conștiința cu și mai multe dorințe când dorința, în sine, este cea care a scufundat umanitatea în întuneric și păcat fiindcă din cauza dorinței ne-am lovit frații și semenii în cap cu o armă criminală, ca să luăm de la ei ceea ce nu e al nostru? Ca să vă împovărați inimile cu și mai multe regrete și visuri neîmplinite? Cunosc o persoană care pare să își trăiască toate visurile posibil și imposibil de imaginat. A fost peste tot în lume, escaladând munți și înfruntând uragane și pericole de nedescris, dar când într-un comentariu a mărturisit căă visează ca tot restul vieții ei să fie un astfel de maraton la ritm accelerat, mulțumind pentru binecuvântarea fiecărei zile petrecute deasupra pământului, iar nu la 6 picioare sub el, am înțeles că înăuntrul ei există un om doar în aparență curajos și luptător, atâta vreme cât noțiunea de ”moarte” îi dă fiori pe șira spinării, neacceptând-o ca făcând parte din procesele naturale și firești ale vieții înseși. Iar tatăl meu, mai mult decât oricare alt om pe care îl cunosc, are imprimată în psihicul lui oroarea, groaza față de moarte pe care o respinge neîncetat, combătând-o cu medicamente, iar nu cu fericire reală. Și de ce? Fiindcă are înmagazinată în subconștientul lui suma tuturor dorințelor, a visurilor neîmplinite, a regretelor, a tuturor lucrurilor care ar fi putut fi, dar n-au fost să fie, a tuturor locurilor care ar fi putut fi văzute, dar n-au fost văzute, a tuturor carierelor care ar fi putut fi urmate în locul celei prezente, dar care n-au fost urmate, a tuturor cuvintelor care s-ar fi putut spune, dar nu au fost spuse. Editat pe 23 Decembrie: Tatăl meu a ajuns ieri la spital după ce ritmul cardiac i-a sărit iarăși din limitele normale. I se întâmplă destul de des să ajungă la urgență din cauza acestei tahicardii, dar el nu asociază simptomele disfuncției sale cardiace cu frica sa față de moarte imprimată în mintea sa subconștientă. Refuză categoric să facă vreo legătură între fenomene. Dar crizele sale se produc dubios de des după ce află despre moartea vreunuia dintre cunoscuții săi. Zilele trecute a murit soția unui prieten al său care fusese bolnavă de diabet și de inimă. Vorbind sâmbătă seara cu bunica la telefon, mama lui, i-a spus acesteia că nu intenționa să meargă la înmormântare ca să nu aibă palpitații. Dar a doua zi inima lui și-a accelerat ritmul peste limită, așa că a ajuns la spital, la resuscitare, iar azi doctorul curant i-a trântit diagnosticul fenomenal: bătăile accelerate i s-au tras de la un medicament împotriva răcelii pe care l-a luat în urmă cu 9 zile! Aproape că îmi este rușine când aud că acești oameni își zic doctori! Dacă doctorii de trupuri din carne și din oase ar fi și doctori de suflete, atunci și bolile incurabile și-ar găsi leacul! Dacă așa-zișii doctori de suflete din zilele epocii acesteia moderne ar fi niște indivizi cu abilități reale de a investiga sursele adevărate ale bolilor și ale suferințelor noastre în dimensiunea cauzelor naturale, iar asta pentru mai puțin de o grămadă de parale pe ședință că au ajuns terapiile cu energia lui Dumnezeu să fie accesibile numai vedetelor, atunci poate că și jurământul lui Hipocrate ar continua să mai aibă sens, așa cum și Biblia ar avea mai mult sens, iar religia și medicina nu ar mai fi o mascaradă de injurii aruncate de la un cult la altul sau de la adepții unei teorii științifice la alții și nici nu ne-ar mai fi rușine să spunem semenilor noștri că noi credem în Dumnezeu sau că stăm de vorbă cu sufletele noastre, chestiune pentru care acum primim tratament medicamentos ca să ne vindecăm de boala numită ”credință !
Vai lumii, din pricina poticnirilor! Că poticnirile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine poticnirea!
Iar dacă mâna ta sau piciorul tău îți devine piatra de poticnire, taie-l și aruncă-l de la tine; că mai bine-ți este să intri în Viață ciung sau șchiop decât să ai două mâini sau două picioare și să fii aruncat în focul cel veșnic.
Și dacă ochiul tău îți devine piatra de poticnire, scoate-l și aruncă-l de la tine; că mai bine-ți este să intri în Viață cu un singur ochi decât să ai doi ochi și să fii aruncat în gheena focului.
Matei, 18:7-9
Așadar, pentru ce să faci promisiuni pe care nu le poți duce la capăt față de Univers în ale cărui legi nu crezi, nici măcar în cele elementare legate de gravitație și de atracție pe care le-am învățat la școală, ca să obții lucruri pe care le dorești atât de mult cu cea mai crâncenă încăpățânare, chiar dacă lucrurile pe care le vri nu sunt și lucrurile de care ai nevoie? De dragul unei fantezii, unui ideal? Pentru așa ceva juri tu pe toți sfinții că vei face orice, dar absolut orice ți se va cere? Când știi și tu prea bine că haosul din exteriorul tău nu este decât o reflexie a universului din interiorul tău? Lumea din exteriorul meu se va aranja și se va echilibra într-o ordine perfectă numai când lumea mea interioară se va orândui la rândul său, una reflectând-o pe cealaltă, iar pentru ca acest echilibru să se întâmple sunt, într-adevăr, de acord să trec prin orice suferință purificatoare impusă de Tatăl fiindcă mi-a ajuns cuțitul la os și nu mă mai suport pe mine însămi.
Sunt, realmente, convinsă, că în mintea mea subconștientă a existat acest strigăt după ajutor încă din 2012, ceea ce înseamnă că aș fi înțeles că numai trecând printr-o suferință cumplită avea sufletul meu să se elibereze și purifice. Și îmi amintesc cu foarte multă durere că, în acel an, am simțit înăuntrul meu că numai printr-o boală cumplită aveam să mă resetez, eliberându-mă de trecut. Nu puteam face altfel în imaginația mea decât să mă îmbolnăvesc fiindcă altfel nu reușeam să croiesc un scenariu prin care mi-aș fi putut justifica greșelile. Desigur că gândeam ca o lașă. Îmi lipsea curajul să mă mărturisesc față de părinții mei, iar ideea de a suferi din cauza unei boli mi-ar fi oferit luxul de a primi iubire și compasiune de la familia mea, fără ceartă, fără scandal, fără dojană, un scenariu ideal de film, ce să mai? Și eram dispusă să sufăr prin boală, mă oferisem pentru o astfel de încercare. Bineînțeles că nu m-am așteptat niciodată ca sistemul meu cerebral, în frunte cu vederea, să fie cel care să cedeze. Mă ofeream pentru o afecțiune cardiacă, gastro-intestinală sau pentru vreo anemie, oboseală cronică, nevroză sau isterie! Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Pare cu adevărat absurd ce scriu acum și nu îmi vine a crede să constat că eram atât de blocată în gândirea mea, negăsind nicio altă soluție de scăpare mai puțin extremă pentru a ieși din impasul în care mă aflam? Dar cum aveau mama și tata să mă ajute în legătură cu diagnosticul catastrofal pe care ginecologul mi-l pusese în septembrie 2011? Ar fi ieșit tata pe stradă la agățat ca să îmi găsească un pretendent cu care să îmi fi întemeiat o familie în mai puțin de 2 ani? Nu știu cum ar fi fost, dar nici nu am cerut ajutor. Iar eu nu mai puteam și vroiam să cad în colaps. Am vrut să mă îmbolnăvesc pentru a primi o îmbrățișare autentică și plină de compasiune, fără ceartă, fără voci ridicate, fără reproșuri! Vroiam doar să zac ca să iasă tot veninul din mine! Plâng ca o turbată în timp ce scriu aceste rânduri. Mă uitam mai devreme pe rețelele de socializare. L-am găsit pe ursul grizzly în Paris în urmă cu numai 12 ore. Acum câteva luni era în Grecia. Anul trecut a fost în Dubai. E angajat cu acte în regulă acum și are o iubită. Cu mine nu mergea nici măcar la bunica, la țară, pe maul Dunării. Iar eu… eu zac și acum după 8 ani de la despărțirea noastră, avându-mi nervii complet zdruncinați fiindcă nu mai suport să țipe cineva la mine ca să îmi reproșeze lucruri de nimic! Nu! Nu mai pot auzi așa ceva, nu după câte am trecut!! L-am visat în această dimineață, ducând același război pe care l-am dus cu el timp de aproape 5 ani, implorându-l să mă elibereze, acceptând să se despartă de mine, dar fără succes. După 8 ani eu continui să duc aceeași luptă cu el, atât de zdrobită sunt și acum, complet blocată, gândind și simțind că nu merit nimic mai bun de atât. Că nu te merit nici pe tine, ursitul meu. Iar ce simt acum a fost de un milion de ori mai greu de îndurat în 2012, la numai câteva luni de la despărțirea de el. Și tot ce-mi doream era să zac și să bolesc în brațele mamei mele, în timp ce ar fi avut grijă de mine. Timp de 4 luni, după ce m-am separat definitiv de el, mutându-mă singură cu chirie, nu m-am putut ridica din pat. Făceam baie o dată la câteva zile, mâncam pe fugă și dormeam cum apucam, de-abia târându-mă de pe o zi pe alta. Bani pentru strictul necesar primeam de la un bărbat cu 30 de ani mai în vârstă decât mine pe care îl cunoscusem pe un site de videochat și cu care mă întâlnisem și în persoană în călătoria de la Londra din noiembrie 2011, când îl cunoscusem și pe Bryan. Starea mea de spirit din timpul acelor luni a fost ca a unui bolnav aflat în convalescență. Nu sufeream defel de dorul ursului. Nu mă simțeam singură și nici neputincioasă sau îngrijorată. Eram doar sleită de energie, ca și cum un vampir supsese întreaga sevă de viață din trupul meu și din sufletul meu fiindcă așa au fost acei ani împreună cu el. Însă diagnosticul mizerabil care mi-a curmat speranța în mai bine îmi dădea ghiont în mintea subconștientă, reamintindu-mi că nu era timp de pierdut, că vânătoarea după un tată pentru copilul meu era în toi. Nu am mai așteptat răspunsul Tatălui la jurământul meu fiindcă îmi lipsea credința. Așa că ai mare, mare grijă nu numai la ce juri că vei face, ci și la ce îți dorești! Toate se vor întoarce la tine sub o formă sau alta!
Nu-i vorba! Orbirea de care sufăr este o pedeapsă karmică emisă de Justiția Divină ca urmare a păcatelor grave pe care le-am comis, păcate de care nici măcar nu eram conștientă fiindcă nu le consideram atât de periculoase. ”Cum să fie faptul că întrețin relații sexuale cu un partener în afara căsătoriei un păcat mai grav decât o crimă, decât un viol sau un jaf, mai ales când toată lumea de pe fața pământului face asta și nu orbește nimeni, făcând atacuri cerebrale?” Nu m-am întrebat și eu așa ceva? Ba desigur. Și multe alte întrebări mi-am pus în plus. Dar acum văd și înțeleg că pedeapsa mea karmică prin orbire a fost spre binele meu, mai ales de-ar fi fost sexul în afara căsătoriei singurul păcat comis împotriva Spiritului Sfânt!. Am cerut pe cel mai bun și potrivit bărbat ca să fie tatăl copilului meu, iar tu existai deja într-o formă mult mai apropiată de sufletul tău autentic, în timp ce eu mă aflam complet desincronizată de sufletul meu pe care nu îl mai simțeam deloc. Să mi te fi trimis bunul Tată când te-am cerut în 2012 s-ar fi sfârșit printr-o catastrofă fiindcă ne-am fi potrivit ca nuca în perete. Ar fi fost ca și cum ai ruga o oaie să facă pace și casă bună cu un lup! Știi cum îți percep energia când mă vizitezi câteodată? Am reușit să identific cea mai apropiată asociere a senzațiilor! Desigur că ai stat în preajma unei biserici când bat clopotele și desigur că ai simțit și tu acea vibrație foarte puternică în coșul pieptului. Acum încearcă să îți imaginezi cum s-ar putea simți dacă te-ai afla lângă sau chiar sub un clopot de catedrală când acesta bate fiindcă permite-mi să te informez, dragul meu, că aceasta este rezonanța magnetică a Ființei tale Divine, în timp ce a mea este ca a unei cățelușe în călduri! Am vrut să fii cel mai bun tată, însă și eu trebuie să fiu cea mai bună mamă.
Nu! Nu! Nu! Niciodată să nu mai faci promisiuni Tatălui ca să obții în schimb lucruri fără de valoare și fără importanță pentru suflet!
Nu-ți lăsa gura să-ți împingă trupul spre păcat și să nu spui în fața lui Dumnezeu: „A fost o greșală”, ca nu cumva Dumnezeu să Se mânie asupra glasului tău și să nimicească lucrul mâinilor tale.(Eclesiastul, 5:5, versiunea ortodoxă a Bibliei)
Mai bine să nu faci nicio juruință decât să faci o juruință și să n-o împlinești. (Eclesiastul, 5:5, versiunea adventistă a Bibliei)
Din tot ce-ai spus, o vorbă de-ar fi adevarată,
nimic din aste rele nu te-ar fi-ntâmpinat.
Minunile Lui toate, o șoapta în auz. (Iov 22:12)
Cere, în schimb, să se facă Voia Tatălui pentru tine și tu fii de acord să Îi faci Voia, indiferent care Îi sunt cerințele. Adică fii de acord să îndeplinești misiunea pentru care te-ai născut dintru început, misiune de care te-ai îndepărtat și de care nu îți mai amintești fiindcă mintea îți este acum aliniată cu trendul epocii moderne care ne impune cerințe legate de faimă, succes, prestigiu, avere, bunăstare și prosperitate, iar nu de iubire, frăție și umanitate. La școală toți profesorii ne cereau să cunoaștem materiile predate de dânșii până în cele mai mici detalii, dar numai o profesoară m-a învățat, cel puțin pe mine, să fiu și sensibilă, iubitoare, generoasă, altruistă. Umană! Am avut în repetate rânduri conflicte cu mama pe tema ”a face Voia Tatălui”, ei fiindu-i foarte teamă să fie de acord cu acest aspect spiritual, crezând că i se va cere să plece în vreo misiune de salvare a copiilor Africii, ca și cum singurul scop de a fi pentru Univers este acela de a lupta împotriva sărăciei, când sărăcia, în sine, nu este decât o pedeapsă karmică pentru întreaga umanitate. Dar nu, nu ne-am născut să fim toți Maica Tereza, iar o misiune colectivă, de grup nu trebuie confundată cu misiunea individuală. Iar această idee este un lucru pe care sufletul meu mi-l reamintește ori de câte ori simt în interior pornirea de a pleca în lume ca să o salvez deoarece despre o astfel de misiune colectivă mi-a vorbit și mie Ființa Cosmică în urmă cu 4 ani, dar fără să știu de la ce trebuie salvată! Mai mult, îmi amintesc că, imediat după atacul meu cerebral, mama a avut o conversație cu o țigancă foarte credincioasă în religia creștină care i-a spus mamei să mă lase pe mâna Domnului pentru ca Acesta să își facă Voia pentru mine, dar mamei i-a fost foarte frică să meargă pe această cale deoarece știa că, atunci când e vorba de Dumnezeu, cumplite și teribile sunt încercările prin care Acesta te va trece! Iar ea nu își dorea nici să fiu încercată, nici testată, fiindcă mă iubește foarte mult și nu își dorește pentru mine decât să fiu fericită, fără să înțeleagă lupta care s-a dus înăuntrul meu timp de atâția ani, căutându-mi sufletul și implorând pe Tatăl să mi se arate. Și fiindcă mi-am primit sufletul înapoi, nu pot face decât cum mi se spune, ascultând de glasul intuiției și urmând sfatul țigăncii de mai sus.
Dar nici eu nu am înțeles multă vreme că sunt munci care ții se potrivesc, iar altele care nu ți se potrivesc fiindcă așa ne este aluatul din care am fost plămădiți fiecare. Deci nu, nu suntemtoți o apă și un pământ, deși, după ce ne dăm ultima suflare, toți ajungem oale și ulcele sub țărână, mâncați de viermi și uitați cu timpul.
cu cât mai mult în viermii bordeielor de lut
– un lut din care, iată, și noi suntem făcuți -,
în cei ce pier asemeni cu fluturii de noapte:
erau de dimineață, iar seara nu mai sunt;
s-au dus, fără să-și afle în ei nici o scăpare;
asupra-le suflare, și, iată, s-au uscat;
pierit-au, că n-avură în ei înțelepciune.
(Iov 22:19-21)
Dar până la ultima suflare, nădăjduiesc să fac Voia Tatălui. Iar El mi-a cerut să te iubesc pe tine. M-a orbit ca să mă opresc locului ddin fuga după cea mai frumoasă casăă, cea mai bună mașină, cele mai șic haine, cea mai grozavă slujbă și cel mai popular anturaj ca să îmi amintesc că m-am născut ca să te iubesc pe tine.
Va continua.