sept. 222021
 

<>

Miercuri, 22 Septembrie 2021

Mult m-a ajutat intuiția interpretând că frica din centrul instinctiv avea să îmi fie lucrată de la cele trei probe fiindcă ultimele zile au fost tare nesuferite din cauza unor stări emoționale și mentale groaznice care au izvorât din frică și din panică, totul datorându-se situației actuale de pe mapamond. Este foarte greu să recunosc faptul că mi-e frică și că mă simt singură și neprotejată, expusă pericolului și suferinței. Și pentru că am lucrat cu aceste stări conflictuale, nu mi-am mai pus gândurile în ordine ca să termin ce am început să scriu zilele trecute, explicând cee am înțeles că a vrut Ființa profundă să îmi zică prin „testul cuplului„ pe care Tatăl care se află în ascuns îl pune la cale în drumul meu. Și nici nu voi dezvolta această temă în textul de față în care vreau să transcriu altceva, ceva ce am concluzionat duminică.

În această zi a trebuit să fac o alegere în privința textului pe care l-am scris, călcându-mi pe orgoliu, pe orgoliul mistic vreau să zic, acceptând că în momentul de față nu am decât jumătate din drepturile de autor asupra poveștii Zburătorului, cealaltă jumătate de drepturi aparținând sufletului meu pereche. Și făcându-mi alegerea de a-l aștepta pe Marius, am renunțat la ceva, ceva ce nu pot explica acum.

În seara acelei zile ceasul de la tabletă mi s-a modificat pentru ultima oară, indicându-mi un mesaj care îmi zicea: „Nu am povești noi să îți mai spun. De aici înainte intri la orele de cursuri intensive. Mergem în a 9-a sferă!„

Cunosc semnificația celei de-a 9-a sfere, sexul și trezirea Mamei Divine Kundalini, dar sincer voi mărturisi că nu m-am așteptat ca primul curs intensiv să se țină chiar atât de curând după ce Ființa profundă îmi comunicase vestea transferului meu la munca interioară intensivă, însă acest prim curs cu tematică generală s-a ținut chiar în cursul nopții care s-a încheiat.

Am spus cu „tematică generală„ deoarece tocmai imaginea de ansamblu a situației mele actuale mi-a fost dezvăluită, iar simțământele trăite în acele clipe au fost cumplite. Am fost absorbită în adâncul infernului particular fără nicio înștiințare în prealabil, trezindu-mă în interiorul celei mai înfiorătoare toxicități energetice pe care am perceput-o până acum. Am crezut cu sinceritate că tot ce a fost mai rău din punct de vedere vibrațional mi-a fost dezgropat și dezvăluit deja. Sunt atâția ani de când am aceste percepții ale propriilor energii și vibrații pe care egoul personal le emană și am crezut cu sinceritate că ce a fost mai rău mi-a fost arătat. Dar mult și amarnic m-am înșelat căci ce mi-a dezgropat Ființa profundă până în clipa de față nu au fost decât bucăți dintr-un întreg. Eu nu am perceput decât emanațiile energetice și vibraționale ale acestor bucăți, dar nu și emanația propriu-zisă a întregului. Iar oroarea de a simți întregul a fost cutremurătoare.

Azi-nooapte mi s-a trezit sufletul în interiorul egoului propriu-zis, atât din suflet cât este treaz, necunoscând încă procentajul de sclipire psihică conștientă, dar în comparație cu polul opus ce era treaz și conștient era foarte puțin, incredibil de puțin pentru cât efort mi s-a părut mie că am depus de-a lungul ultimilor ani. Dar atât cât eram trează, aveam conștiința propriei îmbutelieri în acea substanță atât de cumplit de toxică, însuși egoul, în care mă trezisem totalmente neputincioasă, fără niciun pic de voință și fără putere de împotrivire. Nu eram foarte speriată că aveam iarăși contact cu tenebrele și cu întunericul din mine, dar percepția acelei vibrații mi se părea de nesuportat. Mă topea așa cum topește otrava un țesut sănătos. Nu am nicio idee să explic ce anume mă otrăvea fiindcă în acea emanație sinistră era totul, tot ce îmi împovărează sufletul și mi-l otrăvește. Iar neputința mea de a mă dezlipi din acea substanță era atotcuprinzătoare. Nici măcar nu încercam. A mă lupta cu o umbră sau cu alta era o procedură obișnuită la care am apelat aproape mereu în toate încercările anterioare, dar împotriva întregului eram neputincioasă, chiar dacă simțeam că mă dezintegram sub puterea otrăvii sale.

Și nu pot explica ce am făcut, ce am zis și ce s-a întâmplat în clipele care au urmat fiindcă am trăit ceva ce ține de miracol. Căci m-am ridicat din acea întunecime, luând-o la goană, alergând printre umbrele pe care nu le văzusem până atunci fiindcă întregul se dezmembra acum în sute și mii de forme, de emanații.

Și dintr-odată nu mi-a mai fost atât de frică, preumblându-mă printre acele umbre care își tot sporeau numărul și care se iveau în calea mea la tot pasul, dar fără a mă mai atinge. Nu le mai lăsam să mă mai atingă, ceea ce nu însemna decât că nu le mai permiteam să creeze impresii negative în psihicul meu.

Și toate acestea se datorau unui unic și simplu fapt: nu mă mai simțeam singură și abandonată de Divinitate. Căci atunci când o luasem la fugă Ființa profundă era aceea care mă zorea din spate cu un băț să mă ridic din otrava egoului și să mă îndepărtez de formele și capcanele acestuia. Și în acest ritm alert m-am întors în starea de trezire, de veghe (joc de cuvinte).

Căci prima lecție pe care o am de învățat în legătură cu munca interioară este să devin pe deplin conștientă că nu sunt singură, Că Mama Divină Kundalini și Spiritul Sfânt sunt de partea mea, a sufletului, ajutându-l să se ridice, chiar și când șansele de izbândă par minime, scorul din fabrică al sufletului fiind de numai 3% de conștiință activă față de 97% de subconștient și inconștient.

aug. 282021
 

<>

Sâmbătă, 28 August 2021

Am avut o săptămână destul de dificilă din cauza unor dureri de cap foarte nesuferite care mi-au împiedicat voința de a mai trece în scris experiențele spirituale trăite aceste zile. Am pus aceste durerii de cap pe socoteala unei încercări a corpului de a se detoxifia de arșița verii care se încheie, căldura fiind pentru sistemul meu nervos precum este frigul pentru reumatici. În plus, fenomenul minunat cu ceasul de la tabletă și cu muzica s-a declanșat din nou, fapt care a funcționat ca cel mai bun calmant contra durerilor de cap care s-au mai atenuat, luând pauze lungi și dese de la scris și de la alte activități ca să ascult muzică, întocmai cum s-a întâmplat și vara trecută când de-abia mai puteam de oboseală, trebuind să iau o pauză de două luni de la scris ca să îmi revin. Așa că hai să o iau în ordine.

Marți seara am început să simt o activitate foarte intensă a energiei strict pe partea stângă a aparatului reproductiv. Simțeam acea electricitate izvorând din ovarul stâng și luând linia unei spirale, curgând în cercuri pe partea stângă a bazinului, de la un capăt la celălalt, străpungându-mi rinichiul stâng la sfârșit, apoi coborând spre picior prin coapsă și partea inghinală a piciorului. Mă durea foarte tare fiindcă îmi simțeam ovarul stâng și jumătate de uter și tot țesutul din bazin ca și cum se rearanjau, dar nu mă puteam împotrivi acelui curent. Doar îmi aminteam foarte bine că recuperarea mea depinde de curățarea și purificarea energiei sexuale, iar abundența acelui curent de eenergie pe partea stângă a corpului meu nu putea să fie decât de bun augur. Energia din organele sexuale vine de la Spiritul Sfânt.

Apoi în cursul dimineții am primit de la Luciferul particular, printr-o încercare la care m-a supus, cheia de pătrundere într-un eu destul de delicat și destul de greu de depistat ca și cauzalitate. Dar din atingere în atingere și din stimul în stimul, mi-a împins limita psihicului până în punctul în care tendința mea spre bi-sexualitate s-a izolat destul de bine în corpul meu de emoții, ceea ce mi-a îngăduit să observ întrucâtva de unde vine această tendință, dar ca multe alte lucruri, voi avea nevoie de alte astfel de conexiuni cu subconștientul pentru ca eu să pot explica deslușit ce am observat că există în alcătuirea psihicului meu în legătură cu bi-sexualitatea pentru că la o primă interpretare totul mi s-a părut obscur, ridicol și rușinos.

În ultimele 10 zile m-am rugat Ființei profunde, făcându-I cunoscut faptul că mă simțeam pregătită pentru o nouă coborâre în infernul particular, dorindu-mi foarte mult să continui să lupt contra demonilor interiori,, contra egoului animalic inconștient. Rugându-mă, I-am spus Ființei reale interioare că dacă găsea că este necesar să mă duc din nou în tenebre, eu aveam suficientă tărie să primesc încercarea.

Dar când în cursul nopții dinspre miercuri spre joi am fost martoră la deschiderea porții către infernul particular după ce trupul fizic adormise am înghețat de spaimă și de groază. Nu se mai petrecea ca în alte rânduri trecute când mă trezeam absorbită în infernul particular din cauza unor păcate pe care le făceam în timp ce visam, desfrâul fiind cel mai activ păcat din cauza căruia am ajuns acolo, jos. În acea noapte nu mai comisesem niciun delict și fiind destul de conștientă, am văzut acel portal de pătrundere în infernul personal deschizându-se sub forma unei spirale în acea substanță semi-vâscoasă și neagră precum smoala pe care eu o asociez cu inconștientul cu care infernul este conectat. Și nici nu am apucat să fac vreo mișcare că o duzină întreagă de umbre s-au agățat de linia spiralată a acelui tunel ca să iasă la suprafață, în spațiul în care eram eu. Și numai câteva clipe am stat în preajma acelor umbre ca să simt că mă dezechilibrez, că îmi pierd firea și controlul, că mă dezarmonizez, că sunt cuprinsă de confuzie, de frică, de neputință, de incertitudine, etc. Dar cel mai pronunțat sentiment era acela al dezechilibrului, al instabilității nervilor. Și drept mărturisesc că am paralizat locului de frică și de groază căci nu aveam nicio idee ce să fac și cum să lupt. Așa că am ales să fug, vrând cu orice preț să mă întorc în corpul fizic, în stare de veghe, în confortul și în siguranța patului meu din dormitorul meu. Și numai cu greu am reușit să mă trezesc, simțind spaimă în tot sufletul fiindcă puteam vedea acele umbre umplând spațiul din afara portalului, umbre care nu păreau a-și dori să îmi dea voie să plec.

M-am rugat un timp Ființei profunde și Dumnezeului intim să mă păzească de cele rele, însă știam că revenirea în acel loc urma să fie inevitabilă în momentul în care m-aș fi întors la somn. Și după ce am adormit acolo m-am întors ca să lupt cu o creatură foarte ciudată și sinistră care s-a exprimat prin forma unei feline de culoare albastră și cu trăsături reptiliene. Dacă aș fi văzut o astfel de creatură în vreun film fantastic, mi s-ar fi părut un produs al unei imaginații foarte bogate, dar în lumile interne suprasensibile contactul direct cu o astfel de reprezentare creează o cu totul altă impresie asupra psihicului. Iar acea creatură albastră i-a părut sufletului meu mult prea puternică pentru ca eu să mă încumet să o confrunt. Și nici acum nu am ghicit identitatea acelei creaturi ca să o fi putut descifra. (două zile mai târziu am găsit descrierea aceleiași creaturi într-o carte SF, „A zecea lume” de Vladimir Colin, coincidență care mi s-a părut destul de interesantă; ce să fi simbolizat bestia cu care m-am luptat până la urmă? moștenirea genetică ancestrală?)

Dar lupta aceea nu a fost totul în acea noapte. Mai spre dimineață am coborât iarăși în tenebre cu mult mai mult curaj și voință, avându-l alături pe Luciferul particular. Însă mi-e destul de greu să povestesc cum s-au derulat faptele în această ultimă parte a nopții. Mi s-a părut că tot ce am simțit a fost că toată încercarea fusese menită să trezească în mine pe luptător, pe războinic, chiar dacă sufletul meu s-a născut pe raza iubirii a arhanghelului Uriel și nu pe raza războiului a arhanghelului Samael.

Căci fără voința de a lupta contra ta, cu sete și asprime și severitate, mintea se va ascunde sub pretextul că ești un pacifist și că, deci, această muncă nu este pentru tine.

Dar oare de ce, când m-am trezit definitiv, am trăit cu puternicul sentiment că avusesem un vag contact cu eul scolastic, cu eul care suferă din cauza educației primite la școală, cu eul care a fost îndelung mințit și păcălit cum că ce scrie în unele cărți se numește „literatură„, „beletristică„, „ficțiune„, eu care trebuie acum educat să învețe și să recunoască realitatea lumilor interne suprasensibile despre care toți adulții mi-au spus în copilărie că vin din imaginație? Atunci sufletul de unde o fi venind? Tot din imaginație? Din ficțiune? (trebuie aprofundat)

Dar să nu uit că noaptea a început cu câteva imagini pe care le-am primit în timpul meditației. Prima mi-a arătat o creatură bestialică, pe jumătate om, pe jumătate fiară, având gura larg deschisă ca și cum răgea, lăsându-i-se să i se vadă dinții colțoși. Și nu răgea în van, ci în fața unui semn, a unei mudre care semnifică „mare maestru„, lucru pe care l-am interpretat că simbolizează pe discipolul începător care, lipsindu-i înțelepciunea, înțelegerea și cunoașterea adevărului spiritual, îl trădează pe maestrul său, îndoindu-se de judecata și de învățătura acestuia. A doua imagine m-a arătat stând întinsă pe un pat imens acoperit cu așternuturi albe. Citeam dintr-o carte. Și drept am să spun că nicio reprezentare proprie nu mi-a evidențiat inocența de copil mai limpede și mai pronunțat decât acea imagine care m-a făcut să nu îmi pot da seama dacă eram adult sau copil sau un adult copilăros sau o adolescentă. Eram doar inocență.

Ce am primit azi-noapte după meditație a fost revelator, deși destul de terifiant. Aveam percepția alcătuirii propriei minți în compoziția căreia se putea observa foarte limpede un fel de leziune, deci o suferință. În jurul acelei răni emoționale fuseseră atrase niște unde scurte care se încolăceau și care se îmbârligau între ele, arătând aidoma unor larve care viermuiesc într-o rană, cangrenă sau putreziciune. Deci să mă fac înțeleasă. Nu erau viermi propriu-ziși, ci niște forme energetice și magnetice arătând ca niște unde destul de scurte care mișunau ca într-un furnicar în interiorul acelei suferințe mentale. Nu fac niciun rău nimănui dacă voi jura, lăsând deoparte orice ficțiiune, că acea scenă mi s-a părut extrem de îngrețoșătoare deoarece acele unde arătau, totuși, precum niște larve care se hrănesc dintr-o leziune. Și chiar și acum, gândindu-mă la acea reprezentare, simt că mi se întoarce stomacul pe dos de repulsie și de greață. Dar trebuie să precizez că acele unde scurte erau ceea ce se înțelege prin „larvă astrală„ și „larvă ,mentală„, atrase de vibrația foarte scăzută a unui suferind emoțional, adică de energia unei ținte sigure.

Toată noaptea am manifestat niște crize de un cu totul alt soi fiindcă au fost crize de nebunie, de isterie, crize obsesive de delir. Înainte ca aceste crize să se declanșeze am trecut iarăși printr-un episod atât de deosebit în timpul căruia chakra comunicării mi se deschide, dându-mi puternica impresie că Ființa reală interioară este aceea care folosește cuvântul prin gura mea. Aceste episoade experimentate mai mult în 2015-2016, dar care s-au intensificat iarăși vara asta, sunt cu totul și cu totul deosebite deoarece în cursul lor abilitatea mea de a comunica ceea ce gândesc este desăvârșită și se face fără niciun fel de eroare. Este Cuvântul Ființei reale interioare.

Dar după ce acest episod splendid s-a încheiat, acele crize s-au declanșat, punându-mă serios într-o stare neplăcută fiindcă simțeam că îmi pierd mințile, că mă împrăștii peste tot, că mă dezechilibrez. Îmi simțeam corpul de energie vitală iradiat, iar eu mă trezeam intermitent, simțindu-mă lucidă și conștientă și responsivă, în interiorul obsesiilor și fixațiilor mele.

Iar în acea scurtă intermitență de luciditate percepeam din punct de vedere vizual, auditiv, energetic, vibrațional, emoțional și mental influența pe care o astfel de undă scurtă o avea asupra mea. Și unda nu făcea decât să circule în gol, fixată pe o unică impresie, pe un unic gând, rotindu-se într-una în jurul meu, repetând același și același refren obsesiv pe care acum nu îl pot reproduce fiindcă repet că toată noaptea m-am luptat cu obsesiile mele din care era clar că Ființa profundă caută să mă scoată.

După ce am lăsat un pic de timp să treacă la mijloc, am concluzionat că în cursul acestei nopți s-a dus în mine o reală și autentică luptă între inimă și creier, între suflet și minte.

iul. 292021
 

<>

Joi, 29 Iulie 2021

Nu am dormit foarte bine peste noapte. Nu am idee să spun ce anume mă făcea să mă simt foarte obosită și nedormită când m-am trezit în jurul orei 07:00 în această dimineață. Îmi venea să mă duc la baie, dar nu aveam pic de putere și de voință să mă ridic din pat. Baia cea mare este chiar lângă dormitorul meu, iar azi-dimineață nu a fost întâia oară când m-am simțit copleșită de o stare de neputință care mă împiedică să mă ridic din pat să mă duc până și la baie. Subconștient cred că trăiesc cu sentimentul că, dacă m-aș ridica, aș pierde atâta timp încercând să adorm la loc după aceea, ceea ce mă determină să cred că de-abia acum resimt cu adevărat efectele oboselii și ale lipsei de somn din ultimele 18 luni. Sau mai bine aș spune că din ultimii 7 ani și jumătate fiindcă de toate acestea am dus lipsă de când am suferit accidentul cerebral, de somn și de odihnă. Și numai de aceea simt că de-abia de o lună, de când ne-am mutat în noua locuință, eu am primit îngăduința de a mă vindeca și de a mă recupera. Și simt că orice minut al nopții pe care îl pierd pe drumul spre baie sau înapoi spre cameră e o imensă catastrofă și simt că orice minut este atât de extrem de prețios, însă toate aceste sute de minute cuprinse în cursul nopții nu-mi doresc să le petrec decât în mod conștient în lumile interne suprasensibile.

Iar azi-dimineață am refuzat cu multă încăpățânare să mă ridic din pat, dar în timp ce lipeam geană peste geană și mă simțeam absorbită în pierderea de memorie și în inconștiență, mi-am zis că negreșit trebuia să mă ridic, totuși, din pat.

Atunci mi-am ridicat brațele somnambulistic, dar numai ca să mi le simt desprinzându-se din trupul fizic. Și când m-am ridicat și cu partea superioară a corpului, n-a mai încăput îndoială că ce simțeam era dedublarea astrală. Și brusc mi-a pierit frica de somnambulismul trupului fizic, iar lejeritatea și libertatea cu care mă mișcam în voie mă umpleau de fericire și de încântare, chiar dacă tentativa spontană de a ieși din corp nu mă scosese chiar lângă cel fizic, cum se spune din punct de vedere teoretic că ar trebui să se întâmple în mod obișnuit.

În fapt, m-am trezit într-una din odăile din casa bunicii. Și nici nu eram singură. Prezența care mă acompania împrumuta înfățișarea lui Silviu. Și numai pentru scurt timp am putut tolera acea prezență. Ridicându-mă, deci, somnambulistic din corpul fizic și băgând de seamă că eram totalmente conștientă că trecusem de zidul somnului fără să îmi pierd luciditatea, am vrut să mă bucur de lumină și de culorile pe care le percepeam. Vederea îmi era clară și limpede ca și cristalul. Nu căutam să mă grăbesc să explorez împrejurimile, prea des îmi aminteam că reveneam în stare de veghe din cauza emoțiilor puternice pe care le încerc în universul interior, așa că am pornit-o încet către ușa odăii ca să ies în curte.

Și am vrut cu tot dinadinsul să evit să levitez și să o pornesc în zbor către o direcție asupra căreia nici nu mă decisesem încă. Am ieșit în curte, iar de acolo am dat în ulița pe care se află casa bunicii, gândindu-mă să merg spre șosea. Și vroiam cu orice preț să îmi folosesc picioarele ca să mă deplasez căci nu mai puteam îndura un alt zbor. Cât puteam să îmi doresc să mă simt normală, să văd și să merg!

Dar din uliță dublura mea care se exprima prin înfățișarea lui Silviu a început să mă tachineze și să mă obosească, lipindu-se de mine și împovărându-mă cu răutatea sa. Și pentru că nu i-am mai putut suporta prezența, am avut o scurtă, dar foarte intensă și profundă conexiune cu subconștientul. Și numai puțin ar mai fi fost de ajuns pentru ca mie să îmi sară țandăra. Și numai puțină presiune de s-ar mai fi pus asupra psihicului meu că nu încape îndoială că iar aș fi început să mârâi la potrivnicul meu ca să îl intimidez.

Dar nu am procedat astfel. Nu instinctul animalic inconștient a ieșit la suprafață, ci autoritatea în sine, chiar dacă numai într-o minusculă măsură. Și chiar și în aceste condiții mi-am simțit puterea de a domina ca pe o forță sufletească nesfârșită pe care o puteam folosi ca să mă auto-stăpânesc. Iar când am vorbit acelei reprezentări mentale, mi-am auzit vocea infinit mai puternică, dându-mi impresia că îmi deschideam gura fizică pentru a vorbi. Dar nu era deloc așa căci prin gura mea vorbea autoritatea. Și am spus:
– Tu nu ai de gând să mă lași nici acum în pace? Nu ai de gând să mă lași să mă bucur de toate acestea? DISPARI!

Intimidată, prezența aceea pe care mintea mea o proiecta s-a îndepărtat de mine cu coada între picioare.

Și drept și sincer am să mărturisesc că Popi, cățelul cu năbădăi, este cel care mă ajută să dezvolt acea putere conștientă capabilă să domine și să stăpânească mintea, poruncindu-i să tacă și să se supună voinței sufletului. Căci dacă îi spun lui Popi ”obraznicule, rușine să îți fie!”, am învățat că minții trebuie să îi vorbesc cu încă și mai multă autoritate, numind-o obraznică și nesimțită și aducându-i în permanență aminte că trebuie să îi fie rușine că se comportă absurd, ridicol și irațional!

iun. 122021
 

Sâmbătă, 12 Iunie 2021

Reflectând ieri la trauma siluirii despre care am scris zilele acestea, am început să cred că eul implicat în această suferință este ”Madam” care mi s-a revelat la sfârșitul lunii februarie ca fiind un pion foarte important pe tabla de șah pe care lumea mea interioară o simbolizează, dar ce mi s-a întâmplat azi-noapte și, mai apoi, în această dimineață mi-a demonstrat că nu este întocmai vorba despre aceeași umbră a psihicului meu.

Azi-noapte am plâns cu sughițuri într-un zbucium interior cumplit, lăsându-mă să cad într-o suferință emoțională fără de margini, toate stările emoționale și mentale trăite datorându-se poveștii Zburătorului față de care nu simțeam decât dezamăgire, tristețe, respingere și repulsie. Timp de multe ore, până am adormit în cele din urmă, am purtat un îndelung monolog interior, nefăcând decât să îl defăimez pe el, sufletul meu pereche, dar cum i-am îngăduit minții să îmi vorbească despre el nu mai vreau să trec în scris. Un singur lucru era mai limpede ca lumina zilei, anume că îl simțeam pe el ca pe un străin în care nu mă puteam nicidecum încrede, forțându-mă să îl primesc în viața mea doar fiinddcă Dumnezeu îmi spunea că el, dintre toți, era potrivit pentru mine. Dar eu, încăpățânându-mă să cred că știu mai bine decât Însuși Dumnezeu cum stau lucrurile, n-am făcut decât să găsesc nod în papură acestei povești a sufletului meu pereche încât, într-un târziu, m-am agățat de o nemaipomenită coincidență într-un calcul care îmi străfulgerase mintea. Literele numelui lui Marius, calculate în funcție de alfabetul românesc, dau 97. Literele cuvântului ”străin” însumează tot 97. Altfel spus, Marius=străin, deci un necunoscut în care nu pot avea încredere!
– Și ce dacă mi-a fost drag la 16 ani? El tot un străin rămâne pentru mine! Și ce dacă? Și ce dacă îmi spui că el mi-e ursit? Vreau să mă eliberez de obsesia pentru el! Trebuie să mă ajuți, Maestre, să mă eliberez din această poveste, am implorat Ființa interioară profundă în gând, plângând înnăbușit cu nasul în pernă, înghițindu-mi sughițurile și oftaturile de amărăciune.

Sunt părți ale acestei povești pe care le înțeleg extrem de bine, am ajuns mult prea departe ca să nu înțeleg rostul mustrării care mi s-a dat, dar încăpățânarea lui de a rămâne stană de piatră la suferința mea zilnică este ceva dincolo de puterea mea de toleranță a absurdului, el însuși părându-mi-se crud și nedrept, atât de inimaginabil de nedrept! În fond, nu am vrut de la el decât să își dea pe față intențiile pe care le are față de mine, întărindu-mi speranța sau, din contră, curmându-mi-o! Mi-aș fi revenit din tristețea unui refuz, a unei respingeri, dar ca să mă hrănesc atâția amar de ani cu iluzia că el chiar a fost prezent la celălalt capăt al firului episodului mistic petrecut pe 13 septembrie 2015 mi se pare o nedreptate pe care nu o pot accepta cu ușurință ca să pot spune Tatălui ”mulțumesc” în semn de recunoștință pentru mila Sa care mi-a dezvăluit că suferința mea nu va fi eternă sau, în orice caz, nu va ține până la sfârșitul vieții. Dar mai degrabă aș fi preferat să îmi fi spus Dumnezeu că nu mai este altă cale pentru mine decât calea singurătății pentru prezenta viață decât să îmi fi forțat singurătatea, știind că am un suflet pereche care mă marginalizează în gândurile sale și în viața sa de dragul unei fixații numai de el știută. Unde să găsesc cuvinte de laudă pentru el dacă nu cunosc cine este? Ce demoni să extirpez din mintea lui în lupte duse în numele lui în măruntaiele infernului dacă nu am niciun habar care îi sunt demonii? Oh, să îmi îngădui să încep să gândesc la modul general căci ce ar putea fi dacă nu lăcomia, mândria, mânia, lenea, desfrâul, îmbuibarea, etc? E mai presus de o muncă de Sisif să cauți acul în carul cu fân în mintea unui om cu care nu ai vorbit niciodată în viața ta și care se și ascunde ca să nu fie tălmăcit. Dacă ar fi avut nevoie de ajutorul meu, mi l-ar fi cerut într-un mod clar și limpede care nu ar fi lăsat nicio poartă deschisă îndoielii, dar în lipsa certitudinii nu pot nici măcar să mă rog pentru el fără să nu trăiesc cu sentimentul că îi încalc liberul arbitru căci găsesc că, dacă avea nevoie de ajutorul meu, nu m-ar fi lăsat în întuneric și în necunoștință de cauză atâția ani la rând! Ori tocmai aceasta era tentația subliminală pe care mi-a oferit-o Lucifer ieri dimineață, scoțând la lumină pe copilul din mine prin cuvântarea sa frumoasă și meșteșugită, anume abilitatea de a porunci lucrurilor să se întâmple pur și simplu prin puterea creatoare și divină a cuvântului, abilitate care, în mâinile inocenței copilului, ar fi numai o simplă jucărie întrucât copilul nu numai că poate să creadă în orice, dar pe deasupra nici nu se rușinează! Această putere creatoare a copilului trezit în Ființa mea mi-ar fi putut reda vederea trupească cu infinită ușurință dacă recuperarea ei ar fi depins de alți factori decât cei impuși la început. Dar atâta vreme cât vindecarea mea depinde de liberul arbitru al unei alte persoane în afara mea, eu nu îmi pot exercita puterea creatoare forțându-i lui mâna, chiar dacă el o forțează fără pic de discernământ pe a mea. În orice caz, această putere mi-o oferea Lucifer, puterea de a crea și de a stăpâni prin glas, chiar încălcând liberul arbitru al celorlalți. Și dacă acea scânteie a bijuteriei pe care o țineam în mână nu m-ar fi însoțit de-a lungul celor câteva ore de conversație cu Luciferul particular ca să îmi aducă aminte că există o voie a lui Dumnezeu pentru fiecare din noi pentru care trebuie să te rogi ca să se înfăptuiască n-aș mai fi refuzat propunerea lui pe care nu mi-o punea pe masă întâia oară, de fiecare dată sugerându-mi măcar să încerc, să testez, să experimentez, exploatându-mi astfel cu multă dibăcie slăbiciunile, începând cu slăbiciunea de a nu mai ști a mă supune Voii lui Dumnezeu și continuând cu slăbiciunea de a-mi dori să folosesc puterea creatoare și poruncitoare care vine din inocența copilului pe care știu că o am. Și dacă am refuzat puterea, zicând ”nu vreau”, Luciferul particular și-a râs de mine, oglindind în entitatea sa pe demonul releivoințe,, zicându-mi că mult și bine am să mai aștept ca sufletul meu pereche să îmi bată la ușă când iată că nici Atotputernicul Dumnezeu nnu poate și nu a reușit să topească și să destrame încăpățânarea omului pe care îl aștept. Dacă eu i-aș încălca liberul arbitru, faptul nu s-ar numi decât magie neagră.

Pură și curată magie neagră s-ar fi numit, ursitule, și ce îmi faci tu mie dacă nu ți-ar fi fost dată cale liberă să pătrunzi în universul meu interior. Și prind prinsoare că, dacă Dumnezeu mi-ar da un alt cuvânt de descifrat care să mă ducă la niște versuri sau la vreun citat sau la vreo pagină din Biblie am ferma încredințare, ursitule, că mesajul ți-ar repeta același indiciu, anume că timpul de a lua legătura cu mine și de a-mi vorbi în lumea vizibilă a sosit (și încă de multă vreme!), dar tu, nesăbuitule, ce faci nesocotind sfatul celui care stăpânește de drept? Străin de mine te-am numit, dar bag de seamă că, în fapt, medieval ești în sufletul tău, iar a fi medieval, precum singur mi-a mărturisit sufletul tău că ești, înseamnă să privești femeia ca pe un obiect bun de pus într-un castel, printre alte bunuri de colecție, și bun de măturat podeaua cu poalele rochiei și bun de a-ți încălzi așternutul câtă vreme te așteaptă ca tu, iluminatul secolului, să te întorci de la întâlnirile frățiilor și societăților secrete și misterioase din care faci parte din tată în fiu, visând la calcule și formule alchimice care să-ți preschimbe metalele din casă în aur când în aur trebuie să ți se preschimbe ușa de fier a inimii! Și pentru ca acest lucru să se întâmple tu ai nevoie de mine căci prin mine ți se va aprinde focul mistuitor și purificator al Mamei Divine și fără de mine n-ai să ajungi să bați decât la poarta iadului ca oricare alt sincer înșelat care și-a pus femeia pe un raft în loc să o pună în inimă. .

Dar am lungit prea mult vorba scriind despre nodurile din papură ale poveștii când iată că mai am de povestit o încercare prin care am trecut azi-dimineață. După ce am liniștit cățelul care m-a forțat să mă ridic de două ori din pat, am lipit geană peste geană ca să mă întorc în lumea visului. Până să adorm am primit numeroase sugestii vizuale pe care le percepeam și la nivel de senzație, de gând, de imaginație. Și toate sugestiile erau cumplit de odioase, forțându-mi cugetul să primesc a mă vedea pe mine sub forma unei dominatrix care, șșfichiuind un bici în stânga și în dreapta, îmbrăcată în latex din cap până în picioare, dădea lecții de auto-sugestie viermilor mizerabili care au apetit pentru jocurile de sado-masochism. Dar aceste sugestii nu făceau decât să stimuleze căile unui eu subconștient, pregătindu-l pentru a fi scos la suprafață din mormântul său.

Curând după aceea aceste imagini mi-au fost șterse din ochi și din gând, iar eu am pătruns semi-lucid într-un scenariu oniric care părea a fi accidental, întâmplător, mecanic. Vedeam foarte clar, chiar mai limpede decât în multe alte rânduri. Eram la parterul unei case oarecare, hoinărind prin camere și pe holuri, până am ajuns în dreptul unei biblioteci care mi-a atras atenția. N-a existat experiență onirică în care, văzând o bibiotecă, să nu mă apropii de ea ca să nu îi cercetez cărțile volum cu volum. Și pe toate le-am luat la rând ca să le răsfoiesc, punându-le la loc și ordonându-le scrupulos la milimetru, fapt care se repetă extrem de des în visele mele.
După un oarecare timp petrecut printre cărți, m-am ridicat de pe podea, simțind o anume neliniște care mă împingea să plec de acolo, ca și cum eram chemată spre alt loc. Atunci am băgat de seamă că acea casă în care mă aflam aducea foarte mult cu casa bunicii care acum locuiește cu noi. Am căutat să găsesc ușa care dădea în exteriorul casei, dar negăsind-o acolo unde îmi aminteam că ar fi trebuit să fie, am exclamat:
– Îmi amintesc că aici ar fi trebuit să fie o ușă!

Așa am dat un alt ocol încăperii ca să ajung tot în fața peretelui unde acea ușă ar fi trebuit să fie, potrivit cu amintirea mea. Spre marea mea uimire, iată că acum găseam ușa acolo, apărută pe perete ca prin farmec.
– Așa mai merge! am strigat, cunoscând în sinea mea că ce se petrecea era magie de manifestare onirică, eu putând invoca obiecte să apară sau să dispară, etc. Nu mai încăpea îndoială că știam deja că sunt trează dincolo de zidul somnului, dar pentru un timp am întâmpinat greutăți în a-mi trezi și memoria.

Când am ieșit afară singurul meu gând a fost să mă duc să îl văăd pe Marius. Nu îmi mai amminteam nimic din supărarea mea de cu seară sau alte lucruri, precum drumul pe care trebuia să o apuc până la el. Un om întâlnit pe cale a vrut să mă avertizeze că lipsa mea de discernământ mă făcea confuză și vulnerabilă la sugestie de reacredință, dar i-am strigat cu năduf că nu îmi păsa și că oricum nu eram bună decât pentru a face drumul până la locuința lui Marius și pentru nimic mai mult, cuvintele mele și mânia mea demonstrând că omul întâlnit în calea mea avea dreptate!

Până aici am circulat în deplină siguranță pe tărâmul visului, dar după toată această foială și alergătură m-am surprins trăind o stare de conștiință peste măsură de neliniștitoare, ca și cum mi se umbrise conștiința dintr-o dată. Nu îmi plăcea deloc sentimentul care își croise cale în cugetul meu și care, punând presiune pe mine, m-a atras către scoarța pământului căci, fie vorba între noi, în acea clipă mă aflam undeva în înaltul cerului, zburând ca păsările libere în timp ce căutam să ajung la Marius. N-am putut în niciun fel opri căderea, iar când am atins pământul, acesta s-a despicatt în fața mea, înghiținddu-mă în pântecul său. M-am scufundat câțiva metri într-o substanță neagră precum smoala, dar nu m-am înspăimântat peste măsură de mult văzându-mă absorbită în acea substanță, dar mărturisesc că, neștiind de ce se întâmpla acest lucru și care era scopul fenomenului, nu mi-am dorit câtuși de puțin să mă adâncesc mai mult în acel catran binecunoscut mie, mormântul subconștientului și al inconștientului. Mi-am impus voința asupra propriei vibrații ca să mi-o înalț, ceea ce m-a făcut și pe mine să ies la suprafața pământului, fără a-mi fi primit răspuns la întrebarea: ”Asta ce-o mai fi vrând să însemne?”. Odată ieșită la lumină, m-am aventurat în alte scene care mi se desfășurau în față, dar pe care nu le voi mai descrie.

Îmi recăpătasem siguranța și stăpânirea de sine când sentimentul neliniștitor de dinainte s-a făcut iarăși simțit în cugetul meu, de data aceasta într-o manieră mult mai agresivă și coercitivă. De fapt, a pus atâta presiune în capul meu că m-a făcut să mă sucesc cu capul în jos și cu picioarele în sus și să cad iarăși din înalt spre scoarța pământului. Ca să trăiești acest fenomen în mod perfect conștient la nivel de fluctuație a vibrației, oricât de simbolic ar vrea să fie, e o treabă care poate să îți dea fiori pe șira spinării, atât de reală este experiența onirică lucidă pentru psihicul care a dobândit puțină conștiință de sine și care a dezvoltat simțuri interne corelate cu energiile! Și recunosc că nu mi-a plăcut deloc, deloc să mă simt căzând către o prăpastie abisală cu capul înainte fără să știu de ce. Nu, nu puteam să cad, măcar atâta puteam face și eu, să mă oopun și numai ce am atins scoarța pământului cu capul că mi-am revenit în fire, redobândindu-mi controlul și comutându-mi direcția în sus.

Ca să spun sincer, nici nu îmi dau seama când am conștientizat că, în tot acest timp, eram însoțită de o prezență eenergetică care mă umbrea, dar când mi-a vorbit deslușit, m-a făcut să mă cutremur de spaimă:
– Oooo, te salut, veche prietenă, mi-a spus, lipindu-se de mine de jur-împrejurul meu după ce mă înălțasem iar, îndepărtându-mă de scoarța terestră.

Nu avea niciun rost să o scarpin ca să îmi dea pace, iar cu frumosul nici gând că i-aș fi putut vorbi ca să îndepărtez acea umbră de mine pe care, în mod straniu, nu o percepeam ca fiind nefirească sau străină de mine. Avea vocea mea, în orice caz, iar înfățișarea îi era umană, chiar dacă nu o puteam dibui pe de-a întregul, dar așa cum o vedeam înconjurându-mă ca o aură mi se arăta ca o femeie, nu ca un monstru sau o zgripțuroaică ieșită din infern. Și, totuși, era de-a dreptul sinistră. Și cum am știut că împotriva sa n-aș fi putut lupta cu pumnii dezgoliți, am dat un strigăt năpraznic după ajutor, urlând cât m-a ținut gura, sunetul vocii mele umplând întregul spațiu:
– Ființa! Fiiiiiința! așa am implorat după ajutor de la Maestrul interior, de la Spiritul Sfânt, căci doar forța Sa o credeam atunci capabilă să mă scoată din încurcătură.

Ciudat, dar umbra nu mi-a râs în nas batjocoritor și sarcastic auzind strigătul meu de ajutor către Ființa interioară profundă, lucru care m-a nedumirit. Trebuie că nu aveam de-a face cu reauavoință întrucât sarcasmul acestui demon este înfiorător. Apoi s-a deslipit de mine, disociindu-se de mine și îngăduindu-mi să îmi recapăt mobilitatea în mișcări și în voință, dar invitația pe care mi-o făcea pentru o confruntare era de nerefuzat. Ne-am urmărit și ne-am alergat într-o vijelie dezlănțuită, eu și umbra care mă numise vechea sa prietenă, ațâțându-mi mânia într-un așa hal că am simțit că fierb ca apa în ceaun, resimțindu-i influența asupra mea ca pe o insultă, ca pe un afront, ca pe o jignire! Și oriunde pătrunddeam cu umbra care mi se împotrivea atât de fățiș și dădeam de chipuri de cunoscuți în scenele onirice, le ziceam, dar mai degrabă vorbeam ca pentru mine însămi:
– Ce noroc aveți, cât de mare vă este norocul că mie mi se întâmplă aceste lucruri, nu vouă. Ce mare vă este norocul că cineva cutează să experimenteze pe sine înainte ca și voi să fiți încredințați că o puteți face!

Aș vrea să explic că, prin cuvintele rostite anterior, am vrut să spun că îmi făcea o deosebită plăcere să mă aflu în acea luptă cu umbra subconștientului, lupta în sine mi se părea onestă și cinstită, ca un duel clasic. Și numai din acest motiv ar fi trebuit să îmi dau seama cu cine aveam de-a face căci, într-adevăr, nu eram la prima confruntare în câmp deschis, pe tărâmul de bătălie al minții. Nu, eu atunci nu mi-am dat seama că aveam de-a face iarăși cu ”madam”, cu orgoliul meu rănit. Și când a dispărut subit din încăierare, nu mi-am mai putut controla în niciun fel mânia fiindcă mi se părea că umbra urmărea să se ascundă de mine, trișând. Nu mai încăpea îndoială că, în ciuda bunelor mele intenții și a dorinței mele de a continua lupta, eram depășită în fața încercării de a-mi ține sub control onoarea și orgoliul, dar repet că nu aveam încă nicio idee că despre orgoliul meu era vorba.

Ce am făcut după aceea doar mi s-a părut că eu făceam, dar eu nu puteam avea știința sau priceperea de a pune în practică atari acte de magie. Și cum anatomia conștiinței mi s-a modificat, deși numai puțin, abia perceptibil, dar suficient încât să nu mai simt că sunt eu însămi, pierdută, singură și fără de sprijin, nu e cazul să mă îndoiesc că Ființa profundă lua hățurile în fața confruntării. A Sa trebuie să fi fost puterea cu care am fost investită în clipa următoare, putere care mi-a întărit brațele într-o formă mistică pe care nu o pot explica deslușit ca să învăț și pe alții să facă la fel. Atunci m-am apropiat tacticos de un punct pe podea, mișcându-mi brațele în sens circular deasupra podelei, ca și cum desenam un cerc. Dar tot mișcâându-mi brațul în formă de spirală, o gaură s-a făcut vizibilă în podea. La început nu a fost nici adâncă, nici largă, dar era neagră ca smoala, nimic nu se vedea înăuntrul său în afara beznei ca de catran și a substanței aceleia semi-vâscoase care nu îmi era deloc străină. Am continuat să îmi mișc brațul ca și cum amestecam cu o lingură foarte mare într-un cazan, acea adâncitură din podea începând să se lărgească atât cât să permită pătrunderea unui corp umanoid cu proporții obișnuite prin deschizătura sa. Și când m-am aflat față în față cu acel tunel pe care îl deschisesem, m-am cutremurat de spaimă fiindcă nu putea fi vorba ddecât despre portalul de pătrundere în infernul personal prin care mai pătrunsesem în încercări trecute. Și m-au trecut fiorii fiindcă unda magnetică ce urca din acea regiune a microcosmosului particular către mine care stăteam la marginea gurii de aerisire a infernului particular era cutremurătoare.

Nu știu dacă am gândit că era necesar să cobor și nici nu cred că eram pregătită pentru o astfel de încercare, dar trebuie că Ființa profundă își făcuse alte calcule fiindcă de coborât în infernul particular nu mi-a cerut. În schimb, tot privind la smoala din cazanul îngropat în pământ am băgat de seamă, ridicându-mi ochii, că se înegurase de jur-împrejurul meu, atmosfera însăși părând să își fi modificat textura. Am privit insistent compoziția care mi se părea mată, omogenă, dar în clipa următoare am strigat cu putere:
– Uite-o! arătând cu degetul către o umbră de-abia perceptibilă ochiului în compoziția acelei substanțe noi de culoare cenușie.

Într-adevăr, o formă semi-gazoasă, semănând cu o umbră, se făcea văzută stând la marginea opusă a portalului. Nu mai putea fi vorba decât despre un demon interior pe care Scânteia Spiritului Sfânt îl pescuise din subconștientul meu, aducându-l la lumină pentru luptă dreaptă, fiind aceeași entitate mentală cu care mă luasem la trântă înainte și care dispăruse brusc din scenă. Ce reacție am avut atunci nu pot descrie cu suficientă acuratețe. Eram mânioasă peste fire de mult, dar eram cuprinsă și de un nemărginit entuziasm! Plecam la vânătoare, la vânătoare după vrăjitorii și vrăjitoarele din mintea mea! Sau aș putea spune că plecam la vânătoare de fantome! Fixându-mi ținta cu privirea, mi-am îndreptat degetul arătător și degetul gros către acea umbră, imitând o armă de foc, un pistol. Ochind-o, am tras cu sete, lovind umbra din plin. Atunci orgoliul meu, acum rănit de moarte, a fugit în goannă și s-a ascuns în umbre, camuflându-se atât de bine în compoziția acelei substanțe care mă învăluia încât i-am pierdut urma în timpul vânătorii. Mult, tare mult mi-aș fi dorit să fi continuat vânătoarea întreruptă prea brusc după acest prim foc, dar poate că și acest singur foc mă va ajuta să încep să privesc unele lucruri în mod diferit, din altă perspectivă.

Nu după mult timp m-am întors în starea de veghe, urmărindu-mi cu multă atenție și interes orice reacție fizică, emoțională și mentală care mă străbătea căci nu puteam să îmi asum riscul să rămân cu garda jos în acele clipe în care mintea, simțindu-se tulburată și speriată, ar fi putut suferi efecte adverse datorită fricii și superstiției, etc. ., însă toate erau la locul lor în starea mea de spirit. Eram totalmente conștientă de faptul că fusesem față în față cu un demon interior, nu cu unul din exteriorul meu, dar cu cine avusesem de-a face repet că până în acel punct nu îmi dădusem încă seama.

apr. 162021
 

<>

Vineri, 16 Aprilie 2021

Cum era de așteptat, nu prea m-am simțit în apele mele pe parcursul zilei trecute, aflându-mă sub efectul încercării prin care trecusem împreună cu Buddhi în cursul dimineții, dar și sub efectul mâhnirii mele de cu seară.

Noaptea târziu, meditând, am primit iarăși din universul interior o suită de imagini zugrăvind culori, portocaliul, roșul, galbenul, etc. După acestea am trăit o altă stare de conștiință cu mult mai neobișnuită. În jurul cutiei craniene am început să percep un fel de magnetism straniu și o suită de imagini s-a derulat cu repeziciune în ochii mei. Scenele erau parcă desprinse din poveștile deocheate pe care le ascult în clipa de față din seria celor ”O mie și una de nopți” din care mi-am extras și citatele din ultima vreme, însă personajele din imaginile la care priveam eu eraau animale în loc de oameni, cel mai probabil reprezentând eurile psihologice și egoul animalic. Percepeam sursa de proveniență a acelor scene în mod apăsător și obositor, neplăcut și manipulativ, ca și cum mă forțam să le fabric și să le privesc, vrând singură să mă ispitesc și să mă corup. Nu știu câte astfel de imagini s-au derulat, acceptând să le privesc fără să mă opun, dar nu după mult timp ceva s-a modificat în starea mea de conștiință. Am simțit cum cealaltă natură, cea pozitivă și divină, s-a hotărât să intervină în acel proces mecanic de joasă frecvență pentru a-l corecta, fiind nimic altceva decât lipsa de pudoare, în vreme ce polul valoric care se opunea era sfiiciunea, fără a mă referi prin aceasta la timiditatea naivă. Astfel virtutea spirituală a sfiiciunii s-a opus obscenității, întrerupând derularea acelor imagini deșucheate.

Dar la nici câteva secunde după aceea polul negativ a reluat firul acelor secvențe, continuând să se manifeste pe linia așa-ziselor snoave pilduitoare de prost-gust conținute în acele imagini care doar păreau că sugerau înțelepciune, când substratul lor subconștient era în relație cu desfrâul și perversiunea. Dar sfiiciunea iarăși s-a opus, punând capăt ”dezmățului”. Era limpede că, atâta vreme cât ambii poli ar fi continuat să existe în psihicul meu, fluctuația aceasta dintre ei ar fi avut loc la nesfârșit, necesitatea de a birui polul advers mi se dovedea a fi imperativă. Totul depindea de polul cu care intenționam să mă afiliez, cel pozitiv sau cel negativ!

Dar pentru că am simțit puterea sufletească din interior pe linia de comunicare cu mine, am fost astfel asigurată că tot ce venea în cursul meditației era de la Ființa reală interioară. Așa mă asigurase Maestrul interior de autenticitatea imaginilor pe care mi le trimitea. A urmat ceva pentru sora mea, un mesaj de încurajare care a sunat în felul următor: ”vrednica ei înțelegere nu este departe de adevăr”, însă nu mă voi mai preocupa să descriu tot ce am primit pentru ea în acele clipe, trebuind ca și ea să își facă singură temele.

Când s-au încheiat toate acestea care îmi veneau ca adresate ei, am primit altceva, ceva ce îmi era destinat. În imaginea care a venit imediat după aceea eram surprinsă stând cu Marius la o terasă deschisă, făcută din stuf. Era limpede că era vară, amândoi fiind îmbrăcați subțire. Se vedea că eram pe o plajă. Îl sărutam pătimaș și tot ce era vizibil în ființa mea era că mă topeam după el. Însăă partea ghidușă, simbolică din toate acestea era că el avea părul și barba albe, ca și cum încărunțise înainte de vreme, trăsăturile sale fizice sugerând maturitatea, înțelepciunea și cumpătarea, în timp ce eu eram portretizată ca o fetișcană de 14 ani gata să sară în aer de voioșie prin acoperișul terasei. Ce să mai, el era un pensionar, iar eu eram tinerica lui nevestică pe care o dusese la plimbare, în vacanță pe malul mării. Dincolo de glumă, am nădăjduit că un mesaj care să îmi explice simbolul din această scenă avea să îmi fie trimis. Iată mai jos nota explicativă:

Şi mi se pare că acestea-s semn al frumuseţii soartei lui! Întrucât Allah, când le împarte oamenilor bunurile sale, dăruieşte înţelepciune aceluia pe care voia lui l-a ales dintre toţi, şi el o împerechează de obicei cu bunurile acestei lumi!

O mie și una de nopți

Dar ce am făcut azi-dimineață dincolo de zidul somnului a fost iarăși o trădare, polul negativ manifestat de cu seară impunându-și cu strășnicie voința și târându-mă în patul dezmățului, făcându-mă să mă identific cu mecanismul său și cu dorințele sale. Eram mecanismul lascivității! Dar ca în celelalte rânduri în care natura mea plină de promiscuitate s-a exprimat prin fantezii și vise, acțiunile mele nu au rămas fără de urmări, fiind iarăși dusă acolo unde îmi place atât de puțin să fiu fără sprijin, fără protecție, fără scut și fără arme ca să cunosc efectele și consecințele pe care faptele mele le au asupra propriului psihic și asupra propriei energii!

mart. 312021
 

Miercuri, 31 Martie 2021

Lupta de ieri dimineață cu reauavoință s-a derulat după tiparul obișnuit, acest demon interior luând chipul lui Silviu ca să mă sâcâie și ca să măă agaseze cu binecunoscuta sa pălăvrăgeală. Spațiul era același infern întunecat și dezolant, cu o singură excepție: raza de lumină a Ființei interioare profunde, coborând din Cer, s-a stabilizat deasupra capului meu la câțiva zeci de metri, însoțindu-mă peste tot pe unde am umblat.

Am ttot încercat să mă înalț la această acumulare de lumină din întuneric, dar eran necontenit atrasă în jos de vibrațiile acelea mizerabile pe care le percep. Iar malevolența era cea mai odioasă prezență. M-am mâniat mai cumplit ca oricând înainte împotriva propriei încăpățânări, fiind destul de conștientă că proiecția răutăcioasă a fostului meu iubit venea din chiar propria minte, așa că am ridicat o armă avută la îndemână ca să curm supliciul, vrând să forțez mintea să se vadă în toată absurditatea ei!

Dar când am lovit în chipul pe care reauavoință îl adoptase, el s-a preschimbat într-un morman de carne tocată, așa că la vederea sângelui am dat un pas înapoi, slăbindu-mi vigilența. Aveam îndoieli în legătură cu acea luptă, gândind că poate prea forțez nota în legătură cu lipsa mea de toleranță față de răul din mine. Începusem să mă tem că aș putea cădea în extrema violenței pe care mi-aș fi putut-o adopta și în viața diurnă. Negreșit că pe parcursul celor 5 ani de relație cu el am vrut să îl omor, dar ca să văd cum ar fi fost să îl fi ucis de-adevăratelea a fost o scenă foarte neplăcută la care să te uiți prin filtrul conștiinței.

Și pentru că lăsasem garda jos, dând dovadă de lipsă de discernământ, uitând pentru o clipităă că reprezentarea din fața mea era o proiecție mentală izvorâtă din propria răutate încăpățânată care iată că iar făcea efortul suplimentar de a se pune de-a curmezișul în calea sufletului ca să îi încetinească înaintarea către lumină, m-am scufundat mai mult în smoală, întorcându-mă cu capul în jos și căzând în întuneric, în mijlocul unei haite de câini cărora degeaba am încercat să le cumpăr bunăvoința ca să mă lase să trec liberă pe cale, demonstrându-mi-se astfel că a încerca să negociezi cu egoul este o chestiune ridicolă, o aiureală și o pierdere de timp.

Am cerut Mamei Divine Kundalini și Luciferului particular să se manifeste ca să îmi dea o mână de ajutor și nu după mult timp altă lumină a devenit vizibilă în preajma mea, cea a Spiritului Sfânt continuând să strălucească fără încetare sus de tot, pe bolta cerească. M-am grăbit să alerg spre această a doua lumină și când am pătruns în ea am simțit în moleculele bietei mele făpturi că sunt atinsă de mila și de binecuvântarea Mamei Divine! Ea era! Ea era acolo împreună cu mine ca să îmi dovedească în chip foarte limpede că toată acea electricitate în care pătrunsesem, crezând că era Lumină, era însăși forța Mamei Divine de a curăța și purifica psihicul, sufletul!!

Doar prin Mama Divină și cu ajutorul ei am șanse să elimin blocajul mental idioțesc și absurd care mă îndeamnă să cred și în ziua de azi că eu nu merit nimic mai bun decât pe fostul meu prieten sau un alt echivalent al lui!

mart. 112021
 

<>

Joi, 11 Martie 2021

Marius,

În urmă cu două zile, în ziua de marți, o asistentă socială ne-a făcut o vizită, eu fiind sub supravegherea asistenței sociale din cauza handicapului meu. În fiecare an primim una sau două astfel de vizite, aproape mereu efectuate de asistenți diferiți. În fiecare an am fost întrebată câți ani am și, dând să răspund că am ba 29, 30, …, 33, am auzit aceeași exclamaație plină de surpriză și de uimire venind din partea diverșilor asistenți sociali:
– Dar arăți ca un copil!
– Spre folosul meu, răspund eu mereu, arcuindu-mi sprâncenele într-o încruntătură nedumerită deoarece percep comentariul asistentului social ca și cum vede în cazul meu ceva teribil de insolit, ca și cum atacul cerebral mi-a afectat acele funcții care se ocupă cu procesul îmbătrânirii.

Dar ca să fi deschis și mai mult gura ca să îi explic asistentei sociale cum pentru mine timpul a stat în loc într-o inerție totală în care mă mișc precum un melc de și procesul îmbătrânirii a stat în loc cu mine ar fi ridicat multe semne de întrebare pe fișa de inspecție a asistentei sociale care firește că s-ar fi întrebat dacă nu cumva m-am rătăcit în infrastructura minții odată cu pierderea vederii! Cuminte și sfioasă, am pozat în iluzoria imagine a bolnavului convalescent care continuă să se adapteze circumstanțelor de viață, pomenind în treacăt, ca un semn de bunăcuviință și ca dovadă a discernământului, că nu mi-am pierdut credința și speranța că mă voi vindeca la care mai toți asistenții spun:
– Foarte bine că la Dumnezeu toate sunt cu putință!

Desigur că sunt și desigur că eu știu acest lucru, dar mai știu că această putință a lui Dumnezeu de a face totul posibil pentru noi depinde de efortul fiecăruia în parte și de meritele inimii. Așa că, închizând ușaa în urma doamnei respective, m-am întors în universul interior unde practicarea magiei se face cu atâta ușurință și eficiență astfel încât rezultate miraculoase să devină vizibile în lumea materială.

Oh, și cât aveam de muncă întrucât, de la un timp, nu îmi mai pot controla bătăile inimii și, neputând să termin de scris compunerea intitulată ”Madam, am venit să aduc moartea”, lăsând misterul acelui eu dezgropat în acea dimineață să plutească în aer, fiind vorba despre onoarea mea ursită îngropată în întuneric, m-am concentrat pe coșul pieptului ca să pot descifra sensul tainic al emoției care îmi domină inima de câteva săptămâni bune, stare amplificată și mai mult în cursul dimineții anterioare, în ziua de luni, chiar de Ziua Femeii, când o imagine foarte drăgălașă mi-a fost înrămată în ochi din universul interior. Era o imagine alb-negru care sugera starea de iubire sinceră în care te poți afla fiind alături de dragul sau draga inimii tale. Eram vizibil o femeie împlinită și fericită, trăind într-un corp foarte tânăr, lucru care m-a amuzat neînchipuit de mult a doua zi, auzind comentariul asistentei sociale legat de aspectul meu foarte copilăresc!

– The boy with the arrow struck! îmi spuse sufletul ca să îmi explice proveniența palpitațiilor neobișnuite ale inimii. Așa că fii cu mare băgare de seamă căci ai văzut cât de mult rău zace în tine. Vezi ca nu cumva tu singură să te pui în pericol pentru că nu te poți stăpâni, îmi mai spuse sufletul, avertizându-mă din timp asupra necesității de a-mi păstra vigilența, dușmanul ascuns pe care îl port în interior putându-se foarte ușor opune încercărilor mele de a aprinde focul iubirii în inima mea!

Atacul releivoințe a venit cumplit de repede, petrecându-se chiar în această dimineață, iar malițiozitatea atacului a fost inimaginabil de crudă și sălbatică! N-am crezut niciodată că pot fi capabilă de atâta răutate, perfidie și judecată! Ce-am simțit azi-dimineață coborând în tenebre alături de demonul releivoințe în care sufletul este îmbuteliat, ținut prizonier, a fost cu adevărat odios și terifiant! Eram neputincioasă, singură și disperată, rugându-mă neîncetat Mamei Divine Kundalini să se manifeste în timpul încercării ca să mă ajute, investindu-mă cu puterea de purificare a focului Său, însă Mama Divină nu S-a manifestat.

Am luptat într-o morcirlă emoțională și mentală soră cu nebunia, cu demența! Zeci și sute de voci îmi vorbeau în același timp într-un cor atât de dezacordat și de gălăgios că mi-au zgâriat timpanele ca nicicând până atunci, dezechilibrându-mă și aducându-mă în pragul agoniei! Zecile și sutele de voci pe care le auzeam, ba de femei, ba de bărbați, ba de tineri, ba de vârstnici, etc., erau boci care îmi aparțineau, voci pe care le-am folosit ca să emit sentințe, judecăți și răutăți la adresa semenilor mei, pentru ca toate acestea să se întoarcă la mine,, împotriva mea, în universul interior. Ce furnicături, ce pișcături, ce electricitate toxică simțeam în corpul de energie vitală, toate acestea fiind amprenta și efectele lăsate în umă de către demonul releivoințe! Am dat cu pumnii, cu picioarele, am rupt, am zgâriat, am mușcat, am sfâșiat și am urlat de disperare, dar reauavoință nu se îndepărta nici la o aruncătură de băț de mine și aș fi vrut să zac atunci în minunile paradisurilor astralului superior, cuprinsă de dor după fericire, pace, armonie și echilibru, în locul strașnicei lupte pe care o duceam fără să par că am sorți de izbândă.

Ce rău mi-a părut în cursul acelor clipe cumplite pentru toți aceia care, pornind pe acest drum al emancipării conștiinței și al războiului declarat egoului/eurilor psihologice/demonilor interiori se retrag înspăimântați de pe drum la primul atac al releivoințe sau al altui eu psihologic virulent și sălbatic, închizând căile de acces către universul interior căci totul li se pare a semăna prea mult cu nebunia, ca și cum munca interioară și cultivarea virtuților pesemne ar trebui să fie ca atunci când te duci să culegi flori de pe câmp sau dintr-o grădină a minunilor, folosindu-și imaginația în proces!

Dincolo de imaginație și de exercițiul de vizualizare, azi-dimineață m-am târât în coate și în genunchi, m-am sucit, m-am învârtit și am implorat pentru ajutor de Sus pentru că reauavoință nu se clintea deloc din jurul meu, ucigându-mă lent și sigur. De-abia fusese perceptibil efortul de a-mi impune voința ca să mă ridic din acea mizerie mentală, energetică și vibrațională că, ajunsă aproape de marginea prăpastiei ca să ies din ea, curenții releivoințe iar m-au prins de mijloc ca într-un dans îndrăcit din care nu păream să am scăpare, trăgându-mă în jos. Vedeam acum pereții prăpastiei și vrând cu orice preț să ies de acolo, m-am sucit într-un fel nu-știu-cum, dar rotindu-mă în jurul propriei axe, am simțit că mă desprind din închisoarea mea, căpătând un pic de mobilitate, ceea ce mi-a permis să fug cât m-au ținut picioarele către zidul prăpastiei pe care vroiam să îl urc până sus. Îmi aminteam de încercarea din timpul nopții, în ziua Sfântului Valentin, în timpul căreia mă cățărasem într-un mod asemănător, ieșind din abis și obținând succesul în testul voinței. Dar când m-am apropiat de peretele prăpastiei, am constatat cu disperare și teroare că era alcătuit din umbre, multe, multe umbre, dovedindu-mi-se iarăși că reauavoință se ține de mână cu cruzimea, de parcă ar fi îngemănate. Aș fi putut pune piciorul în vreo crestătură ca să mă echilibrez, dar punând mâna mai sus ca să mă agăț de un alt reper, brațele eurilor ieșeau din perete ca să mă apuce, părând dornice să îmi sară în față ca să îmi dea o mână de ajutor! Ce iluzie! Ce minciună trăiam în mijlocul acelor umbre care mă săltau căci nu le cunoșteam intențiile, simțind că în orice clipă mi-ar fi putut da drumul ca să cad iarăși în abis, trădându-mă.

Cu greu m-am îndepărtat de acele forme mentale care mă păcăleau, construind în jurul meu ziduri din cărți de joc și din umbre nestatornice, înșelătoare și trădătoare, continuând să lupt pe căile vechi, prin înțelegere și rugăciune, chiar și rugăciune tânguitoare, dureroasă și disperată și, cu toate că nu am ajuns la capătul abisului ca să ies din el, ceva sublim și minunat s-a petrecut după aceea.

Imensul Soare, Logosul Solar, S-a proiectat pe bolta cerească a Universului interior, strălucind măreț! A-L vedea pe Tatăl Ceresc într-o astfel de manifestare atât de granddioasă cu siguranță îți mângâie sufletul, ostoindu-i dorul și liniștindu-l. Dar din umbrele care mă împresurau a ieșit Luciferul particular care, preschimbându-se într-o rază de lumină și înălțându-se la Tatăl, I-a grăit astfel, dovedindu-mi că totul fusese un exercițiu pus intenționat în practică pe parcursul căruia fusesem supravegheată:
– A luptat foarte bine și încă ar mai fi continuat să lupte dacă i-ar fi fost dat focul!
– De ce nu mi-ați dat focul? De ce nu mi-ați trimis-o pe Mama Divină? am îndrăznit să întreb din poziția mea de jos, net inferioară, privind la Soarele sublim de deasupra mea și la Lucifer care se transformase în umbra Soarelui.
– Dar tu încă nu ai învățat când și cum se primește focul? m-a apostrofat Lucifer pe un ton mustrător.
– Știu, știu, desigur că știu că în timpul actului de iubire dintre bărbat și femeie. Focul este iubirea, știu aceasta. Dar eu am crezut că se poate un picuț de dizolvare a egoului și pentru cei celibatari. Credeam că se poate mai mult, am răspuns, însă vorbind pe vocea tare minunată de copil a cărui inocență în glas s-a auzit în întregul spațiu înconjurător pe care l-a umplut ca cea mai deplină și convingătoare dovadă că Mama Divină Kundalini a făcut deja pentru mine nespus de mult bine, eliberând suficientă substanță psihică primă încât să am cu ce începe a-mi plămădi sufletul.

Dar mie mi se păreau prea puține și vrând să eliberez mai multă substanță, am vrut să întreb pe Tatăl care era prețul care mi se cerea pentru ca iubirea și focul să îmi fie date, dar nici nu am apucat să verbalizez întrebarea mea că tot abisul și întunericul în care mă aflasem până atunci s-au preschimbat, luând înfățișarea odăii din casa bunicii, aceea cu care ne aflăm în conflict. M-am uitat la hainele de pe mine și, văzând că erau sfâșiate și terfelite, ca și cum tocmai mă întorceam dintr-o teribilă bătălie, m-am scuturat un pic și m-am aranjat, luând o înfățișare docilă și sfioasă fiindcă, auzind voci din bucătărie, am știut că era inevitabil contactul cu rudele mele care se aflau acolo, cu mic, cu mare!

M-am întors în starea de veghe din universul interior în timp ce îmi încheiam nasturii rămași nerupți de la bluză și fără prea mult efort deductiv, am înțeles din capul locului că, pentru a primi mai multă iubire și mai mult foc care să mă ajute să curăț deșeurile și fumurile minții, trebuie să sacrific demonul releivoințe, situația din familie și sentimentele față de rudele mele fiind un început foarte bun pentru a ieși victorioasă din abis! Mi-e destul de limpede că practicarea magiei în universul interior este o chestiune magnifică, însă total inutilă dacă nu este extinsă pe tărâmul practic al vieții, în lumea vizibilă!

Ce splendidă, ce splendidă a fost proiecția simbolică a situației din casa noastră sub forma abisului și a umbrelor peste care trona malevolența în timpul încercării de azi-dimineață! Și ce nesuferit mi-e prețul pe care trebuie să îl plătesc pentru a primi focul, dar pe care îl voi achita fiindcă, fără a face acest sacrificiu în clipa lui ”acum”, ceea ce am primit de Ziua Femeii din universul interior n-are să se petreacă în veci!

Și ca să clarific necesitatea de a sacrifica reauavoință pentru ca iubirea să se însămânțeze cu spor în inima mea, uite mai jos cum sună monologul mental pe care mi-l repet când mă duc să mă culc, când mă trezesc și între timp: ”Nu-mi vine să cred că s-a întâmplat până la urmă, dar firește că ce simt este iubire! Chiar s-a întâmplat! Acum ce mă fac? Ce voi spune când am să îl văd? Mor de rușine! Să nu te forțezi în nicio situație, Cati! Numai să vină și vedem ce va fi! Fir-ați voi să fiți că nu m-ați crezut niciunul și iată că s-a dovedit real! Dacă nu era adevărat, Tatăl și Mama Divină nu m-ar fi lăsat în veci să mă îndrăgostesc de el! Ar fi stins focul pentru el în loc să îl aprindă! Eu una nici nu vreau să îi văd când îmi voi recupera vederea. Cui să îi zic, bre, mamaie, că am început să văd din nou? Mihai m-a șters de pe Facebook în urmă cu foarte mult timp că nu mai vrea să aibă de-a face cu mine, așa că să mă scuzi, dar cum de am ajuns să le datorez atâtea explicații? Am să le zic așa, că mi-am recuperat vederea când l-am întâlnit pe ursitul meu din vise, mai țineți voi minte? Ăla de ați râs voi toți de mine, crezând că sunt sucită fiindcă am crezut în el! De ce n-a venit mai devreme și cum pot să îl înghit și să îl suport fiindcă m-a lăsat atâta timp singură ca să trec prin toate astea fără sprijinul lui? Iaca, l-am iertat că poate Dumnezeu v-a dat vouă ocazia să faceți o faptă bună ca să vă mai ușurați pedeeapsa karmică, dar ați refuzat! Sta-v-ar în gât să vă stea banii voștri și super-realizările voastre că nu ați înțeles nimic din ce am vrut noi ca voi să faceți! Dar ce? Ne-ați întrebat vreodată ca să știți ce vrem? Desigur că nu, iar dacă deschideam gura, ne luați la trei păzește! Rușine să vă fie! Eu nici nu vă invit la nunta mea și nu vreau să mai am vreodată de-a face cu voi, nesimțiți ce sunteți! etc., etc.”

Editat trei luni mai târziu

Chilia mea de pe balcon este de foarte mult timp compromisă. Acum că a venit vara, iar părinții mei se duc la treabă, la grădină, mă refugiez în dormitorul lor cât este ziua de lungă, punându-mi căștile pe urechi, scriind, ascultând cărți sau croșetând, intonând mantre sau făcând alte practici. Dar nu eliberarea dormitorului m-a făcut să abandonez chilia de pe balcon, ci un alt lucru care a început să se întâmple în preajma episodului descris mai sus.

Stând pe fotoliul de pe balcon, chiar lângă ușă, puteam auzi foarte bine ce făcea oricare de-al casei care venea în bucătărie. Dintre toți, bunica era aceea a cărei prezență nu putea fi confundată fiindcă nu mai pășește în mod obișnuit din cauza bătrâneții. O auzeam mereu foindu-se prin bucătărie și de multe ori o auzeam apropiindu-se de ușa balconului și deschizând-o, dar nu am apostrofat-o niciodată ca să o întreb ce vânt o împinge să deschidă ușa, crezând cu toată naiva mea sinceritate că nu ar îndrăzni să intre peste mine. Ori de câte ori deschidea acea ușă mi se oprea respirația de nervi, simțind-o cum mă privește dintr-o tăcere mormântală în care se scufunda. Nu scotea niciun sunet, nu mă avertiza în niciun fel, nu mă întreba nimic. Iar mie mi se părea mereu că tot ce făcea era să stea în pragul ușii ca să vadă ce fac. Până într-o zi când, simțind mișcare și foială ușoară în fața mea, am întins mâinile să mă dumiresc în legătură cu asta. Și iaca așa am dat cu mâinile de bunica mea care era mai-mai să mi se așeze în poală din cauza spațiului extrem de mic dintre fotoliul meu și uscătorul de rufe. Nu-mi venea să cred! De-abia acum înțelegeam că, în fapt, ea intra mereu peste mine pe balcon, bâjbâind în vârful picioarelor ca să nu mă prind!
– Cine este acolo? am întrebat pe o voce mohorâtă, vrând intenționat să îl fac pe intrus să se simtă prost pentru că intră în spațiul intim al unui orb în care acesta se simte în siguranță și în care este deranjat fără ca măcar să fie avertizat.
– Eu sunt! Ia uite că m-ai simțit, mi-a răspuns bunica, nemaiputând de mirare fiindcă ea are ferma încredințare că eu sunt totalmente surdă.
– Ce faci aici, mamaie? am întrebat, mustind de mânie.
– Privesc pe geam, mi-a zis ea cu nonșalanță.

Nu am mai putut să continui dialogul, îmi venea să ies prin tavan de supărare. Ce aș fi putut eu oare să îi explic ca să înțeleagă că nu are niciun drept să intre peste mine fără să mă avertizeze chipurile ca să se uite pe geam, în parcarea din spate? Așa am aflat că, de fapt, ea își făcea de 2-3 ori pe zi drum pe balcon, cu mine prezentă acolo, ca să vadă ce mai fac. Nu stătea nici 3 minute, apoi pleca.

De mânie și de supărare am vrut să pun un mecanism la ușă pentru a o bloca din a mai fi deschisă din bucătărie câtă vreme stăteam acolo, dar după o zi sau două de chibzuință, m-am temut să nu fie la mijloc un test legat de episodul descris mai sus în timpul căruia fusesem avertizată că situația din familie era oportună pentru ca reauavoință să își primească o doză de diluant, așa că am înghițit în sec, sugrumându-mi mânia și frustrarea și obligându-mă să îi răspund bunicii cel puțin într-un mod politicos ori de câte ori aveam să o mai prind intrând nepoftită peste mine căci de făcut să nu mai vină era peste putință.

Dar într-un fel am avut noroc. La câteva zile după toate scenele astea, ușa a început să scârție strașnic. Nici nu puneai mâna pe ea că dădea semnalul de alarmă. Astfel ușa m-a ajutat un timp să nu mă mai simt ca și cum cineva îmi încălca dreptul la intimitate, scârțâind ca naiba ori de câte ori intra și bunica peste mine! A fost noroc sau a fost mâna trimisului Tatălui?

feb. 192021
 

<>

Vineri, 19 Februarie 2021

– Ajunge cât ai scris despre scena onirică simbolică desprinsă din ”Anatomia lui Grey”. Ai scris suficient de bine. Și, în plus, unele sensuri mai profunde le vei înțelege mai târziu. Acum trebuie să te liniștești. Mâine dimineață vei avea treabă. Va trebui să te rogi pentru cineva, îmi spuse sufletul meu aseară, abia trecând de ora 21:00, când încă mai scriam la scrisoarea intitulată ”Regina dramei pe scena operei contemporane”.
– Pentru cine trebuie să mă rog? am vrut să știu din timp.
– Vei vedea în curând! Nu mai ești un caz disperat care are nevoie de speranță, ci unul care trebuie să ofere speranță, a fost ce mi-a zis sufletul.
– Înseamnă că am iarăși de scris mâine? Are să mi se întâmple ceva în această noapte? am insistat, încercând să îmi trag de limbă inima.
– Întotdeauna ai de povestit ceva și întotdeauna vei avea! adăugă sufletul meu, retrăgându-se după aceea în tăcerea sa.

Așa că, atunci când în cursul nopții mi-am recuperat luciditatea în timpul visului, am înțeles că fusesem avertizată din timp cu un scop clar și în mod intenționat, cu toate că pe moment nu mi-am amintit nimic din avertizările timpurii ale sufletului.

Nu pot descrie primele secvențe ale întâmplării nocturne fiindcă nu mi le amintesc. Firul memoriei începe din momentul în care, separându-mă de grupul cu care eram și îndepărtându-mă de ceilalți ca să mă retrag într-un vast salon bogat ornamentat al unei imense case, am trăit o senzație conștientivă extremm de ciudată și foarte neplăcută, ca și cum un corp energetic cu o vibrație extrem de sinistră și de joasă se alipise de mine, pătrunzându-mi în corp sau, în orice caz, accesând frecvența mea. Într-un fel, aș putea explica prezența aceea atât de odioasăă ca și cum ar fi putut fi o fantomă bântuind imensa casă ce părea a fi un fel de conac foarte vechi, iar puternicul simțământ experimentat atunci, cum că era o forță din exteriorul meu care se lipea de mine, nu mă putea înșela foarte mult. Nu știu cum am reușit să îmi păstrez cumpătul și stăpânirea de sine, fără să nu intru în panică și să nu mă înfricoșez sau să paralizez de-a binelea de frică!
– Dispari! Pleacă de aici, creatură! i-am spus intrusului cu voce fermă și foarte categorică, foarte sigură pe mine.

Dar ce a urmat după aceea mi-a demonstrat foarte limpede că Ființa reală interioară nu avea încă disponibilitate să alunge creatura fără ca eu să nu fi văzut și înțeles înainte cu cine aveam de-a face!

Așa că am fost înșfăcată și târâtă în vizuina creaturii și dată puilor săi pentru a fi devorată. Apariția acelor forme miniaturale de umbre posedând gheare și cioc (și colți???) cu care au început să ciugulească din trupul meu a fost o reală încercare pentru nervi și curaj, dar văzînd și observând suficiente detalii, am fost scoasă de acolo cu multă ușurință, trezindu-mă în trupul fizic.

Mult timp am stat cu ochii deschiși, reflectând la sensul celor întâmplate. Nu vroiam să adorm la loc fără să nu fi făcut măcar o schiță sumară mentală pentru ce se înntâmplase, știind cu deplină certitudine că, îndată ce aș fi adormit, m-aș fi dus tott acolo, în cuibul acela de drăcovenii. Știam că fuseseră euri mentale și schițându-mi o posibilă explicație pentru manifestarea lor, identificându-le în grădina zoologică mentală pe care o port în inconștient, am adormit la loc fără spaimă, așa cum mi s-a întâmplat de atâtea ori în trecut.

Cum era de așteptat, tot în mijlocul lor m-am trezit, însă în acest rând a fost ca și cum eu (sau, mai bine spus, Ființa reală interioară) fusesem cea care pusese momeala, făcând bestiile și sălbăticiunile instinctuale animalice inconștiente să răsară spontan, ieșind la suprafață, la disecția și analiza conștiinței.

Oh, cum m-am luptat cu siniștrii pui mentali, dând iar dovadă de curaj, dar și de nerăbdare, parcă vrând cu orice preț să alung influența vibrației lor din jurul stâlpilor care mă susțin (valorile, codul etic și credințele). Până dimineață am înfruntat formele acestea de energie, când câștigând, când pierzând, rugând-o mereu pe Mama Divină kundalini să îmi sară în ajutor, luptând alături de mine.

Nu fusese ea cea care, în timpul unor atacuri interioare ale relei-voințe, dădu-se curs rugăciunii mele, înmânându-mi spada sa simbolică a puterii sale electrice transcendentale ca să retez picioarele adversarului meu mental care mă batjocorea, eliberându-mi conștiința din temnița sa? Cât de frumos este să privesc la substanța aceea albăstruie a sufletului meu (esența sa) pe care o văd atât de des prinsă în compoziția întunecată a eurilor împrăștiindu-se peste tot în fața ochilor mei, ca și cum sufletul meu este ținut închis într-o butelie din care explodează, eliberându-se! ?

Îmi vreau întregul suflet înapoi și vreau să ucid tot ce este urât, nedemn și criminal în mine, chiar dacă pare o contradicție să folosesc cuvântul ”a ucide” pentru ceea ce se înțelege prin ”eliberarea conștiinței”, temându-mă că dau impresia că numai printr-un fel de violență îți poți recupera sufletul, când îndemnul general al mișcărilor de emancipare și de dezvoltare personală subliniază cu multă emfază importanța iubirii de sine, conform cu următoarea afirmație motivațională: ”indiferent de situația în care mă aflu, mă iubesc și mă accept așa cum sunt”. Se înțelege că trebuie să mă accept așa cum sunt, dar tocmai acesta este scopul exercițiilor practice la care sunt supusă în lumile interne suprasensibile de Ființa mea reală interioară, anume să aflu cine sunt, să mă cunosc cu adevărat pe mine însămi ca să mă pot accepta așa cum sunt! Următoarele versuri pe care le-am auzit în cursul zilei, îm timpul pauzelor luate de la scris, nu pot fi întâmplătoare, întărind afirmațiile mele:

I had visions, I was in them;
I was looking into the mirror
To see a little bit clearer
The rottenness and evil in me.

Harvey Danger – Flagpole sitta

Dar toate luptele trebuie luate pe rând spre disecție, analiză și înțelegere și altfel nu se poate, cu toate că imaginea de ansamblu a lumii interioare trebuie mai întâi construită, piesă cu piesă, pentru ca măcar pionii principali de pe tabla de șah să fie aduși în fața judecății conștiinței și înrămați în tabloul suspecților de serviciu! Iar acesta este cel mai rezonabil motiv pe care îl pot invoca pentru care anumite entități mentale au fost dezgropate din inconștient în ultima vreme, neobișnuit de multe la număr, pentru ca eu să pot avea această imagine de ansamblu a întregului păienjeniș și a rețelei pe care le port în vastul labirint mental!

Nu știu cum să numesc creatura dezgropată azi-noapte folosind un singur cuvânt. Era un alt instinct de animal de pradă care ieșise la vânătoare. Ce l-a atras în exterior ca să se manifeste? Mă gândesc că o anumită frazeologie neinspirată folosită de mine în scrisoarea intitulată ”Saltul de credință făcut în numele iubirii” în care, povestind scenele petrecute în interiorul abatorului simbolic, am spus că eurile erau căsăpite și măcelărite unul după altul, transformate apoi în carne tocată bună de dat fiarelor sălbatice ale junglei.

Aceasta a fost momeala întrucât iată că o întreagă familie de instincte de animale de pradă s-a apropiat de masa deliciilor ca să își ia porția!

Aș vrea să mă opresc acum din a mai face asocierea simbolică a acestui instinct cu comportamentul animalelor de pradă, cu toate că originea sa este incontestabil de natură animalică, așa că voi trece direct la caracterizarea foarte sumară a umanoidului care poartă această bestie în inconștientul său.

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în orice mamă sau tată care pleacă la muncă departe de casă și familie, abandonându-și copiii sau lăsându-i în grija rudelor, pentru ca, revenită sau revenit în sânul familiei după o lungă absență, să se justifice astfel: ”Dacă am făcut ceva, pentru voi am făcut, ca să vă fie vouă bine! Pentru voi muncesc și trag eu!”

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul oricărui părinte care, paralizat de neputința de a pune mâncare pe masă copiilor săi, recurge la metode disperate și extreme de a procura hrană (prostituție, corupție, hoție, fraudă, mafie, jocuri de noroc, cerșetorie, etc.).

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul fiecărui părinte care, aflându-se la un fel de pol opus, nu acceptă sub nicio formă să se preteze la slujbe inferioare, precum femeie de serviciu, măturător, gunoier, ospătar, spălător de vase, zilier, etc., slujbe care i se par nedemne, cu toate că întreaga familie trăiește strict din ajutor social, din șomaj sau din alocația copiilor. Ei sunt aceia care vor aștepta mereu cea mai bună ofertă de slujbă, dar care see vor mulțumi întotdeauna cu ofertele temporare, sezoniere sau pe bază de proiecte la sfârșituul cărora o vor lua de la capăt cu pretextele și justificările vis-a-vis de angajarea într-o slujbă pe care ei o văd nedemnă.

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul oricărui părinte care, în ziua de salariu, sparge un sfert din bani la cumpărături pentru chefuri, petreceri, mâncare, băutură, etc., ca să facă foamea împreună cu întreaga familie până la următorul salariu, justificându-se că viața trebuie trăită la maxim, că momentul prezent este cel mai bun pentru distracție, etc.

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul oricărei soții care, vrând să se înconjoare pe sine și pe copiii săi cu lucruri frumoase, cu bunuri, cu achiziții valoroase și alte astfel de lucruri își sacrifică soțul contra unei slujbe bine plătite pentru ca, trezindu-se singură noaptea în pat și într-o căsnicie din care lipsește soțul pe care l-a trimis la produs îl învinovățește pe acesta că nu maai este bărbatul de la început de care se îndrăgostise ea și vrând acum pe unul care să aibă timp pentru ea și copii, îi întoarcee spatele nefericitului soț care până atunci jucase rolul de bancomat.

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul oricărui copil care, suferind, nefericit și nemulțumit în legătură cu viața, își va blama părinții că l-au adus pe lumea aceasta plină de mizerii în care el nici măcar nu a vrut să se nască, lume în care lui nu i se pune pe masă ceea ce alți părinți pun pe masă copiilor lor.
În fine, vorbesc despre acel instinct care trăieește în inconștientul fiecăruia dintre noi care ne justificăm prin scuza bunelor intenții fiindcă pe toate acestea enumerate mai sus le facem pentru binele și de dragul copiilor noștri!

Și mai vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul fiecărui muritor pământean căruia îi lipsește credința că Dumnezeu se îngrijește ca niciunui copil al Său să nu îi lipsească pâinea cea de toate zilele fiindcă, la un nivel mai profund, creaturile care ciuguleau din corpul meu ca să se hrănească erau un simbol pentru credincioșii care mănâncă din trupul Domnului și beau din sângele Lui crezând că aceasta semnifică pâinea cea de toate zilele! Și de ce? Pentru că nimeni nu vrea doar pâinea cea de toate zilele fiindcă vrem mai mult.

Și pentru că vrem mai mult și mai bun, am înțeles că sinistra creatură cu care m-am conectat era lăcomia cu odraslele sale bestiale: invidia, materialismul, risipa.

Mai târziu în cursul zilei am ascultat următoarele versuri într-o melodie, confirmându-mi că identificasem în mod corect sursa egoului ieșit la vânătoare joi noaptea:

Find another place to feed your greed, stay away from me,
While I find a place to rest

Linkin Park – A Place for My Head

Marius, în confesiunea mea de credință am promis că îți voi mărturisi întotdeauna adevărul, oricât de dureros ar fi. Așaa că, fiind pusă față în față cu această bestie animalică inconștientă, am văzut în ea (meditând și reflectând îndelung) frica pe care o simt față de tine deoarece eu cred că tu ai acest instinct și că acesta este păcatul care te constrânge mental, blocându-te într-o fixație de idee sau de plan și împiedicându-te să vii la mine ca să ridici povara acestei povești de pe umerii mei. Și mi-e frică de tine fiindcă văd în tine pe tatăl capabil să își abandoneze familia de dragul unui dor materialist inconștient și al unei speranțe de mai bine. Și mi-e și mai frică, frică de moarte că eu sunt cea care te-a împins către acest abis fiindcă, vrând cu orice preț să mi se demonstreze că există bărbați capabili să își asume răspunderea pentru partea lor de vină în spinosul caz al păcatului original, te-am trimis pe tine la produs ca să câștigi pâinea cea de toate zilele prin sudoarea frunții, din zori până în noapte, conform cu pedeapsa lui Dumnezeu pentru bărbat, în vreme ce pedeapsa pentru femeie a fost să nască în chinuri! Eu nu vreau ca tu să fii un magnat sau un baron, ci vreau să știu că nu ești leneș și că ai prefera să mori decât să mă dai altuia pentru ca ție să îți fie bine.

De ce oare am perceput acest eu ca venind din exteriorul meu dacă nu pentru a mi se arăta și pentru a simți în propria conștiință presiunea pe care o pun pe tine și nestatornica mea atitudine datorată faptului că nu știu ce vreau și de ce crezi că l-am izgonit pe acest eu al lăcomiei într-un mod atât de categoric, luptându-mă cu acest instinct întreaga noapte ca să îl înlătur, ca să nu îi dau voie să devină transmisibil prin sânge, pe linia moștenirii genetice? Dacă aș fi putut, aș fi luptat contra acestei bestii și în numele tău și dacă aș putea să îți scot din minte demonii tăi interiori, aș face-o fără nicio întârziere și cu zâmbetul pe buze și cu spada în mână, însă numai împotriva lenei nu pot lupta fiindcă pentru mine este cel mai nesuferit și periculos păcat! Oare tu chiar nu mă crezi că, deși visez și eu ca orice femeie la palate și conace, voi alege mereu hambarul ca prim cămin pentru noi doi? Oare ție nu îți arată Tatăl de ce vorbesc atât de des despre acest hambar? (bine, bine, vreau și o rulotă lipită de hambar; sau de depozit? nici nu știu ce aș prefera mai mult!)

PS: S-a dovedit că persoana pentru care trebuia să mă rog era fetița în vârstă de 4 ani și jumătate a unei foste colege de facultate căreia i-a fost descoperită o tumoare cerebrală de mărimea unui pumn.

feb. 112021
 

Joi, 11 Februarie 2021

De trei ori m-a atacat demonul releivoințe de la începutul lunii, luând înfățișarea fostului meu prieten ca să râdă batjocoritor și sarcastic de mine, după tiparul său obișnuit de manifestare, iar aceasta s-a întâmplat de două ori în noaptea de miercuri spre joi, ceea ce nu poate fi decât o formă de sfidare, de insultă și de intimidare, toate fiindu-i caracteristice malevolenței!

Azi-noapte a fost foarte rău. < - Privește bine la chipul meu ca să îți intre bine în cap că altceva mai bun tu nu meriți să primești! Eu sunt tot ce vei primi în această viață! îmi spunea reauavoință mascată în pielea lui Silviu care afișa pe chipul său un rânjet meschin și ironic, percepându-i amintirea și amprenta emoțională pe care a lăsat-o în toată făptura mea ca pe un sac de ciment pe care îl căram în spinare, atât de mult mă împovăra amintirea lui! Mult, mult m-am rugat Mamei Divine Kundalini să se manifeste ca să îmi dea o mână de ajutor, zicând: - Mamă Divină, te implor din toată inima mea să mă ajuți să mă eliberez de amintirea lui Silviu! Te implor să vii! Te implor să mă ajuți! Ajută-mă! Nu după mult timp s-a petrecut minunea! O lumină strălucitoare, densă și intennsă a coborât de sus ca o rază spre mine și, deși nu a luat nicio formă vizibilă ca a unei femei, am știut că era Lumina Mamei Divine Kundalini. Mi-a înmânat o spadă, desigur simbolică (a puterii energiei Sale transcendentale de a purifica și de a dizolva aberațiile acestea ale minții care alcătuiesc egoul), spadă pe care nu am putut-o vedea cu ochiul liber, dar pe care cu siguranță am simțit-o în mâini, ținând-o de mâner cu multă cutezanță și recunoștință fiindcă eram ajutată și asistată! Și dintr-o singură lovitură am retezat picioarele reprezentării mentale a fostului iubit sub imaginea căruia se manifesta reauavoință care, picată la pământ, nu s-a mai putut apropia de mine ca să mă amenințe și ca să mă intimideze. Ce frumos a fost să fiu martoră la următoarea scenă în care mi-am văzut substanța psihică primă din care se construiește sufletul eliberată din acel blocaj mental pe care Silviu l-a simbolizat! Câtă materie sufletească se împrăștiase peste tot în spațiul înconjurător! Cee minunat, ce minunat este să îți aduni cioburile de suflet zdrobit ca să îl poți întregi și construi la loc! Și cum mi s-a dovedit a suta oară că eu cu mintea nu pot face nimic în acest sens, dar rugându-mă mamei Divine am făcut întotdeauna un pas înainte! Nu mă simt pe deplin eliberată de amintirea fostului meu prieten pe care rauavoință o mai poate folosi ca să mă tachineze, dar este de necontestat faptul că ceva s-a schimbat în interiorul meu la acest capitol!

feb. 092021
 

<>

Marți, 09 Februarie 2021

Marius,

Ieri am fost cu sora mea la poliție să ne reînnoim mutația, dar la aceeași veche adresă de pe Călărași, de la Florimex. Conform cu străvechiul obicei de a da cu banul ca atunci când tragi la sorți ca să te hotărăști în legătură cu o situație imprecisă, am dat și noi cu banul vinerea trecută să vedem cum să procedăm în privința mutatului din această locuință. Săpttămâna trecută părinții mei găsiseră o ofertă foarte interesantă pentru un apartament care, deși avea numai 3 camere, avea însă o curte spațioasă auxiliară, apartamentul fiind la parterul unui bloc în zona Buzăului, pe o stradă foarte liniștită. Dar chiria întregului spațiu era cu mult mai mare decât ce plătim aici și, cum era de așteptat, mie mi s-a cerut să îmi sacrific economiile pentru această mutare care, la început, presupune întotdeauna cheltuieli suplimentare cu garanția, serviciul de cărat mobilă, etc.

Nu am fost de acord fiindcă ar fi însemnat să renunț iarăși la planurile pe care mi le stabilisem și pentru care cerusem bani de la Tatăl Ceresc, dându-mi-i așa cum îi cerusem, așa că joi noaptea mie mi-a venit ideea să dăm cu banul. Prima oară a dat mama de trei ori și de fiecare dată a reieșit că trebuie să plecăm de aici, dar nu era convinsă că rezultatul venise de la Dumnezeu, așa că am încercat și eu. La mine rezultatul a fost foarte convingător, două din trei încercări arătând că trebuie să stăm pe loc și să așteptăm o ofertă mai bună. De ce zic că a fost convingător? Nu știu cum să explic, atâta doar pot spune: nu am avut cum să influențez rezultatul, fiind oarbă, etc.

La numai câteva ore după aceea, mama a găsit o altă ofertă mult mai avantajoasă, o casă nouă foarte spațioasă cu o curte mare la prețul chiriei noastre de aici, dar sunând pe proprietar, am aflat că oferta nu mai era valabilă.

Nu mai încape îndoială că mutarea de aici este extrem de necesară, chiar de aș vedea azi sau nu. M-am trezit azi-dimineață la ora 06:00 din cauza acelorași motive ca în fiecare noapte și sunt trează de atunci, cu toate că am încercat să adorm la loc în jurul orei 09:30. Dar nu am putut lipi geană pe geană fiindcă ceva din interior mă făcea să fiu extrem de abătută. Mă mustra conștiința! De ce? Fiindcă în fiecare zi o dau afară pe mama din dormitorul ei, după ce pleacă tata dimineața prin oraș ca să își câștige bacșișul, pentru ca eu să recuperez măcar o oră din odihna pierdută în cursul nopții redusă acum la mai puțin de 6 ore și astea întrerupte din când în când.

Așa că m-am ridicat din pat ca să cedez camera mamei, venind în chilia mea de penitență de pe balcon ca să îți scriu, ca să îmi educ voința, ca să îmi biciuiesc mintea cu biciul voinței și ca să mă conving că afirmația comunicată de Divinitate săptămâna trecută care suna în felul următor ”Voi vedea în curând” chiar a venit de la Dumnezeu care Își exprimase Voia pentru mine prin acel episod succint descris în epistola intitulată ”Cum întâlnirea de la balcon pare să se anuleze”. Nu cred că am dubii că mesajul din acea noapte a venit de la Dumnezeul intim, dar dubii serioase am în legătură cu acea indicație temporală, ”în curând”, îndoindu-mă sincer că Tatăl Ceresc cunoaște semnificația acestei noțiuni din punct de vedere uman. Și în urmă cu 4 ani îmi comunica același ”în curând”, fiind atunci în al 10-lea an de pedeapsă karmică din 14, așa că ce mai puteau însemna încă 4 ani, așa cum și acum ce ar mai putea însemna câteva luni sau chiar un an până ce, cu puțin noroc, circumstanțele de viață au să se schimbe, eu recuperându-mi vederea în cele din urmă? Au nu așa a sunat mesajul? ”Voi vedea în curând!

Dar dacă voi vedea în curând, nădăjduind că acest ”în curând” chiar înseamnă în curând, atunci și pe tine te voi întâlni în curând! Marius, sunt multe aspecte ale situației în care mă aflu în privința cărora vreau să te avertizez din timp. Nu mai încape îndoială pentru mine. Ușor a fost să fiu oarbă, iar greu va fi când voi vedea iarăși după atât de mulți ani de deprivare senzorială.. I-am avertizat și pe cei apropiați în legătură cu multe din chestiunile legate de reabilitarea mea socială, dar îmi pare că ei bravează mult prea mult, neînchipuindu-și ce va însemna să vezi din nou după atâția ani petrecuți în întuneric.

Îmi pare rău, trebuie că eu sunt aceea care nu explică în mod corect ce se va întâmpla cu mine după acest fericit moment când voi vedea din nou, însă am experimentat de atâtea zeci de ori în practica onirică senzațiile pe care le voi simți în acea perioadă încât știu cu foarte multă precizie că familia mea nu va face față transformărilor prin care voi trece. Ei și sora mea nu, însă tu da! Este și unul din cele mai întemeiate motive pentru care tu ai fost pus în contextul vindecării mele de orbire chiar din primele minute. Nu știu dacă din această cauză te-aș putea descrie drept înțelegător și pregătit pentru ce are să urmeze. Mai degrabă cred că prezența ta în preajma mea chiar din primul minut după vindecarea de orbire este atât de imperativă fiindcă prin tine voi putea evita să mă îngrop iarăși în chip tragic î mormântul grijilor pentru ziua de mâine. Nu pot contesta adevărul că, primindu-te în viața mea chiar din prima zi, n-aș avea ochi decât pentru tine și loc în inima mea decât pentru clipa prezentă.

Până și azi-noapte am experimentat din nou unele senzații pe care foarte probabil că le voi trăi după vindecarea de orbire și ce am simțit în timpul flash-urilor noaptea trecută în timpul cărora lumina, culorile și imaginile în mișcare mi-au inundat ochii și undele cerebrale este foarte greu de explicat ca simptomatologiee, însă bănuiesc că senzațiile pe care le simt și cu care Tatăl Ceresc mă educă încă de acum să mă obișnuiesc pot semăna cu grețurile matinale din timpul sarcinii sau cu stările de rău în timpul călătoriilor cu avionul sau cu mașina, etc. Izvorul binefăcător de lumină de azi-noapte nu și-a revărsat conținutul decât pentru câteva clipe, dar atât de sinceră a fost reacția neuronală și chimică din corpul meu fizic, încât nu poate exista dubiu că sunt pregătită din timp ca să pot rezista pe perioada reabilitării mele. Și culmea, acele imagini nu au redat decât scene petrecându-se la pietre, în fațaa primăriei din orașul nostru, însă prezența mea acolo era atât de vividă încât îmi simțeam corpul fizic, creierul și ochii expuși razelor solare. Și mi-a venit așa de greu să suport lumina, cum numai un prizonier ținut la carceră cunoaște cum are să fie să iasă iarăși în lumina zilei!

Tot ce vreau să spun este că nu va fi ușor să mă readaptez vieții după ce am lipsit aproape o decadă de pe scena socială. Dar sunt mai pregătită pentru aceste schimbări care vor veni pe care nu le resping, temându-mă de ele, decât să fiu constrânsă în continuare să îndur toate aceste limitări și restricții impuse de boala mea. Ce rău îmi pare, bunule Dumnezeu, și nu îmi vine să cred că toată povestea din familie s-a transformat într-o mare bătaie de joc!

Dar cum ți-aș putea explica mai clar cât este de îndărătnică mintea, agățându-se de acel sens multiplu al lui ”în curând” ca să insinueze, o dată în plus, că Dumnezeu nu posedă conștiința coordonatei temporale, atâta vreme cât eu vreau ca miracolul să se întâmple mâine, în ziua de miercuri fiindcă aceasta ar însemna după mine ”în curând”, dar știind deja chiar de acum că probabil că iar nu are să se întâmple nimic fiindcă o verigă continuă să lipsească din firul poveștii, făcând ca toate să se lege?

Ce mai lipsește dacă am vorbit deja despre intrigă, despre conflicte, despre personajele principale, despre eroi, despre antagoniști, despre punctul culminant, despre concluziile pe care am început deja să le trag și despre învățăturile pe care trebuie să le pun în practică de aici înainte? Atunci, dacă eu sunt naratorul omniscient și omniprezent care cunoaște deja deznodământul poveștii întrucât naratorul a avut viziunea faptelor împlinite, atunci singura acțiune legitimă pe care ar trebui să o fac este să îmi liniștesc mintea, să o educ să nu se mai zbată și să se mai agite, să nu se mai opună Voii lui Dumnezeu în legătură cu destinul meu, să accepte, prin urmare, planul pregătit de Tatăl Ceresc pentru viața mea, să disciplinez mintea și, la nevoie, când ea este atât de îndărătnică precum este a mea, să o biciuiesc cu biciul voinței. Realmente, toate acestea trebuie făcute fiindcă numai așa primesc șansa de a vedea din nou lumina soarelui. Mă număr printre acei norocoși cărora le-a fost dezvăluit traseul decis în viață de către Tatăl și, cum nu mă pot împăca și liniști, nu am nicio scuză în caz de eșec. De fapt, mă voi număra printre acei netrebnici care vor fi demisionat din slujba în Marea Operă Divină, avortând-o.

Am început să fac aceste exerciții practice de dominare a minții anul trecut și, cu toate că primul a mai fost consemnat în scrisoarea cu titlul ”Eu împotriva eului”, merită repovestit.

Am vrut să testez ceva într-o noapte a anului trecut, anume cum ai putea să poruncești minții să tacă. Am adormit cu ideea aceasta în gând și am rămas lucidă pe parcurs. Când m-am văzut conștientă, știind că trupul dormea, am gândit că nu puteam pune în practică ce urmăream dacă aveam să dau din mâini și din picioare în stânga și în dreapta ca să mă apăr în fața eurilor care se manifestă acolo. Îmi aminteam că nu e bine să reacționez. Atunci m-am rugat sufletului meu să îmi fie permis să mă identific cu acesta ca să pot ieși în afara minții ca să o pot observa. Nu știam ce eu să aleg în afara căruia să ies ca să îl observ și cel în pielea căruia m-am nimerit era unul tare desfrânat și încăpățânat. Ca să nu reacționez impulsiv, mi-am dus mâinile la spate, ca și cum eram ținută în cătușe, m-am dat cu un pas mai în spate și m-am disociat de el. Era ceva pur mecanic și blocat în propria plăcere într-un fel de buclă din care nu putea (nu vroiaa!)) să iasă. Dar atunci din acest eu s-a mai desprins un altul, apoi un altul și din fiecare nouă apariție s-au desprins alte euri. Continuam să mă țin pe poziții ca să pot observa manifestarea. Erau multe ca niște umbre, altele aveau aspect umanoid mai pronunțat și toate aveau personalitate proprie, voce, energie și vibrație.

Evident, au tăbărât asupra mea, moment în care mi-am pierdut cumpătul și calmul. Eram depășită din punct de vedere numeric. M-am rugat Tatălui să îmi trimită ajutor divin. Aceste rugăciuni sunt atât de ardente, încât nu știu cum să descriu cum se aude vocea mea în tot acel spațiu sau ce simt în inima mea când implor. Eram trântită la pământ, doborâtă, când din înaltul Cerului a coborât o lumină, ca o rază. Nici nu știam că era un Cer acolo, atât de beznă era de jur-împrejur. Cu ultimele forțe m-am târât sub această rază de lumină ca să mă adăpostesc sub ea. În acest colțișor puteam acum vedea în jurul meu la zecile de umbre, dar îmi pierduse ”pofta” de luptă. Simțeam înăuntrul sufletului că mă aflam în preajma unei prezențe sacre și nu vroiam decât să îmi las ochii să se umple de acea lumină binefăcătoare! (și cum este, din acest motiv, orbirea mea atât de simbolică !!! și cum înseamnă acest lucru că antidotul pentru boala mea este să văd adevărul dincolo de iluzia minții!!)

Am știut că era lumina Spiritului Sfânt și L-am rugat să mi-o trimită pe Mama Divină Kundalini ca să mă ajute să înțeleg cu ce eu mă luptam și să îl elimine. Lumina nu a pronunțat niciun cuvânt audibil, dar îndemnul său de a continua lupta se simțea pregnant în suflet, să îmi impun voința asupra minții ca să îi poruncesc să tacă, așa cum fusese scopul inițial al experimentului meu.

Nu știu cum să descriu ce a urmat, ce lupte s-au dus înăuntrul meu. Efectiv, am simțit cum o putere supraomenească, spirituală, se trezea din letargie. Realmente, din letargie… M-am trezit între timp, deși nu a fost prima oară când, deși trează, am simțit că o părticică din Ființă a rămas tot acolo ca să continue lupta. Cu adevărat observ că sunt ca o păpușă care trăiește în interiorul altei păpuși care trăiește în interiorul alteia și tot așa! Și că toate aceste păpuși din care mă compun sunt niște marionete sau instrumente de scris în mâinile Tatălui (aceste păpuși fiind corpurile existențiale și diversele aspecte ale Ființei reale interioare).

În afara acestei tentative lansate pe cont propriu de a-mi stăpâni mintea, ieșind în afara ei, am trăit anul trecut cel puțin o duzină de alte episoade de echilibru și liniște totală în psihic. A fost atât de minunat și numai în timpul acelor ”proceduri” am cunoscut semnificația de esență, de materie psihică primă (buddatha). Poate cea mai minunată dintre experiențe a fost următoarea:

Lucifer m-a dezbrăcat de ego, individualizzând esența strictă (adică cele 3% de conștiință lucidă și activă). Cum m-am simțit atunci e greu să descriu, dar eram atât de fericită, de liniștită și de ușoară cum nu mai fusesem vreodată. Dar un fel de corp, să îi zic așa, se manifesta într-un mod foarte dubios, agresiv și violent în jurul meu, însă știam că sunt înconjurată de un fel de scut de protecție. Mi-am dat seamma că acel corp agresiv era mintea și, întocmai cum învață Maestrul Samael Aun Weor în cărțile sale, am strigat la minte:
– Minte, tu ești sclava mea, iar eu îți sunt stăpână! De mine trebuie să asculți!

Când strigam în acest fel la minte, ea se agita teribil, scuturând și cutremurând pereții acelui scut, dar fără să pătrundă înăuntru. După aceea s-a materializat Luciferul particular în preajmă, spunându-mi:
– Hai săă încercăm acum și cu monada divină.

Ce a urmat după aceea a fost unul din cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat vreodată!!

Am fost învăluită de o liniște totală și perfectă. Eram copleșitor de fericită și de împăcată, continuând să mă exprim ca esența sufletească. Apoi i-am perceput prezența. A Ființei, vreau să zic. Nu pot să spun cu certitudine dacă ea venea din mine sau eu din ea, dar după un scurt răgaz de contemplație, auzindu-i vocea, am știut că îi aparțin, că eu sunt ceva al său, că eu eram în stăpânirea sa. Avea voce de femeie. Îmi vine foarte greu să descriu ce am simțit atunci, ce liniște, ce echilibru, ce seninătate, ce descătușare! A fost ca și cum tot cimentul pe care îl port ca povară în minte dispăruse ca prin farmec! Dispăruseră constrângerile, contradicțiile, conflictele, toate suferințele mele! Niciodată nu mi-aș fi putut imagina că o astfel de stare de conștiință poate exista! A-ți imagina starea de pace nu este același lucru cu a fi în interiorul stării de pace, iar a-ți imagina că ești împăcat, auto-sugestionându-te că ești în această stare de conștiință, nu este tot același lucru cu a avea pace interioară, lucru pe care l-am descoperit că semnifică, fără umbră de îndoială, a nu mai avea ego și a ieși în exteriorul minții.

Totuși, de la un timp începusem să simt un fel de durere în interiorul meu, însă nu pot preciza cu exactitate de unde venea. Dar mă durea foarte tare, ca și cum eram trasă pe roată, torturată, chinuită. Apoi am văzut în fața mea un fel de gaură neagră în formă de spirală. Pe linia acestei spirale ce trebuie să fi fost poarta către infernul personal stăteau parcă la pândă zeci și sute de umbre despre care ți-am mai povestit. Erau eurile, dar erau în afara mea și nu mă puteau atinge. Era limpede că monada divină le ținea sub control. Însă, din cauza acelei dureri pe care o simțeam (pe care nu o pot explica decât prin crudul adevăr că, deși egoul fusese înlăturat de mine, acest fapt nu se petrecea decât temporar, egoul neputând fi eliminat atât de ușor, chiar într-o clipită, așa cum ne dorim noi, legăturile mentale cu acesta păstrându-se active) începusem să mă agit, să mă îndoiesc și să mă desincronizez de Ființă. Cum se accentua suferința mai mult, cum și acele umbre se dezlipeau de pe spirala aceea, una câte una, venind spre mine. Efectiv, le-am văzut stând la pândă ca să prindă un cât de firav firicel de slăbiciune ca să se agațe de mine, de psihic, rănindu-mă și provocându-mi suferință emoțională și mentală. Dar Ființa iar mă mângâia, liniștindu-mă. Când suferința s-a accentuat din nou, câteva umbre s-au apropiat periculos de mult de mine, dar Ființa mi-a spus:
– Ai văzut aceasta? Iar ți s-a făcut frică!

Cum mă îndoiam de Monada Divină, făcându-mi-se frică și temându-mă din cauza deciziilor Ființei interioare în ceea ce mă privea, eu fiind atunci esența acestei Ființe, vreau să zic, cum mă agitam, atrăgând eurile spre mine și, implicit, suferința care le însoțește.

Cred că înțelegi de ce spun că a fost neasemuit de minunat să trăiesc așa ceva, iar asta nu o singură dată pe parcursul anului trecut! Câtă nevoie am avut, Bunule Tată, de aceste pauze de relaxare în exteriorul minții și al egoului! Trebuie că mai multă seninătate și mai multă încredere sunt necesare ca aceste pauze de respiro să se îndesească, ele fiind un medicament atât de eficient împotriva disperării, ori despre disperare am scris deja că este blocajul minții care face cap de listă a celor mai nesuferite euri care trebuie înlăturate cât mai grabnic cu putință fiindcă acestea sunt principalii sabotori care ne împiedică să ne luăm destinul în propriile mâini, conform cu Voia Tatălui ceresc dezvăluită din timp! Dar disperarea în sine nu este decât un fel de mătrăgună inofensivă dacă nu și-ar trage seva din altă iarbă a dracului, cu mult mai periculoasă care, crescută din abundență pe cărarea pe care pășin, ne înțeeapă și ne otrăvește la fiecare pas, așa că uite în continuare o altă scurtă experiență de anul trecut în timpul căreia am făcut cunoștință cu seminția din care se trag toate păcatele mele:

Meditând într-o noapte, am simțit, efectiv, parcă derulându-se cu încetinitorul, cum credința mi se strecoară picătură cu picătură în inimă. Atunci am fost iarăși copleșită de fericire și de pace și de liniște. Dar în acea noapte natura egoică a ripostat cu o forță de două ori mai mare, opunându-se schimbării și revoluției interioare pe care le decretam. Atunci am avut o confruntare directă cu întreaga ”gașcă” din care se compune ateismul. Când aceste euri s-au manifestat în vis, arătau ca toți acei deraiați care îl însoțesc pe Marilyn Manson în videoclipul melodiei ”Tainted love”. Veniseră până și cu mașina aceea care se bâțâie ca să facă prăpăd! Și, dacă tot am făcut această analogie, atunci află că majoreta cea bombastică din clip este reprezentarea vie a scorpiei pe care o purtam în natura egoică și pe care evenimentele vieții au omorât-o încă din fașă spre a nu se mai manifesta în personalitatea mea! Aveau o energie și o vibrație atât de sinistre și de înfricoșătoare că ți se făcea părul măciucă-n cap! Erau vreo 7 sau 8 entități la număr, toate derivate din ateism, referindu-mă inclusiv la eul care ia numele Domnului în deșert și la eul adept al separatismului religios, etc.

A ieșit carnagiu! Am cerut, m-am rugat și am implorat să vină Mama Divină Kundalini sau Monada Divină sau Lucifer sau oricare alt ajutor divin, dar nu am fost asistată, trebuind să confrunt singură toată acea adunătură de monstruozități pe care le port în interior. M-au spulberat, m-au trântit la podea, m-au târât dintr-un colț în altul al camerelor, m-au ridicat în aer și m-au azvârlit cât colo ca pe o cârpă bună de șters pe jos, eu fiind în toate aceste scene de cumplit supliciu esența de suflet zbătându-se să iasă din ateism.

Evident, toate astea se întâmplau în vis, în universul interior, însă forțele acestea sunt aievea, trăind în psihicul meu. Și, după zeci de astfel de confruntări, m-am convins că am de-a face cu energia specifică a fiecărui eu și că aceste drăcovenii energetice și mentale nu pot fi lucrate și eliminate decât pe rând sau cel mult într-o pereche, a gândi că poți spăla tot păcatul și răul din tine dintr-odată fiind o nechibzuită aberație. .