Duminică, 19 Noiembrie 2017
Zburătorule,
Iată, deci, acele câteva pățanii memorabile care te-au implicat pe tine în perioada adolescenței mele. Abia așteptam să ajung aici!
1. Îmi amintesc mai ales despre următoarea întâmplare pe care nu reuşesc să o plasez în timp, dar bănuiala mea este că s-a petrecut în vara lui 2005, în preajma BAC-ului, pentru că mi-o amintesc şi pe acea Amy de origine americană căreia îi povesteam despre tine şi care folosea termenul de „stalker” ca să descrie ce făcusem. Adică următoarea faptă.
Aveam încă din clasa a 6-a un aparat foto pe film, ca acelea de unică folosinţă, dar în orice caz suficient de bun să surprindă pe film momente şi amintiri. Pe voi vă ştiam deja de doi ani şi ştiam că acea vară avea să fie ultima cu voi în preajmă, pe la pietre, ştiam că urma să plecaţi la facultate şi tot aşa. De aceea prietena mea care te plăcea în secret a decis să cumpere film pentru aparat ca să avem la mână şi amintiri vizuale şi materiale cu voi, nu numai amintiri mentale care se şterg din conştiinţă şi se uită. V-am urmărit peste tot ca să ne facem curaj şi să prindem momentul potrivit pentru a vă imortaliza pe film. Îmi amintesc că „v-am încolţit” în skatepark, că era mai pe seară, că voi eraţi doar câţiva din grup, dar dacă erai tu era suficient să o ducem la capăt. Îmi amintesc că noi eram singure, că ne aşezaserăm pe băncile de sus, de pe bază, că ne-a luat o căruţă de ani să ne facem curaj şi că eu am fost cea care s-a încumetat pentru că aveam ochiul format pentru fotografie. Îmi amintesc că am scos camera din rucsac şi că a făcut un zgomot grozav de gălăgios când am apăsat pe shutter. Îmi amintesc că voi toţi v-aţi întors cu capul spre noi, ca şi cum aţi fi auzit nesuferitul zgomot şi că eu am ascuns repede aparatul în ghiozdan, că ne-am ridicat ruşinate şi că am luat-o la sănătoasa pe scări, în sus, fără să ne mai uităm înapoi. Uite mai jos poza de atunci, pe care am developat-o anul trecut şi pe care i-am dat-o şi lui D.M. Mi-e tot una dacă o fac publică sau nu. De fapt, o fac dinadins, pentru că m-am săturat până peste cap să protejez identităţi, să scutesc diverşi indivizi şi să nu le rănesc sentimentele şi tot așa. Oricum am înţeles că poza este neclară şi, ca atare, semnalmentele voastre nu sunt de recunoscut. Şi chiar dacă ar fi şi te deranjează, make me take it off. Vino şi obligă-mă. Hack-ueşte-mi site-ul şi şterge-o. Măcar aşa aş şti că tu chiar eşti real.
2. Nici următoarea întâmplare nu reuşesc să o plasez în timp, chiar dacă face parte din suita de întâmplări care mă îndeamnă acum să te identific cu Zburătorul meu. Dar trebuie să fi fost pe timp de vară, cât timp ai fost împreună cu nu-mai-ştiu-cine din Arte? Întreb pentru că nu îmi amintesc numele ei, chiar dacă atunci îl ştiam. Această biată fată s-a ales cu o sumedenie de sudălmi şi blesteme de la prietena mea care nu s-a dat în lături să dea o fugă la vrăjitoare ca să îşi schimbe norocul în privinţa ta. Te întrebi dacă îmi tremură mâinile să scriu despre astfel de lucruri public? Ia-o ca pe literatură dacă nu îţi place ce citeşti, dacă eşti de părere că nu am niciun drept să divulg secretele altuia, dar povestea mea e genul de poveste care surprinde răul pe care ni-l facem unul altuia, inconştient sau perfect conştient. Mai bine de zece ani mai târziu şi un atac cerebral în palmares, eu sunt cea care îşi cere iertare şi se roagă şi pentru tine doar pentru că am devenit mai conştientă de mersul lucrurilor, de energie, de suflet, de viaţă, de karma şi de tot. Iar tu nu cred că poţi să îţi imaginezi câtă ură a fost canalizată în direcţia ta şi mai ales în direcţia prietenei tale din timpul liceului, doar pentru că, dragul meu Marius, nu ai observat toată viaţa din jurul tău. Cu ce eşti tu de vină? Ştiu şi eu? Un om îndrăgostit este unul dintre cei mai periculoşi oameni, mai ales când nu îi sunt împărtăşite sentimentele. Iar eu mă aflu acum, din nou , în pielea unui astfel de om, la un pas de tentaţia de a blestema şi ocărî şi înjura şi urî. Păcat de poveste. Acum îmi pare rău că am intrat în acest capitol al urii şi al blestemelor, când scrierea mea trebuia să aibă o notă mai degrabă şăgalnică şi nostimă.
Aşadar, trebuie să fi fost vară, probabil în 2004, dar nu sunt sigură. Am menţionat într-o parte anterioară că eu şi familia mea ne mutaserăm într-o nouă locuinţă în toamna lui 2003, în Obor, foarte aproape de intersecţia cu Şcolilor, la etajul patru cu vedere în stradă. Îmi amintesc că dormeam profund, în pijamalele mele de vară, pe canapeaua din sufragerie, inconştientă de tot ce era în jur, ca în timpul somnului. Îmi amintesc că m-am trezit brusc, că am făcut ochii mari şi că m-am îndreptat ca o somnambulă teleghidată spre balcon. Îmi amintesc că m-am uitat în jos şi că te-am văzut pe tine trecând prin faţa blocului meu, cu un rucsac în spate, negru şi slăbănog ca de obicei. Apropo de asta, la ştrand sau la Dunăre nu ne-am intersectat niciodată. Îmi amintesc că am ridicat nepăsătoare din umeri, cu ochii umflaţi de somn şi că m-am întors să mă culc, dar că, la ceva timp după aceea, m-am trezit la fel de brusc şi că m-am dus din nou pe balcon ca să te văd făcând cale întoarsă cu acelaşi ghiozdan în spate. Nu ştiu dacă , pe moment, am presupus că te duceai la prietena ta despre care am vorbit mai sus şi nici nu ştiu de ce am crezut că ea locuia vizavi, dar probabil că o văzusem prin cartier. Acum că scriu, toată această informaţie pare atât de neclară şi imprecisă, că cine mai ştie care este adevărul? În orice caz, iată un exemplu de sincronicitate perfectă în întâmplarea de mai sus.
3. Următoarea întâmplare este singura care a determinat sorţii să ne pună faţă în faţă pentru câteva minute, context în care ţi-am auzit pentru prima oară vocea cu adevărat, exceptând zecile de vizite astrale din ultimii doi ani, a căror autenticitate o contest până la proba contrarie. Cu toate că povestioara este nostimă şi drăgălaşă, ea nu a fost declanşată de mine, eu neavând nicio implicare propriu-zisă. Prietena mea a fost cea care a declanşat evenimentul. Te plăcea deja de atâta amar de vreme, fără ca tu să vezi şi să faci ceva în privinţa asta. Niciun „Bună”, niciun „Ce mai faci?”, niciun „Cum te cheamă?”, absolut nimic, niciodată în cei câţiva ani de urmărire generală pe bază, pe la pietre şi aiurea. Şi cum nu dispunea de curajul necesar să iniţieze ea discuţia, mai ales când tu nu erai niciodată singur, prietena mea şi-a cântărit toate opţiunile posibile şi a găsit, în cele din urmă, cea mai simplă şi mai la îndemână soluţie ca să te abordeze. Ştiam deja despre tine de ceva vreme că făceai comerţ cu tenişi şi şireturi pentru puştii de la pietre. Acesta a fost şi pretextul ca amica mea să te bată pe umăr într-o seară de vineri în ultra-populatul Nox, într-un nu mai ştiu care an, într-o nu mai ştiu care vară. Sau poate toamnă sau poate altceva, dar îmi amintesc cu precizie că erai îmbrăcat cu un hanorac negru când te-a abordat, că păreai tare obosit, ca şi cum tocmai ce te întorseseși de la drum lung, de altfel aveai o geantă cu diverse lângă tine. Îmi amintesc de gălăgia specifică locului, de faptul că ea a trebuit să îţi repete de vreo trei ori ce vroia din cauza zgomotului, îmi amintesc că a trebuit să te apleci din umeri cât erai tu de înalt ca să auzi ce spune şi că eu urmăream întreaga scenă de la câţiva paşi mai încolo, în tăcere, dar cu curiozitate. Îmi amintesc că atunci a fost prima oară când ţi-am coborât persoana de la statutul de zeu la cel de puşti descurcăreţ care suprataxa pe ceilalţi pentru o pereche de şireturi groase, aşa cum de altfel nu te-ai sfiit să faci şi cu prietena mea, căreia i-ai cerut 20 de lei pentru produsul tău, în timp ce eu găsisem cu 4 lei acelaşi model pe la magazinele din oraş. Dar ce are a face? Important era că ea îşi făcuse acest curaj să îţi vorbească. Acum că acest pas fusese înfăptuit, care putea fi următorul? Că doar nu era să cumpere şireturi de 20 de lei de la tine toată ziua.
Soarta a fost favorabilă în acest sens chiar a doua zi. Eu, ea şi a treia am decis să ne întâlnim mai devreme pentru o bârfă, doză de cola şi tot restul specific fetelor, ”uite-l pe ăla ce simpatic este, dar uită-te la ălâlalt”, etc. Ne-am luat sticla de Cola de la chioşcul din colţ şi ne-am îndreptat spre bază, unde v-am găsit pe voi, în grupul acesta restrâns în care păreaţi să nu acceptaţi pe nimeni nou niciodată. Ştiu că sunt aspră când zic asta, dar cam aşa ne era percepţia despre voi atunci. N-am coborât, dar nici nu am plecat, de dragul ei, care vroia să te mai vadă o dată. Tu, în schimb, ai făcut acest lucru pe care nu îl mai făcuseşi până atunci, în atâţia ani de zile de copilărit piatră în piatră. Ne-ai văzut şi ţi-ai adus aminte de noi.
– Sunteţi fetele de aseară, ai strigat la noi de jos, de pe bază. Pot să vin să beau o gură de Cola? te-ai autoinvitat tu.
După ce că taxaseşi 20 de lei pe o pereche de şireturi cu o seară în urmă, mai vroiai acum şi Cola pe degeaba. Dar mai încape îndoială că nu vroiam să urci la noi? Ba bine că vroiam. Ba vroiam noi chiar mai mult de atât. Şi aici îmi amintesc cum tu, zeul de Marius, te-ai desprins de grupul tău de zei olimpieni, cum te-ai coborât pe pământ printre muritorii de rând care eram noi, feţele de lut. Îmi amintesc aşa de bine, de ce oare, Doamne drag? De ce să se fi imprimat această amintire atât de mult în mintea mea? De luni de zile fac eforturi considerabile să provoc o retrocogniţie ca să retrăiesc acest episod, doar ca să am o vedere mai amplă a desfăşurării evenimentului, ca să identific cu mai multă precizie momentul exact când nu am mai ascultat de legea prieteniei care îmi dicta de ani de zile că nu aveam voie să mă îndrăgostesc nici măcar de simpatia vreunei prietene de-ale mele, darămite de iubitul ei. Când ţi-am permis să mi te strecori în suflet şi să îmi fii drag? Că nu mai încape îndoială că mi-ai fost drag încă de atunci. Îmi dau seama acum, după felul în care povestesc aceste copilării, după cum mă îmbujorez şi după cum îmi tremură vocea şi mă entuziazmez. Toate astea le observam în timp ce te priveam urcând scările în fugă spre noi.
– Ce faceţi, fetele? a fost singurul lucru pe care ni l-ai adresat vreodată, în această zi pe care iar nu îmi amintesc când să o plasez în timp, cu toate că pare aşa de importantă din habar nu am ce motive.
Aşadar, cu asta ne rasplătea cel de sus pentru toată admiraţia secretă ce ţi-o purtaserăm atâţia ani de zile. Cu un „Ce faceţi, fetele?” şi cu spectacolul făpturii tale slăbănoage şi negricioase bând Cola în faţa noastră pentru un minut sau două. Nici nu îmi amintesc dacă ţi-am răspuns ceva sau nu. Trebuie să fi fost vreun ”Bine”, ceva. Îmi amintesc că eu tăceam dinadins pentru ca amica mea să se bucure de moment. Şi a făcut-o pe deplin. Singurul moment de interacţiune cu tine, pentru că, după ce ţi-ai băut gura de Cola, ai plecat şi dus ai fost. Nu au mai urmat alte „Ce mai faceţi, fetele?” după aceea, cu toate că ne-am mai întâllnit de atâtea ori între timp. Dar şi de partea noastră dispăruse iar curajul. Cu toate astea, soarta nu ţine întotdeauna cont de preferinţe personale şi de mofturi. Are ea o socoteală de încheiat cu fiecare şi nu se dă în lături să folosească pe unul sau pe altul ca să îşi îndeplinească planul pentru noi. Motiv pentru care sincronicităţi au mai existat cu nemiluita, punându-mă cel puţin pe mine la locul potrivit, la momentul potrivit pentru o întâlnire întâmplătoare cu tine.
4. Şi cum să nu fie un exemplu de sincronicitate următoarea întâmplare, când ea este o dovadă vie că Universul lucrează cu precizie perfectă pentru ca tu să fii martor la un eveniment sau altul, dar de o vădită importanţă pentru tine? Zic că pentru tine este important pentru că tu asişti la întâmplări, nu altul care îţi ţine locul. Am asistat la atâtea astfel de sincronicităţi cu tine, convinsă fiind că ele se adresau prietenei mele care te plăcea pentru care eram un simplu locţiitor sau un mesager. N-am luat niciodată aceste păţanii prea personal, până acum doi ani când am început să le privesc din altă perspectivă.
Următoarea circumstanţă s-a întâmplat în ziua afişării rezultatelor la BAC, în 2005, când aţi terminat atâţia dintre voi liceul. Eu şi prietena mea deciseserăm să dăm o fugă până la voi la liceu să ne informăm în privinţa performanţelor voastre şcolare. Noi tocmai ce terminaserăm clasa a 10-a. Pe toată perioada acestui an eu iubisem în secret un coleg de liceu cu tine, dacă nu chiar de clasă, pe care îl cunoscusem cu un an în urmă, la începutul verii lui 2004 şi care locuia la numai câteva blocuri de mine şi pe care întâmplarea făcea să mi-l scoată foarte des în cale, în tot felul de contexte şi coincidenţe. De aceea, în ziua afişării rezultatelor, amândouă veneam la voi cu interese personale. Ea pentru tine, eu pentru C.A. Stabiliserăm o oră undeva la prânz, chiar în faţa liceului pe care eu, cel puţin, îl cunoşteam atât de bine din cauza atâtor motive atât de stranii şi ridicole dacă ar fi să le descriu din perspectiva adultului raţional de azi. În fine, îmi amintesc că eu am întârziat câteva minute la întâlnire, în timp ce ea venise mai devreme tocmai să nu rateze vreo posibilă intersectare cu tine. Aştepta deja de ceva timp când am ajuns eu acolo. Şi când am ajuns întâmplarea a făcut ca tu şi alţi colegi de-ai tăi, probabil, printre care mi-l amintesc pe M.L. tocmai să veniţi din spatele liceului, unde îmi amintesc că era intrarea pentru elevi şi unde se şi afişaseră notele. Scena asta a rămas aşa de bine imprimată în memoria mea. Erai la fel de negru şi slăbănog ca de obicei, dar extaziat şi fericit pentru acel 5 luat la fizică, nota care îţi facilita luarea BAC-ului cu brio, lucru pe care nu încetai să îl strigi în gura mare. Cum naiba să fi făcut întâmplarea să asist şi eu la acest mic succes al tău din acea zi, mai ales când nu tu erai persoana de interes pentru mine? De ce nu a făcut întâmplarea să dau nas în nas cu cel de care îmi plăcea mie care nu era pe nicăieri de găsit? Dar dacă aş mai fi întârziat chiar şi cu numai 3 minute la întâlnire? Aş mai fi avut eu despre ce să scriu acum? Aş mai fi avut eu de unde să îţi ofer ţie vreun motiv de bucurie în mommentul de faţă? Dar de unde să ştiu eu dacă te bucuri sau nu? Câteodată sunt conştientă de emoţiile tale, indiferent de distanţa dintre noi, dar de şi mai multe ori nu sunt. Sau sunt confuză pentru că, în timpul acestor episoade, e ca şi cum aş gândi cu două minţi, ca şi cum m-aş transpune în mintea altuia. Nu ştiu cum să mai zic că este. Dar uite că nota ta la fizică mi-a permis în urmă cu doi ani să te caut pe net, la rezultatele de la BAC de pe Edu, ca să îţi aflu numele întreg pe care nu mi-l mai aminteam deloc. Te întrebi cumva dacă aceea a fost ziua când ţi-am aflat numele? Nu, îl ştiam din ani anteriori, din alte întâmplări despre care voi scrie în curând. Nu îmi amintesc, totuși, ce reacție am avut atunci aflându-ți rezultatele pe care le-am cercetat în arhiva edu. Măi să fie, trei de 10 şi un 5? Nu prea rău, ursitule, că eu nu m-aş mai încurca în prezent cu un prost, la acel 9,88 luat de mine la BAC, doi ani mai târziu, chiar şi după o operaţie de apendicită suferită cu trei săptămâni înainte de începerea examenului.
5. Drăgălaşă întâmplarea de mai sus, aşa-i? Dar nu mai drăgălaşă decât ca cea care urmează, care s-a petrecut la foarte scurtă distanţă de cea anterioară. Am mai menţionat pe ici, pe colo că sora mea a terminat liceul în aceeaşi generaţie cu tine. De fapt, acesta fusese motivul pentru care era să întârzii şi să ratez întâmplarea de mai sus. O acompaniasem pe ea de dimineaţă la afişarea rezultatelor la liceul nostru de tocilari. Cum ea avusese o înclinaţie deosebită pentru geografie de-a lungul şcolii, este de la sine înţeles că a optat pentru această facultate după BAC. Toată familia a însoţit-o la înscrieri, inclusiv moţul de mine. Se putea să nu mă fi dus şi eu să văd Bucureştiul pentru prima oară? Îmi aduc aminte despre acest detaliu, cum că aş fi vrut să profit de ocazie ca să vizitez şi SNSPA-ul, universitatea la care mă decisesem să merg încă din clasa a 8-a şi la care m-am dus în cele din urmă, hotărâre care nu a făcut decât să marcheze începutul declinului meu intelectual. Dar despre acest subiect aş scrie o carte întreagă, aşa că aş face mai bine dacă m-aş întoarce la ce mă interesează în momentul de faţă.
Nu are niciun rost în a consemna în scris detaliile legate de drumul cu trenul, de călătoria cu autobuzul, cu metroul şi cu piciorul. Important este că ne găseam cu toţii, în sfârşit, în clădirea facultăţii de geografie, de la Universitate. Nu îmi amintesc de ce grupul nostru de patru se despărţise şi de ce se făcea că o urmam doar pe sora mea pe nişte scări în spirală şi strâmte în jos, spre un nivel inferior. Tot ce mă înconjura este atât de şters şi estompat în amintirea mea. Nu ştiu decât că, undeva la mijlocul scărilor, am dat nas în nas cu tine. Tu urcai, eu coboram. Am trecut unul pe lângă altul, fără să ne salutăm, fără să ne privim, ca doi complet necunoscuţi ce eram. Chiar şi aşa, după ce m-am îndepărtat cu o treaptă sau două de tine, am întors capul să te privesc. Nu ştiu să zic acum dacă şi tu ai făcut la fel, dar intuiţia îmi spune că aş inventa dacă aş răspunde cu „da” la această întrebare. Din nou, eu am citit cu totul altceva în această ciocnire atât de întâmplătoare cu tine, în condiţii atât de greu de controlat în comparaţie cu fugăreala de acasă, unde ştiam că te puteam găsi atunci când o însoţeam pe prietena mea în escapadele noastre. Dau eu prea multă importanţă acestei sincronicităţi? Are ea vreo semnificaţie ascunsă pe care nu o înţeleg eu acum, aşa cum poate nu am înţeles nici atunci? Şi cum să fie aşa, când tu şi cu mine suntem atât de străini unul de altul? Atât de străini. Nu zic diferiţi, pentru că nu ştiu nici măcar un grăunte de informație despre persoana ta ca să pot afirma că nu semănăm. Poate semănăm, doar că nu avem cunoştinţă unul de altul. Eu cel puţin nu am cunoştinţă de tine, ceea ce face ca noi doi să nu fim pe picior de egalitate, aşa cum îmi place mie să mă amăgesc de una singură.
Cu această întâmplare, se cam termină şirul de povestioare memorabile care te-au implicat pe tine în mod direct. Cu toate astea, mai sunt o duzină de alte detalii pe care mi le amintesc şi pe care le voi menţiona aşa cum îmi vin în minte, trecând peste factorul cronologic.
