dec. 292020
 

Marți, 29 Decembrie 2020

Nici nu am apucat să lipesc geană pe geană azi-noapte că bulgări de lumină au început să mă întâmpine, proiectați în ochii mei de dincolo de zidul somnului, din lumile interne suprasensibile ale universului interior. Nu adormisem încă, deși stăteam cu ochii închiși în stare meditativă când strălucitorul, minunatul și Divinul Soare mă aștepta ca să mă încurajeze, să mă sprijine și să îmi dea nădejde că Soarele are să răsară și pe strada mea și în lumea materiei într-un moment apropiat.

Am avut o zi apăsătoare și frustrantă ieri, conștientizând crudul adevăr că nimeni, nimeni, nimeni nu crede în povestea cum că îmi întâlnesc sufletul pereche în dimensiunea astrală până ce faptul n-are să se petreacă și pe pământ, astfel încât versiunea perechii mele să o confirme pe a mea.

– N-aș vrea să te deziluzionez, mi s-a spus a suta și mia oară ieri, dar te-ai gândit poate că interpretezi greșit toate aceste lucruri, aceste vise? Și dacă ele îți arată un moment dintr-o viață viitoare, iar nu din aceasta?

Unde ar mai fi Mila Tatălui în această poveste pe care mi-a cerut să o scriu dacă intenția Sa ar fi să mă îngroape în pământ la sfârșitul vieții, după o întreagă existență în care am cunoscut strict natura justițiară a Tatălui, dar nu și natura Sa milostivă? Ce sens au toate astea dacă n-am să pot face decât să mă întorc la vorba medicilor care s-au ocupat de cazul meu și care mi-au spus fără pic de milă și fără îndurare că nici măcar Dumnezeu nu mă mai poate vindeca? ”Oh, dar te poate vindeca”, vor spune unii cu niscaiva credință, ”dar să îți dea și un suflet pereche pe deasupra pe care să îl fi cunoscut în ceea ce îndeobște se știe că este visul, adică o iluzie, este parcă prea detot!”, vor adăuga aceiași bine-voitori.

Așa ne pedepsim unii pe ceilalți pentru lipsa noastră de încredințare în mila Tatălui, când Tatălui i se spune ”Preamilostivul”, iar nu ”Preajustițiarul”!

dec. 182020
 

<>

Continuare din octombrie…

Luni, 20 Octombrie 2020

Ursitule,

Hai să îmi las momentan rudele cu ale lor căci și ei au acum nevoie de tot atâta milă câtă avem și noi, ori mie Tatăl Ceresc mi-a indicat deja că milă nu am să găsesc neam la rude, deși am căutat milă și la ei, disperată fiind la gândul că se apropie iarna, perioadăă în care părinții mei ies din sezonul de producție, intrând într-un concediu forțat de 3 luni. Ori asta înseamnă adio somn și odihnă, liniște și echilibru pentru sistemul meu nervos. Vara și toamna tot am mai primit frimituri din aceste delicioase medicamente naturiste pentru creier, dar când vom începe să hibernăm toți cei 5 ai casei, plus cei 2 căței, să te ții, nene, cu pacea de mână că nu are cum să fie ușor când Dumnezeu ne-a croit parcă intenționat să fim atât de diferiți unul de celălalt, de parcă nu facem parte din aceeași familie. Am câteodată amarnicul sentiment, mai ales când văd cum mișunăm toți 5 care-încotro prin casă, fiecare în legea sa și cu treburile sale, orb și surd la cel de lângă, că suntem niște străini așteptând într-o gară să luăm trenul cu destinații total diferite. Desigur, exagerez în afirmațiile mele întrucât diferită sunt doar eu, doar eu sunt atât de ruptă de marea și cruda realitate a lumii materiale în care absolut toți oamenii plătesc facturi și mănâncă pe credit, în timp ce, în imaginația mea, ratele la bancă se plătesc cu ciorapi croșetați. .

Cu toate aceste greutăți despre care vorbesc în scrisoarea mea, am să îți dau și o brumă de vești bune. Mai cu chiu, mai cu vai și cu un buget minuscul, ai mei au început să renoveze casa de la țară care, după proporțiile descrise de ei, se prezintă ca un fel de mini palat care să ne cuprindă pe toți, în funcție de nevoile fiecăruia. Din păcate, renovarea completă a ”conacului” n-are să se petreacă decât în vara anului viitor, iar asta dacă avem și puțin noroc picat din Ceruri.

Evenimentele acestea din acest an ne-au presat atât de mult cu ușa, încât să fie redundant să adaug că, pe deasupra, proprietarii locuinței în care stăm cu chirie din decembrie 2011 ne-au înștiințat că intenționează să se retragă în București, la copii și nepoți, motiv pentru care și-au pus în gând să înceapă să își vândă proprietățile din Brăila. Cum am avut noroc de proprietari cumsecade și binevoitori, ne-au asigurat că nu e cazul să ne îngrijorăm că vom fi dați afară, alocându-ne suficient timp pentru a ne mobiliza cu renovările casei de la țară. Tata le-a cerut un răgaz până în septembrie la anul, taman când am bănuit eu, încă de acum un an sau doi, că are să mi se încheie pedeapsa karmică pentru păcate comise împotriva Tatălui (minciună și fraudă), adică cea de 10 ani despre care am scris în rânduri anterioare, diferită de cea de 14 ani primită pentru păcate comise împotriva Spiritului Sfânt, dar cu care s-a suprapus, făcând din viața mea un eșec generalizat timp de o decadă.

Realmente, coincidența acestor date nu poate fi întâmplătoare! Sunt mai puțin de 11 luni la mijloc. Un calcul rapid reduce numărul de posibilități de întâlire cu tine la ora 21:00, î ziua de miercuri, în fața balconului de la această adresă la mai puțin de 50 de ocazii, după care nu mă vei mai găsi aici.. Și chiar dacă nu mi-aș recupera vederea până atunci, tot ar fi o schimbare drastică în bine a circumstanțelor mele de viață căci nu numai că voi primi o cameră doar pentru mine, dar și spațiu în exteriorul casei în care să mă pot deplasa fără să fiu în pericolul de a fi călcată de mașini. Repet a suta oară adevărul crud despre situația mea, anume căă nu orbirea în sine doare, ci circumstanțele de viață în care trăiesc.

Dar până atunci, ursitule? Până atunci, tu pe mâna cui mă lași când, așa cum am mai scris deja, doar Tatăl Ceresc a văzut din timp că sistemul meu nervos nu ar fi rezistat acestor presiuni din acest an, având să eșuez într-un mizerabil accident cerebral pentru care Tatăl a găsit soluția optimă spre a fi evitat, conform cu socoteala Sa, străină mie, eliberându-mi energia luciferică în interiorul microcosmosului particular? Pot eu, oare, să cer socoteală rudelor mele ignorante care nu s-au implicat în povestea cu bunica mea când nici măcar tu nu te-ai interesat de starea mea?

M-ai putea crede tu, oare, dacă ți-aș spune că, dintre toate entitățile cosmice cu caracter divin, Lucifer a fost acela care mi-a spus, și nu o dată, să cer milă de la Tatăl pentru mine și pentru tine ca să fim scutiți de pedeapsă?
– Tatălui i se spune Preamilostivul. Cere mila Lui și vezi ce are să se întâmple. Cere să îți întâlnești perechea, mi-a indicat Luciferul particular, părând aproape plictisit de povestea noastră în care nu se mai poate infiltra cu tot atâta eficiență ca înainte, până să își dezvăluie implicarea din umbră.
– Dar nu am cerut? De câte ori nu am cerut și uite unde sunt acum, dacă nu în același loc ca ieri, am mărturisit îndurerată și obosită.
– Tu să fii cu mare băgare de seamă că nu ceri ce trebuie cerut de la cine trebuie să ceri, mi-a spus el în chip misterios.

De atunci, am petrecut mult timp în meditație, reflectând la sensul cuvintelor lui Lucifer care, deși accentuează întotdeauna un adevăr despre universul meu interior, sunt mereu însoțite de un sens oarecum viclean, ca să spun așa. E felul Luciferului de a fi, de a scoate la suprafață subtilitățile și defectele egoului. De altfel, în acest sens, într-o întrevedere onirică cu el, luă înfățișarea clasică a Diavolului din mitologia iudeo-creștină, apărând sub forma țapului cu coarne, coadă, copite și furcă, strigând la mine și râzând diabolic:
– Ha ha, sufletul tău al meu este! Ha ha ha!
– Ba tu ești al meu! Tu ești Luciferul meu! ripostam eu cu îndârjire, nebăgând de seamă că, în acele clipe de confruntare directă, el reflecta în el însuși ridicolul și absurdul egoului care se crede stăpân peste Univers, numind sufletul, pe Lucifer și chiar pe Tatăl ai săi, ”sufletul meu”, ”Luciferul meu particular”, ”universul meu interior”, etc, făcând din toate acestea bunurile și proprietățile sale.
– Ha ha ha!! Sufletul tău, însă, tot al meu este!! continua să râdă amenințător.
– Haidade! Că tu nu mă sperii cu așa ceva! Știu că tu poți ceva mai mult de atât, i-am imputat, cu toate că Lucifer derula în conștiința mea scene scandaloase și orgiace în care, sub forma Diavolului născocit de creștinism, îmi chinuia și profana corpul conform cu întreaga suită de credințe și prejudecăți superstițioase și religioase.

Atunci el se preschimbă din forma aceasta a creaturii regăsită în credințele subconștientului colectiv pe care îl putea accesa cu deosebită lejeritate în cea a bărbatului înalt și blond, îmbrăcat în pijamalele portocalii, înfățișare adoptată aproape în exclusivitate pe parcursul întregului an prezent și zâmbi cu mult subînțeles. În acest fel reflecta în el însuși, ca într-o oglindă, toate subtilitățile și ascunzișurile egoului meu. Era de o finețe psihologică imposibil de descris în cuvinte, cunoscându-mi absolut toate slăbiciunile, toate defectele, toate păcatele și toate subterfugiile în toate ascunzișurile subconștientului și inconștientului pe care le poate folosi cu incredibilă ușurință împotriva mea, bătându-mă cu propriile mele arme, cum se zice în limbaj tehnic. Ori de această abilitate a sa de a mă pune față în față cu mine însămi ca să îmi văd adevăratul chip mi-e realmente frică fiindcă o singură precizare de-a sa, interpretată pe dos, mă poate determina să dau câțiva pași înapoi de pe drumul pe care am pornit-o sau chiar să fac de-a binelea cale întoarsă, trimițându-mă direct în fundul abisului ca revers al monedei.

dec. 102020
 

<>

SOARE
-Simbol al Eternului Principiu Masculin. Este Ființa Reală care ne luminează. În anumite situații, poate avea un sens diferit. De exemplu:
-dacă se ridică strălucitor pe cer: triumfuri esoterice.
-dacă apune în apă: invitare la a coborî în a Noua Sferă.
-dacă îl ascund nori de vijelie: îndoieli și conflicte pe Drumul Interior.
-Apunând la orizont: chemare la a elimina tot ceea ce ne prisosește, adică, defectele psihologice.
-Răsărind dimineața: îndemn la a cultiva virtuțile și calitățile Sufletului.

Maestrul Samael Aun Weor – ”Simbologie onirică”

Marți, 08 Decembrie 2020

Ursitule,

Azi e a treia zi de când m-am făcut comodă pe balconul din spate și, cu excepția momentelor când centrala termică se pornește,, sunând ca un elicopter care decolează, acest locșor îmi satisface suficient de mult nevoia de singurătate. Stau cu o pătură și un șal pe mine și a trebuit să îmi pun și șosete ca să mă protejez și, cum era de așteptat, când am tușit puțin din cauza unei cojițe de fistic rămasă în gât, bunica m-a mustrat că stau pe balcon și că am să răcesc din cauza asta.

Ieri, când a venit în acest balcon ca să își pună pe uscător niște haine spălate, mi-a spus ceva de neînțeles fiindcă eram foarte concentrată la scris și, pentru că tot încerca să mă atenționeze, m-am răstit la ea ca să mă lase în pace. Mă atenționa că avea să mai vină o dată pe balcon. Înțelegeam toate acestea, dar era oare necesar să îmi explice atâta, când știe atât de bine că nu înțeleg ce spune?

Din cauza acestui incident, am avut ieri un acces mic de mânie. Mă doare teribil de tare să descopăr că am probleme de management al mâniei și, tremurând toată și venindu-mi iarăși să urlu de frustrare, m-am îndepărtat și mai mult de perimetrul sufrageriei ca să evit alte pericole și posibile conflicte.

Oferindu-mi luxul de a sta izolată în acest spațiu în condiții termice care i-ar face pe cei de la asistența socială să se foiască în scaun cu nervozitate mi-am oferit și luxul de a-mi limpezi un pic și centrul emoțional întrucât aerul rece îmi accelerează circulația sângelui și bătăile inimii care se leneviseră din cauza resemnării și a tristeții.

Aș vrea să îți explic foarte clar că sunt foarte mulțumită și entuziasmată din cauza acestei micuțe modificări în situația mea. Realmente, sistemul meu nervos a început să se detoxifice și, cum sunt deja obișnuită, orice proces de purificare e însoțit de dureri accentuate de cap, în mușchi, în splină, în coloană, etc. Câteodată, aceste simptome imită simptomele răcelii, dar timpul și experiența mi-au dovedit că nu este vorba de răceală, ci de energie blocată și stagnată în cilindrii mașinăriei umane.

Evident, o bună parte din necazul meu legat de lipsa de spațiu personal, mai ales de când a venit și bunica la noi, a început să iasă la suprafață. Dar, cum orice stare de bine își are contraforța într-o putere negativă diametral opusă, căci aceasta este legea balanței, mă împiedic de buturuga de pe cale taman acum, la final, întrebându-mă cu multă mâhnire: ”Aceasta să fie oare Voia Tatălui? Acest spațiu să fie chilia de penitență pe care Tatăl mi-o dă ca să cuget la faptele și la păcatele mele printre prosoape, șosete, cămăși și pantaloni de spălat? Acesta să fie spațiul în care am să îl primesc în vizită pe ursitul meu? Sunt păcatele mele atât de impardonabile încât să îmi fie împinse conddițiile de trai la limita decenței când cățeii noștri stau, literalmente, în puf?”

Dacă ar fi să răspund cu ”da” la aceste întrebări, ar însemna să admit că atinsesem un nivel foarte periculos de degenerare a materialului psihic și parcă îi aud deja pe toți experții în materie strigând la mine ca să mă aducăă pe calea iubirii de sine: ”Aiureală! Aiureală! Dumnezeu te iubește așa cum ești! Ești un copil al lui Dumnezeu indiferent ce! Nu te mai mustra și nu te mai judeca singură cu atâta asprime fiindcă aceasta este natura umană, cu bune și rele!”

Ce este om, ce este bun și ce este rău? Ce este bun este om, iar ce este rău este bestialic și ce nu este om este rău fiindcă a fi animal înseamnă a nu avea conștiință de sine, a fi inconștient. Și ce credem noi că este om nu este om decât într-o proporție de 3% și ce am desemnat noi ca fiind rasa umană nu este decât o rasă intelectivă de mamifere purtând în inconștient o grădină zoologică amplă de instincte bestialice răutăcioase, sălbatice, pasionale și degenerate.

Pe parcursul întregii săptămâni trecute am experimentat diverse alte fenomene legate de vedere, unele noi, altele repetându-se și permițându-mi să mă familiarizez cu ele.

Dar ce s-a repetat cel mai des a fost reprezentarea vie a Tatălui sub forma unui soare răsărind și strălucind în întuneric. Dacă pe parcursul aacestor ultime douăă săptămâni soarele a păstrat o oarecare distanță față de mine, duminică dimineață a existat un crescendo care ne-a apropiat atât de mult, cum nu am crezut niciodatăă că ar putea fi posibil.

Am ațipit la loc în jurul orei 09:45, rămânând conștientă pe parcursul procesului, alunecând iarăși în penumbre, în întuneric și în obscuritate. Eram înspăimântată fiindcă mă găseam iarăși singură față în față cu umbrele pe care le-am descris de atâtea ori. Sufeream cumplit și, cum eram conectată cu extremă precizie cu zona astralului inferior, suferința mea s-a manifestat în chip real și autentic, vizibil și audibil, în spațiul cuprins în microcosmosul meu particular. Orice element uman dispărea încetul cu încetul din morfologia psihicului meu, lăsând a se evidenția o formă psihologică și emoțională identificată și izolată cu extremă precizie. Fusesem fără doar și poate Cătălina la începutul manifestării, însă acum de-abia mai puteam să procesez emoții, gânduri și limbaj în mod deliberat și conștient, toate funcțiile dezactivându-se una câte una, cu excepția acelei facultăți spirituale care mi-a permis să asist ca martor la acest fenomen spre a-l observa.

Mă preschimbasem într-un câine care putea merge pe două labe, dar care rămânea un câine pe fondul psihologic. Sau mai potrivit ar fi să spun pe ”fondul instinctual”. Eram în Barieră, traversând strada în fugă și lătrâând și schelăcăind ca un câine lovit, bătut și rănit. Sunt sigură că nu îți este străină urechii acea schelăcăială a câinelui suferind care poate să îți rupă inima de tristețe auzind-o.

Aceea era suferința mea psihică și emoționaală manifestată sub forma sa autentică a unui eu animalic lovit și rănit. Cred că toți am spus cel puțin o dată în viață că ne simțim ca niște câini bătuți și simțim nevoia de a urla de durere ca să ne eliberăm, dar nu suntem conștienți de faptul că acea durere insurmontabilă este un agregat psihologic real de origine animalică ce se manifestă în mod identic la fiecare individ după un tipar comportamental arhetipal.

Însă mie mi se oferise acces pentru a pătrunde în interiorul acestei dureri ca să o pot explora și pentru a-i înțelege funcționalismele.

Nu vreau să pun încă în scris rezultatul primei mele încercări de a analiza acest eu instinctual în mod specific fiindcă ar trebui să fac din tine un stăpân fără inimă, iar din mine o cățea care linge mâna stăpânului pe care îl adoră după ce acesta o lovește în burtă. Pare-mi-se că este destul de evident că suferința mea legată de feminitatea mea redusă la caracteristicile unei cățele pe care o poți lăsa acasă să te aștepte zile și săptămâni și luni și ani a atins limita maximă a arhetipului respectiv. Nu mai există nimic uman înăuntrul acelui agregat psihic. E suferință pură. Vorbesc despre disfuncția din interiorul psihicului uman care îi predetermină pe aceia care sunt victime ale violenței domestice să nu își părăsească partenerii care îi abuzează și agresează. În interiorul fiecărei astfel de victime există un eu psihologic animalic care ne obligă să ne iubim stăpânii, chiar și atunci când ne bat și ne lovesc, iar mie mi s-a creat puntea de legătură cu această suferință inconștientă ca să o pot elimina radical din psihicul meu fiindcă face din mine un animal suferind, iar nu un om.

Desigur, așa ceva nu se elimină cu una, cu două și, scriind aceste rânduri din fotoliul meu de pe balcon, observ și recunosc ramificațiile acestui eu animalic exprimându-se în starea mea emoțională căci văd că stau pe balcon precum un câine adulmecând aerul în timp ce își așteaptă stăpânul. Nu te foi în scaun cu nervozitate, ursitule, crezând că tu ești sursa originală a acestei dureri. Reiese limpede din scrisorile mele că am manifestat în trecut condiții favorabile pentru ca acest eu să se dezvolte. Dar nu vreau să extind prea mult discursul meu explicând originea acestui agregat psihic. Suficient este să știi că, dacă nu aș fi devenit conștientă de acest ego și dacă nu mi s-ar fi creat legătura cu subconștientul meu, eu nu aș fi simțit niciodată, dar absolut niciodată iubire adevărată pentru tine. Sau, în orice caz, nu ți-aș fi oferit absolut niciodată mai multăă iubire și adorație decât poate oferi un câine stăpânului său. E perfect limpede de ce precizarea Tatălui de la început, aceea cum că, pentru a te întâlni, era impusă condiția obligatorie de a fi capabilă să te iubesc capătă mai mult sens decât oricând. Una a fost să fiu relativ conștientă că purtam în interiorul psihicului meu acest eu animalic instinctual, dar alta a fost să mă conectez cu suferința propriu-zzisă ca să îi înțeleg profunzimile și ramificațiile. Unii plătesc bani grei pentru ședințe de hipnoză regresivă ca să pătrundă pe tărâmul inconștientului ca să identifice originea durerilor personale și a traumelor pentru a se putea vindeca, însă Tatăl îmi dă toate acestea fiindcă admit existența eului animalic care își găsește locul în inconștient.

Nu a durat mult conexiunea cu această suferință inconștientă și, revenită în stare lucidă în dimineața zilei de duminică, am continuat să plutesc în spațiul abisal, confruntând alte și alte astfel de umbre pe care, însă, nu le puteam identifica și izola ca să știu cu precizie cu ce suferințe și blocaje aveam de-a face.

Eram depășită numeric fiindcă eram 3% de conștiință sufletească lucidă confruntând 97% de procese inconștiente și, știind că nu aveam să reușesc, m-am rugat, cerând energiei luciferice să se manifeste pentru a-mi da o mână de ajutor, obișnuită fiind din rânduri anterioare că el poate asigura esenței sufletești un perimetru de aproximativ 2mp de jur-împrejur de scut de protecție împotriva propriului ego.

După câteva chemări, Lucifer s-a manifestat, înconjurându-mă cu brațele și asigurându-mi acel scut pe care îl căutam, dar îmi spuse: ”Tu nu te rogi cui trebuie! Privește în sus!”

Privind în sus, după cum îmi indicase, am zărit o rază de lumină pătrunzând prin beznă. Am știut de cum am văzut-o că vine de la Tatăl, de la Logosul Solar. L-am chemat și L-am rugat să vină ca să mă ajute, simțindu-mă rușinatăă în sinea mea că Tatăl nu fusese primul chemat, ci Luciferul particular,, mai ales după ce Tatăl se proiectase pe Sine în interiorul Universului meu timp de două săptămâni.

L-am strigat de mai multe ori și, cu fiecare chemare, s-a apropiat din ce în ce mai mult de mine și, când a ajuns în fața mea, mi s-a întâmplat ceva atât de minunat că nu pot exprima în cuvinte.

Am pătruns în interiorul soarelui, iar Soarele a pătruns în interiorul meu. Prima imagine pe care am văzut-o acolo a fost cea a orbirii manifestată sub forma ecranului de televizor plin de purici albi și negri, ca atunci când se pierde semnalul. Apoi, această imagine care îmi pătrunsese foarte adânc în substraturile conștiinței s-a schimbat într-un cadru de culoare albastră, apoi galbenă și ulterior roșie. Și, în interiorul Soarelui, Acesta m-a întrebat: ”Cunoști semnificația acestui tricolor?” O știam acum fiindcă îi simbolizează pe Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt.

Aș vrea să fi fost un fel de magician al cuvintelor ca să pot explica pe îndelete tot ce am trăit și simțit înăuntrul soarelui. Stă scris în cărți că aceia care Îl au pe Dumnezeu în inimă sunt infinit de fericiți, oriunde s-ar afla și, potrivit acestei afirmații, este cunoscut faptul că mulți maeștri de compasiune s-au relocat din paradis în infernurile atomice ale naturii pentru a ajuta sufletele pierdute să se trezească și să fie conștiente. Eu nu Îl am pe Dumnezeu în inima mea sau, în orice caz, nu port decât o sămânță minusculă de credințăă, atât de inconștientă și subconștientă sunt. Așa că, intrând înăuntrul soarelui, pătrunzând dintr-un loc în care îmi car crucea tuturor păcatelor, nu m-am arătat în fața Tatălui curată și neprihănită, cum s-ar fi cuvenit. Din contră, eram atât de transparentă încât toate ascunzișurile mele deveniseră vizibile. Și, în orice ungher al acestor ascunzișuri era imprimată tristețea pe care o simt în legătură cu tine. Întrebările: ”Când îl voi vedea? De ce nu îmi este dată permisiunea să îl văd?” erau singurele emoții vibratorii pe care le puteam emana din mine către Tatăl. Era singura așteptare pe care o aveam, să fiu dusă să te văd.

Dar Tatăl mi-a permis să văd numai ce a crezut Acesta că trebuie să văd și tot ce am văzut a fost tricolorul numit mai sus, în vreme ce nu pot explica restul detaliilor văzute, auzite și simțite în interiorul Soarelui. Apoi am devenit iarăși complet inconștientă, rupând conexiunea cu Logosul Solar și adormind la loc.

O singură emoție vibratorie mi-a rămas în urma acestui contact. Tatăl mi S-a arătat ca să îmi spună că a venit timpul să îmi schimb stăpânul. Vezi tu, ursitule, unii câini își trădează stăpânii în cele din urmă, mai ales după ce au fost părăsiți la adăpost (joacă de cuvinte). Captivă și îmbuteliată în interiorul acestui eu animalic se află o perlă, o virtute și o scânteie din sufletul meu care permite conștiinței să cunoască, să simtă și să înțeleagă că are stăpâni și că este, din acest motiv, roabă a lor pe care Tatăl mi I-a desemnat prin Sfânta Treime. N-am să mai fiu iertată cu tot atâta ușurință dacă am să mă mai las să cad roabă pasiunilo animalice pe care mi-i făcusem stăpâni până acum și la care risc să mă întorc iubindu-te pe tine prea mult, cu prea multă pasiune și posesivitate și fără discernământ.

Înțelegând toate acestea în interiorul Soarelui, nu am mai cutezat să cer de la Tatăl să mi te aducă, chiar cu forța și cu de-a sila, deși nu neg că era tot ce vroiam și tot ce imploram în primele clipe ale contactului direct.

Joi, 10 Decembrie 2020

Am dormit tare chinuit săptămâna aceasta, dar azi-dimineață am reușit să recuperez un pic din orele pierdute în ultimele zile. Am ațipit la loc în jurul orei 10:00 și, când m-am trezit, ceasul arăta 12:00. În acest interval aproape tot ce am văzut a fost reprezentarea simbolică a Divinității sub forma mai multor sori.

Nu adormisem complet când soarele cel galben s-a manifestat în globii mei oculari. Părea să fie foarte departe de punctul în care mă aflam în spațiu, dar s-a apropiat treptat-treptat de mine și, cu cât se apropia, cu atât mai mult coloritul său se modifica vizibil din galben în albastru. Când a ajuns în fața mea, era în întregime albastru, un soare imens și cu desăvârșire divin.

Am încercat iarăși să Îi vorbesc acestui soare, crezând că este Tatăl, dar nu mi se răspunse. Cum să mă aștept să mi se răspundă când nu am pic de stăpânire de sine, cân mă simțeam iarăși cuprinsă și dominată de demonul desfrâului? Cât de repede mă întorsesem la vechii stăpâni care îmi țin sufletul captiv sub tirania lor!

”Așezat într-un salon, am văzut trei Sori Divini: primul era Albastru, al Tatălui, al doilea era Galben, al Fiului, al treilea era Roșu, al Spiritului Sfânt.”

Maestrul Samael Aun Weor – ”Da, există infern, există diavol, există karma”, cap. 15 – ”Dizolvarea egoului”

În ciuda simbolisticii enunțată în citatul de mai sus, cred că Soarele Galben proiectat în microcosmosul meu timp de atâtea săptămâni este, efectiv, Logosul Solar, adică Tatăl, în vreme ce acești doi Sori din această dimineață au fost reprezentarea vie a Fiului și a Tatălui.

Poți tu contesta faptul că toate acestea sunt absolut minunate? Poți să îmi dai crezare căă sunt extrem de emoționată și febrilă? Am întrevăzut de la sfârșitul lui septembrie că ceva magic și minunat avea să mi se întâmple în vise în context cu orbirea mea și cu Tatăl, dar parcă nu m-am așteptat să primesc atât de mult dintr-odată!

dec. 042020
 

<>

În acele clipe fericite, Soarele Miezului Nopții (LOGOSUL SOLAR) straluci intens.

Maestrul Samael Aun Weor – ”Cei trei munți”, capitolul 32, ”Guenievre”

Joi, 03 Decembrie 2020

Ursitule,

Am primit cele 3 semne ale Voii lui Dumnezeu pentru viața mea în săptămâna 09-15 Noiembrie, dar săptămâna trecută am experimentat în fiecare zi niște fenomene minunate și dătătoare de speranță care m-au încurajat și îmbărbătat foarte mult, toate având legătură cu ochii mei.

Cu toate că am descris deja următoarea manifestare în scrisoarea intitulată ”Puhoi de ani curgând spre tine”, voi relua ideea, reformulând-o astfel:

În dimineața zilei de marți, 24 Noiembrie, chiar de ziua de naștere a vărului meu, după o excursie făcută în infernul personal în care pătrunsesem iarăși datorită faptului că picasem din nou în tentația luciferică și până să mă trezesc complet, găsindu-mă la granița dintre somn și veghe, timpp de câteva clipe mi s-a arătat Primul Logos, adică Tatăl Ceresc, manifestat în chip simbolic sub forma unui soare. La început a fost portocaliu, căpătând nuanța soarelui când răsare dimineața ppentru ca, mai apoi, să urce pe bolta cerească, devenind galben. Soarele galben era Tatăl, Logosul Solar, iar soarele portocaliu era Lucifer sau Luceafărul de dimineață, umbra Logosului. Am perceput această proiecție a Divinității în microcosmosul particular exclusiv prin ochiul stâng. Apoi, cu ambii ochi, am asistat la o sceenă minunată parcă desprinsă dintr-o poveste. Soarele galben a emanat în direcția mea sute și mii de particule minuscule și luminoase, strălucind precum aurul în întunericul în care mă aflam. Fără urmă de îndoială că aceste particule erau grmeni solari pe care Tatăl mi-i dăruia ca răsplată pentru faptul că aveam să scriu un poem în care nu mai aveamm să îmi bat joc de cele sfinte. Toți acei atomi mi-au pătruns în universul interior, lucrând în mod vizibil și foarte intens pentru binele meu, după cum se va dovedi în continuare.

În noaptea aceleiași zile manifestarea de mai sus s-a repetat, dar cu această ocazie exclusiv în ochiul drept. Numai cu ochiul drept am perceput cei doi sori, primul portocaliu, iar al doilea galben, urcând pe bolta cerească. Eram perfect conștientă de faptul că vederea îmi era bifurcată și, cu puțin efort, concentrându-mă asiduu, mi-am centrat vederea interioară, dar mare mi-a fost păcatul fiindcă, deși priveam cu ambii ochi la Soarele galben strălucind în beznă, răspândind lumina Sa de jur-împrejur, vedeam și simțeam că rămâneau zone umbrite, ascunse și întunecate care îmi părură extrem de periculoase. Și mi se făcu frică, atât de multă frică, temându-mă înzecit de mult că monștri și creaturi aveau să se ivească din întuneric și, cu toate că nu îmi lipsea curajul de a înfrunta natura mea întunecată, am știut că nu aveam să izbândesc niciun succes fără sprijinul Divinului în fața pericolului iminent. Și teama reală, cea care a câștigat lupta în acea noapte, a constat în faptul că, deși Tatăl era cu mine, manifestându-se chiar în fața mea și a ochilor mei, nu am crezut că, de aveam să Îl chem și să Îl implor să vină ca să mă ajute în fața pericolului în care mă aflam, El avea să dea ascultare chemării mele. M-am îndoit de Tatăl și am fugit din acel loc din cauza fricii, impunându-mi să mă trezesc în corpul fizic și punându-mă la adăpost. Dar, revenită în stare de veghe, m-am rușinat teribil de mult din cauza slăbiciunii mele, netrebnica de mine! Ce rău mi-a părut fiindcă nici măcar nu încercasem!

Totuși, în următoarele zile, atât pe timp de noapte, cât și dimineața, Logosul Solar s-a proiectat pe sine de alte câteva ori pe bolta cerească din interiorul universului particular, odată făcând chiar să îmi încetinească și să îmi oprească abilitatea de a proiecta vise mecanice și fantezii în spațiul astral. Vreau să spun prin asta că, dormind profund, făceam acea netrebnică practică inconștientă de a visa, când peste imaginile mecanice s-a suprapus manifestarea Soarelui Galben, ștergând visul și trezindu-mă din feerie. Și, deși Logosul solar și-a repetat manifestarea, strălucind în aceeași beznă, nu m-am mai îndoit, nu m-am mai temut și nu am mai fugit de frica dușmanului ascuns, cutezând să silabisesc câteva sunete pe care aș fi vrut să le fac să sune a strigăt de ajutor, dar nu am primit răspuns auditiv. Nici nu s-ar fi cuvenit să am așteptarea de a mi se răspunde imediat, mai ales că îmi lipsea în întregime reverența. În scena descrisă în prima parte a scrisorii mele, gardianul porții m-a propulsat în dimensiunea Tatălui cu vădită intenție să ajung în fața Preamilostivului direct în genunchi și privind în jos ca pentru a mi se reaminti că numai cu umilință mă pot prezenta dinaintea-I, ori umilința nu este o virtute pe care să o posed în totalitate ca să pot proceda în așa fel față de Dumnezeu ca să primesc răspuns imediat de la Dânsul. Totuși, aproximativ 5 astfel de încercări de conexiune cu Tatăl aflat în Secret într-o singură săptămână înseamnă o modificare drastică în situația mea sufletească actuală. Ceva se schimbă și o pot simți!

Nu toate manifestările de săptămâna trecută s-au reprezentat în chip simbolic sub forma Soarelui. Miercuri noaptea, meditând și disecând procesele psihice interioare, am primit o secvență menită să mă ajute să înțeleg mai bine sursa și cauza din spatele orbirii. Și, cu toate că am înțeles, îmi vine greu să și explicc deoarece îmi lipsesc conceptele teoretice. Am să transpun în scris descrierea, nădăjduind că într-un moment viitor, când voi cunoaște și conceptele teoretice, să pot pune cap la cap piesele de puzzle pentru a da mai mult sens imaginii de ansamblu. Practic, secvența respectivă dezvăluia ceea ce părea suprafața unei întinderi acoperită de apă. Apa este, în genere, simbol al Spiritului Sfânt. Totuși, luciul acestei ape se manifesta straniu, întunecându-se și înnegrindu-se de la secundă la secundă. Această apă întunecată simbolizează apele spermale pervertite, degenerate sau, altfel spus, egoul, cu mențiunea că apele spermale sunt un simbol al energiei sexuale. Energia sexuală vine din Spiritul Sfânt. Dar reprezentarea simbolică nu se opri acolo, arătând cum negreala aceea devenea din ce în ce mai pronunțată, ca și cum luciul apei se găsea în mijlocul unei furtuni, murdărindu-se și îmbâcsindu-se cu praf, crengi, frunze, uscături, putreziciuni, gunoaie și alte mizerii aduse de vânt și aruncate în apă, întocmai cum se întâmplă pe vreme de furtună de orice ochi de apă se transformă în groapa de gunoi a naturii dezlănțuite. Iar apa aceea se murdărise atât de mult încât, treptat-treptat, începea să nu mai arate deloc a apă, ci a nisip umed și mișcător. În fapt, imaginea finală la care priveam era copia fidelă și leită a orbirii mele. Nu făcusem niciodată până atunci acea asociere de imagini. Nu observasem până atunci că miliardele de pixeli la care mă uit în ochii mei orbiți seamănă cu particulele de nisip purtate de vânt pe suprafața unei ape, plutind o vreme ca să-și găsească drum în jos, către fundul acesteia. Desigur, toate acestea sună ca și cum spun că am praf în ochi, iar adevărul este că întocmai așa este! Atâta doar că praful, ochii și apa au profunde semnificații spirituale! Mai încape îndoială că păcatele comise împotriva Spiritului Sfânt sunt cauza principală a orbirii mele? E foarte apăsător să descopăr că s-a strâns atâta nisip în apa mea încât să risc să mă transform într-un deșert fără cale de întoarcere din acesta. Păcatele comise împotriva Spiritului Sfânt nu se iartă decât intrând pe singura ușă excepțională de acces: căința!

Vreau să mă refer insistent la aceste multe și prețioase geme ale propriei mele existențe, la aceste grăunțe de conștiință ascunse, ferecate în acele înfiorătoare avortoane din Infern…
Ultima parte a muncii avu un caracter pe deplin atomic; a expulza inteligențele maligne din lăcașurile lor nucleare nu este deloc ușor…
Aceasta este, desigur, ceea ce se înțelege prin: a transforma apele negre în ape albe…
Acești atomi s-au convertit acum în minunate vehicole ale anumitor inteligențe luminoase.
Magnifice scântei, atomi capabili de a informa asupra activităților dușmanului secret.

Maestrul Samael Auun Weor – ”Cei trei munți”, cap. 34 – ”Concluzie a muncilor lunare”

Să se înțeleagă prin citatul de mai sus care explică conceptual că boala de care sufăr și de care mă voi vindeca nu este orbirea per se, ci ignoranța!

Joi noaptea am experimentat altă formă de proiecție a luminii. E cazul să subliniez că imaginea la care privesc în stare diurnă nu se schimbă când închid ochii sau când se lasă noaptea. Indiferent de oră, văd aceiași pixeli ca niște particule de nisip pe un fundal lucios și sclipitor, deși întunecat. Joi noaptea, însă, am experimentat două stări diametral opuse. Prima s-a manifestat sub forma întunericului, iar a doua sub forma luminii. Întregul episod semăna foarte mult cu acel moment când, stând cu ochii închiși în întuneric, nu vezi decât negru, dar când o lumină se aprinde în apropiere, remarci diferența luminuozității, deși continui să ții ochii închiși. Nu îmi mai aminteam pe deplin acest fenomen căci, ținâându-mi ochii închiși sau deschiși pe lumină sau întuneric, văd aceeași imagine. Însă atunci a fost ca și cum cineva tocmai aprinsese becul în camera în care stăteam cu ochii închiși. E lesne de înțeles că există și un simbol în această scenă. Întunericul îl simboliza pe Lucifer, în timp ce lumina era a Tatălui. Și, la drept vorbind, când am văzut întunericul înconjurându-mi aura, am trăit același sentiment apăsător pe care îl am foarte des în preajma Luceafărului, ca și cum abilitatea sa de a-și exercita puterea de coerciție este de neînlăturat, ca și cum este imposibil să i te opui. În contrast, lumina care mi-a înconjurat imediat după aceea aura capului era vădit eliberatoare, era liber arbitru și voință conștientă.

Vineri noaptea a urmat o altă manifestare tare ghidușă și, deși fenomenul mi s-a mai întâmplat, în acea noapte a fost cu mult mai deosebit. Am mărturisit de multe ori că, în timpul stării de veghe, văd imaginea a miliarde de pixeli asemînători puricilor de la televizor când acesta pierde semnalul de transmisie, dar pe un fundal mai întunecat și nu exclusiv în alb-negru, picățele din alte culori sclipind mai tot timpul pe ecranul meu. În timpul zilei toți acești pixeli par leneși, amorțiți, aproximativ morți. Însă, pe timp de noapte, aflându-mă în perioada de tranziție dintre veghe și somn, pixelii capătă conștiință și inteligență proprie, dacă ar fi să spun așa, cu toate că am convingerea că abilitatea de a manipula manifestarea puricilor din ochii mei o are conștiința, iară nu pixelii în sine.

Am descris de multe ori cum primesc imagini și secvențe proiectate în ochii mei mai reale decât orice formă de realitate la care am fost martoră, scene care vin ca un fel de impuls electro-magnetic dinntr-un punct aflat între sprâncene, unde se află cel de-al treilea ochi, impuls care îmi zguduie ocazional trupul fizic, mai ales dacă vin dimineața. Așa vin, de obicei, aceste imagini.

Totuși, vineri noaptea a fost diferit. În loc să primesc imagini care să umple întregul cadru, ca și cum aș fi privit la o fotografie 3-D, frânturi de imagini veneau de peste tot din cadru ca și cum acesta era străpuns în extrem de multe locuri în același timp, lăsând ochiul meu să vadă imaginea care se afla în spatele cadrului. Acum un singur pixel devenea incredibil de inteligent, căpătând culoare, volum și mișcare, apoi într-un alt colț al ecranului alți pixeli se mobilizau,, apoi alții ieșeau din amorțeală chiar în mijlocul cadrului și tot așa, încât începusem să privesc la o multitudine de scenete minuscule derulându-se în același timp. Cum eram încă suficient de trează, îmi simțeam creierul încă activ și, asistând la o scenă atât de insolită, ca și cum o priveam cu ochii fizici, creierul s-a mobilizat la rândul său,, reluându-și funcțiile. Încercam să privesc la fiecare scenă în parte, dar când credeam că ochii mei acoperiseră întreaga suprafață vizuală, o altă scenă se proiecta în zona periferică a unui ochi pentru ca, în secunda următoare, să sară în colțul opus, apoi în profunzimea părții centrale. Erau atâtea procese desfășurându-se simultan că nu am putut să le fac față și creierul meu, debusolat și confuz, s-a blocat, oprind fenomenul. Creierul meu nu își mai amintea că obișnuia să proceseze miliarde de imagini vizuale preluate în timpul unei zile cât ai clipi din ochi! Nu am mai simțit atât de pronunțat ca până în acea noapte că iubitul și necesarul meu creier să se fi lenevit atât de mult în ultimii 7 ani, câți au trecut de când am suferit atacul vascular cerebral.

Așadar, am descris pe scurt cu puțin înainte cum se manifestă acele scene care îmi dezvăluie, din Bunăvoința Tatălui, liniile trasate în general pentru destinul meu. Nu am specificat, însă, că privesc la aceste secvențe mai puțin cu ochii fizici, cât mai ales cu cei interiori, totul petrecându-se în intimitatea gospodăriei mele sufletești. Sâmbătă dimineața, pe 28 Noiembrie, am fost martoră la alte astfel de scene la care am privit dintr-un cu totul alt unghi. Deși veneau din aceeași sursă ca toate scenele anterioare, anume din acea micuță portiță ce mi s-a deschis între sprâncene, al 3-lea ochi, sâmbătă dimineață nu s-au mai reverberat în ochii interiori, ci direct în cei fizici. Mi-e tare greu să explic cum a fost,, dar până în acea dimineață nu am mai avut atât de pronunțată conștiința propriilor ochi fizici, deși în anul 2014 eram conștientă până și de procesul de drenaj al sângelui din globii oculari. Sâmbătă dimineața, însă, eram conștientă de celulele din interiorul ochilor. Eram acele celule. Eram inteligența lor,, iar conștiința spirituală dispunea de abilitatea de a coda, după punul plac, această inteligență celulară. Efectiv, priveam la o suită de imagini care veneau din interiorul ochilor, din pereții lor, din centrul lor, din profunzimea lor. Era uluitor căci îmi aminteam foarte precis că ochii sunt de dimensiuni foarte mici și, totuși, spațiul celular din interiorul lor părea infinit! Tot felul de imagini erau extrase din al 3-lea ochi și lansate pe traiectoria ochilor! Era minunat și altceva nu mai pot adăuga ca să îmi descriu sentimentele trăite în acea dimineață. Cu excepția cireșii de pe tort, evident, întrucât multe din aceste scene ne dezvăluiau împreună ba stând culcați pe pământ la umbra firului de iarbă, ba bălăcindu-ne în apa mării pe o plajă unde, dacă îți amintești din scrisorile mele precedente, am stabilit sediul fizic al colibei în care aș vrea să trăim, ba ne arătau într-o depresiune montană etc.

Revenită în deplina stare de veghe, sufletul îi spuse: ”Să nu mai zici niciodată că nu ai văzut aceste lucruri căci cu ochii tăi le-ai văzut, iar nu cu ochii nimănui altuia!” Și toate se întâmplau conform cu Voia Tatălui căci din Mila Sa îmi erau revelate. Mi-a devenit din ce în ce mai limpede că Ființa interioară a lansat o campanie menită să educe creierul meu fizic, reamintindu-i vechile funcții pentru ca, la momentu oportun, să facă față revenirii la normal ca să îmi permită reabilitarea socială cu mai multă ușurință. .

Mi-e și mai limpede că Tatăl mă va concedia din slujba la care bunica mea crede că m-a angajat ca companion Căci, după 7 ani de orbire la care se adaugă alți 5 ani de insomnii cumplite în care rar am văzut lumina soarelui, ar fi o reală cruzime ca Tatăl să continue să mă țină captivă între cei patru pereți ai sufrageriei de dragul bunicii mele care se plictisește la bloc.

Facă-Se Voia Tatălui!

Vineri, 04 Decembrie 2020

Ursitule,

Mi-ar părea tare rău să pui fenomenele din ochii mei de săptămâna trecută pe socoteala unor iluzii sau închipuiri, așa cum le-ar clasifica tatăl meu, bunăoară. De aceea este necesar să adaug în confesiunea mea că alte fenomene s-au manifestat și în această săptămână. Desigur, ar fi redundant să le descriu pe toate, dar cel puțin pe cel trăit azi-noapte trebuie să îl consemnez.

Trecuse bine de miezul nopții, iar eu nu adormisem încă. Bunica își făcea obișnuita plimbare nocturnă prin casă, dându-mi motive să încep iar cu blasfemiile și înjurăturile rostite în mintea mea. E aproape de domeniul fantasticului cum a reușit să își seteze ceasul intern care o avertizează că trebuie să își înceapă plimbarea taman cânnd mi se face mie somn, trezindu-mă și prelungindu-mi starea de veghe cu încă o oră. Azi-dimineață i-am spus că eram complet trează când ea făcea acel du-te-vino prin sufragerie deoarece nu putea să doarmă, trăgând de draperii să privească afară și altele, iar ea a fost foarte surprinsă să afle că eu o simt noaptea, dându-mi a înțelege că ea crede că surzenia mea acoperă și zgomotele nopții.

În sfârșit, azi-noapte înjuram în gândul meu, blestemându-mi soarta când, deodată, am primit un impuls electro-magnetic luminos în ochiul stâng. Nu știu dacă am fost atentă pe moment la fenomen deoarece ram total absorbită mental în suferințele mele emoționale, așa că am continuat cu oftaturile interne. Dar la foarte scurt timp după aceea, fenomenul s-a repetat, permițându-mi să îl percep mai îndeaproape. Era ca un impuls electric fără doar și poate, dar era și energie și lumină în același timp, cu toate că îmi țineam ochii închiși. Era lumină de culoare alb-lăptoasă, așa cum sunt colorați norii pufoși într-o zi senină. N-au fost decât două astfel de impulsuri, dar îm ambele rânduri am simțit acea lumină umplându-mi globul ocular stâng, încălzindu-mi ochiul. Realmente, am simțit căldură, ca și un sentiment plăcut de mobilitate, făcându-mă să devin, dintr-o dată, foarte conștientă de forma rotundă a ochiului meu pe care aproape că nu îl mai percepeam.

Mi-a plăcut nespus de mult să trăiesc așa ceva, întărindu-mi iarăși nădejdea că Tatăl e foarte aproape și că recuperarea vederii mele trupești nu are să mai întârzie mult.

aug. 102020
 

<>

Luni, 10 August 2020

Ursitule,

Acum agentul în portocaliu și-a dezvăluit implicarea din umbră în povestea noastră de iubire în care și-a vârât coada ca să ne testeze castitatea. Nu degeaba îl percep câteodată ca fiind sadic, deși este o prezență divină. Sadic îl percep ddin perspectiva naturii mele egoice, în care lovește fără pic de milă, în timp ce din perspectiva sufletului îi văd ”utilitatea”, ca să zic așa. De exemplu, într-una dint aceste dimineți de la începutul lui iunie, dormind profund, ți-am simțit prezența pe lângă mine. M-ai tras de mâini și de picioare, m-ai împins de la spate și mi-ai spus să te cuprind pe după umeri ca să ies în afara corpului. Reușind în cele din urmă să mă eliberez, am părăsit carcasa fizică și m-am abandonat brațelor tale în îmbrățișări drăgăstoase și pline de tandrețe și de gingășie. La un moment dat, sucindu-mă și învârtindu-mă nu-știu-cum, am ajuns să te țin în brațele mele, tu stând culcat cu capul în poala mea, ceea ce mi-a permis să mă joc cu degetele în barba ta și în părul tău. După un timp de dulce bucurie în prezența ta, m-am simțit cuprinsă de după mijloc de niște brațe și smulsă din acest context oniric mirific de o putere nevăzută. Am tpătruns printr-un fel de tunel, crezând că avea să mă ducă înapoi în corpul fizic . Dar nu a fost deloc așa, aterizând chiar în brațele acestei entități ce se găsea șezând pe un fotoliu confortabil, înconjurat de o mulțime de plante cu frunze verzi. Verdele este culoarea chackrei inimii, iar apariția culorilor portocaliu și verde în visele mele nu este coincidențială fiindcă de la bun început Divinul m-a informat că organele sexuale și inima sunt cele ce trebuie vindecate pentru ca eu să văd din nou. Văzându-mă stând în poala sa într-un cu totul alt conttext oniric, ca și cum aveam un vis într-un alt vis, aam sărit ca arsă din brațele lui, spunându-i:
– Îmi este foarte frică de tine, fiindcă eram perfect conștientă de faptul că acestei entități divine îi vine foarte ușor a crea o iluzie seductivă cu scopul de a-ți testa vigilența și virtuțile spirituale. Tu ești cel de dinainte? l-am întrebat, fiindu-mi realmente teamă că mă lăsasem păcălită, picând în ispita lui.
– Nu, nu. El este el și ți-a spus deja ce avea să îți spună. Acum să stăm și noi doi de vorbă, mi-a spus el, disociindu-se în totalitate de manifestarea ta și confirmându-ți prezența ca fiind autentică, diferită de a sa.

După aceea m-a luat de mână și m-a condus într-o călătorie onirică pe care nu o voi mai consemna deoarece, spre marele meu necaz, nu îmi mai amintesc întreaga conversație avută cu el care a fost neobișnuit de lungă. De fapt, de când și-a permanentizat prezența în structura microcosmosului meu, visele mele au devenit cu mult mai lungi, el putând să îmi întrețină cu multă ușurință luciditatea dincolo de zidul somnului. Deci nu, nu cuvintele rostite mi le amintesc, ci chinuitorul și apăsătorul sentiment resimțit în toată profunzimea egoului meu rănit de moarte că am fost păcălită, sedusă și înșelată de această prezență atât, dar atât de aptă să te folosească drept pretext, perechea mea, ca să mă testeze. Câte din frazele misterioase ale Tatălui care se află în ascuns capătă acum sens și semnificație când știu că ai avut o dublură în tot acest răstimp.

Dar oare? Mă simt eu oare atât de rănită când văd foarte bine că nu sângerez prin nicio crestătură internă sau externă acum când știu că energia luciferică s-a infiltrat ca personaj de sine stătător în această poveste cu mult, foarte mult timp în urmă, cu mult înainte de a cunoaște orice despre știința spiritului? Căci altfel de ce simt această bucurie și această recunoștință fără de margini fiindcă am primit acces ca să privesc, chiar dacă numai pe furiș, pe gaura cheii la ceea ce se numește eliberarea de mecanica Cosmosului?

Cu altă ocazie, prinzându-mi conștiința adormită într-un scenariu oniric, am căzut în ispita sa, dându-mă plăcerilor firii de tot felul, până când am început să îmi pun următoarele întrebări: ”Unde sunt acum? Ce fac aici? Și de ce fac toate aceste lucruri?” Dezmeticindu-mă din beția aceea înfiorătoare, am putut respinge scenele erotice ce se desfășurau, refuzându-le, simțindu-mă rușinată și încărcată de repulsie față de mine însămi, văzându-mi prea bine slăbiciunile și fața ascunsă și luând la cunoștință lucrurile execrabile și mizerabile pe care sunt capabilă să le fac. Apoi Lucifer s-a manifestat vizibil în timpul visului, ca și cum se aflase în preajmă în permanență ca să îmi observe comportamentul, în timp ce dirija și regiza scenele experimentului său, spunându-mi: ”Buuun! Văd că a început să îți funcționeze un pic de raționament deductiv!”

Dar frântura de luciditate nu ținu nicio clipită căci în secunda următoare eram deja iarăși adormită, prinsă într-un alt scenariu oniric menit să îmi testeze alte și alte virtuți legate de cinste, de onoare, de respectul de sine, de castitate, la finele căruia mi-a spus: ”De ce continui să greșești? Nu te-am învățat deja să nu te mai compromiți chiar pentru orișicine?”. Bunule Dumnezeu, cât de semnificative și importante au fost cuvintele sale pentru mine căci am recunoscut în ele crudul și oribilul păcat pentru care am plătit atât de scump în ultimii ani. Și Bunule Dumnezeu, cât de ușor este să cazi în tentația lui! De câte ori nu s-a desfășurat următoarea scenă: Lucifer mă prinde sub puterea sa seductivă sub o formă sau alta și, cu chiu, cu vai, mă opun forței sale de coerciție, dând din mâini și din picioare, refuzând și respingând ofertele sale pe care mi le propune ba pe față, ba subliminal și, când mă aflu aproape de finele testului său, crezând că am să izbândesc, cad în tentația sa chiar în ultimul minut, ceea ce îmi demonstrează că puterea sa este infinit de înspăimântătoare și de greu de stăpânit.

Iată, deci, că a venit ca să demistifice fenomenul manifestării sufletului tău în visele mele, confirmându-mi că tu ești aievea, un bărbat cu care am o legătură sufletească foarte strânsă. Ori Lucifer nu se va da în lături să te folosească drept pretext pentru a-mi verifica vigilența. Deja o face și o face cu atâta ”profesionalism” și măiestrie, încât nu mă mai îndoiesc deloc că scopul întregii povești dintre mine și tine, dincolo de insolita și drăgălașa răsplată pe care am primit-o ca să te pot întâlni într-un mod atât de neobișnuit, a fost pentru a-mi dezvolta, în practică, un fel de reflex vis-a-vis de energia lui, așa încât să capăt deprinderea de a-i recunoaște semnătura ca să îi pot respinge tentațiile. ”Testele mele pentru voi vor fi chiar și mai dificile deoarece legătura dintre voi nu se va rupe”, mi-a mai spus el într-un alt rând, avertizându-mă astfel asupra faptului că, deși tu ești darul cel mai de preț pe care îl primesc fiindcă prin tine și cu tine mă pot întoarce acasă, la sânul Divinității, tu ești totodată și punctul meu cel mai vulnerabil prin care mult gunoi egoic se poate infiltra în gospodăria mea. Minciună, trădare, gelozie, invidie, desfrâu, adulter, perversitate, nebunie! Să mai enumăr din afuriseniile astea dezgustătoare care fac din om neom? În limbaj modern se cheamă că ești cuprins de sentimente contradictorii atunci când te lași pradă lor, în timp ce în limba veche se spunea că iar te-au luat dracii. Vezi bine și singur că sufletul meu se trage din această veche linie a tradiției când vine vorba despre ego și demoni și câte și mai câte.

Reformulând unele paragrafe pline de zaharicale compuse în august, când am scris această scrisoare, voi parafraza în continuare pe cei mai înțelepți ca mine căci observ că fac teribila greșeală de a-mi da cu părerea, întinzându-mi plapuma mai mult decât trebuie la capitolul teorie, în ciuda bunelor mele intenții de a-ți dezvălui cine sunt, cu tot cu fețele mele ascunse și tăinuite. Și aș fi profund tulburată și dezamăgită să mă izgonești de la ușa inimii tale, văzând în mine o adulatoare de Diavol fiindcă vorbesc cu vădită simpatie despre Lucifer, dar poate oare biata mea personalitate umană trecătoare cu numele de Cătălina să se pronunțe împotriva științei sufletului, când acesta aparține evident și exclusiv de religia veche? Numește-mă arhaică, păgână, sectantă sau în vreun alt fel de apelativ de conveniență de politețe, dar nu satanistă fiindcă nu poate să fie vina mea că umanitatea prezentă a picat în uitare și în ignoranță, pierzând în întregime sensul real al forțelor cosmice primordiale, precum și legătura autentică cu acestea. Motiv pentru care voi trece la finele epistolei mele titlurile cărților care m-au ajutat tare mult, nespus de mult să cred nu numai în Tatăl și în propriul suflet, ci și în zâne, în elementali, adică în sufletele plantelor și ale animalelor, în forțele naturii, în magie, în viața ca un basm, ca și în extratereștri căci da, da, da, cred și în ei, la cât e Cosmosul acesta de infinit!

Putem și chiar trebuie să eliminăm complet toate agregatele psihice subiective tenebroase și perverse pe care le purtăm în noi; totuși, este incontestabil că niciodată nu am putea să le dizolvăm în ele însele în umbra Logosului intim.
Fără îndoială, este limpede că Lucifer este antiteza Demiurgului creator, umbra sa vie proiectată în adâncul Microcosmosului-Om.
Lucifer este Paznicul Porții și al Cheilor Sanctuarului, ca să nu le treacă decât unșii care posedă secretul lui Hermes.
Din cauză că am scris acest nume atât de detestat de urechile obișnuitului, este necesar să indicăm de asemenea că Luciferul ezoteric al doctrinei arhaice este cu totul contrariul a ceea ce teologii, dintre care celebrul des Mousseaux și marchizul de Mirville, presupun din greșeală, căci el este alegoria binelui, simbolul celui mai înalt sacrificiu (Cristosul-Lucifer al Gnosticilor) și Zeul Înțelepciunii sub nenumărate nume.
Lumină și umbră; misterioasa simbioză a Logosului solar, Unitate multiplă perfectă. INRI este Lucifer.

Maestrul Samael Aun Weor, ”Cei trei munți”, cap. 2 – ”Religia”

E straniu cum simt că de acest aspect al Ființei Divine depinde acum întâlnirea noastră în lumea materiei și din cauza aceasta, negociind asiduu cu el, i-am cerut cu multă ardoare să îmi fie permis să te iubesc din toată inima mea, din tot cugetul meu și din tot sufletul meu fiindcă nimic din toate astea nu ar mai avea pic de sens dacă scârbă și dezgust ar fi ce aș simți față de tine, motiv pentru care am fost de acord să îndeplinesc orice condiție a castității impusă ca să te pot întâlni. Iar el mi-a spus: ”Tu știi ce fel de sacrificiu îți cer? O viață trăită în castitate e un preț foarte scump ce trebuie plătit pentru ca eu să rămân pur. Și nu crezi că, în prea multa ta iubire pentru el, anumiți atomi s-ar putea activa ce te-ar putea face pe tine să îți dorești să mă descarci?” Am știut că îmi vorbea despre desacralizarea actului intim dintre femeie și bărbat când acesta este făcut greșit și din motive greșite, în timp ce acea descărcătură din frazeologia sa este o reformulare politicoasă a noțiunii de orgasm, ori în cuvintele sale misterioase legate de castitate, de sex și de orgasm constă tocmai acel secret al lui Hermes despre care amintește citatul parafrazat anterior, anume drumul alchimic despre care abundă literatura medievală, taină spirituală pe care Lucifer o păzește cu strășnicie și despre care poți citi pe larg în cărțile adăugate în bibliografie căci a trebuit să fac suficientă muncă de cercetare și de documentare pentru a găsi corpul teoretic potrivit care să îmi explice mie, mai mult decât oricui, sensurile tainice ale experiențelor mele mistice. Trebuie că știi și tu că noțiunea de castitate are două înțelesuri, primul sens fiind captat în următorul citat din doctrina gnostică, doctrină către care sufletul meu m-a orientat extrem de rapid după fericitul eveniment al trezirii sale în ianuarie 2015, chestiune despre care îmi amintesc că am scris în jurnalul de față la momentul respectiv, cu toate că în contact cu această învățătură spirituală nu am intrat decât 2 ani și jumătate mai târziu, vagabondând între diverse școli și teorii spirituale între timp.

Alchimia practică, cea adevarată, e foarte grea. Trebuie să fi pur. Trebuie să lucrezi mult cu tine. Dacă nu lucrezi cu tine și nu-ți vezi defectele nu ai ce să-i ceri Mamei Divine în alchimie să-ți dezintegreze.
Un mare Maestru a zis: „Alchimia este pentru două lucruri: ca să te apropii de Tatăl și ca să-ți omori defectele”.
Spunea, de asemenea: ”Vă place sau nu, trebuie să înțelegeți un lucru: că sexul e sacru”. Noi suntem foarte profani.”
De aici vine și ideea: studiază întâi, ca să ai o bază teoretică să înțelegi ce înseamnă drumul alchimic. Aceasta este știința prețioasă.

Dar, cum mie îmi lipsește în mare parte tocmaii această bază teoretică și cum sunt atât de profană, m-am agățat de semnificația clasică a conceptului de castitate, crezând că Lucifer îmi oferea o viață de singurătate, trăită în acel tip de călugărie atașat ideii de castitate și de puritate, ori oferta sa era întrucâtva seducătoare deoarece, la prima vedere, mă scutea de nesfârșitul șir de scârnăvii egoice enumerate mai sus relaționate cu ideea de cuplu, precum gelozia, ura, desfrâul, etc. Câtă povară distructivă mi-ar fi fost ridicată de pe umeri, din inimă, din minte și din suflet! Crezi că, după atâția ani de la orbire, nu am luat în calcul varianta aceasta a călugăriei căci, văzând în lumea practică a materiei cât de dificil este să te potrivești cu un alt suflet în toți centrii mașinăriei umane, aproape că mi s-a făcut lehamite de toată chestiunea aceasta a dragostei și a sufletelor pereche? Zău dacă nu a prins rădăcină în mintea mea cum toate acestea sunt ridicole, ridicole de tot, toată așteptarea aceasta, tot efortul. Dar, ascultându-i limbajul viclean și meșteșugit, mi-am amintit de limbajul alchimic și de acest sens tăinuit al ideii de castitate care implică înfrânarea conștientă a dorinței sexuale, adică a orgasmului mai precis și, cum cred cu atâta convingere în ființele androgine de la începutul timpurilor, i-am spus lui Lucifer:
– Tu mă ispitești acum! Îmi amintesc că, deși e mult mai dificil de urmat, drumul celălalt al castității, în 2, e mult mai prețios, deși nu negam crudul adevăr pe care cuvintele sale mi le subliniară, anume că, în prea multa mea iubire pentru tine nu mi-aș putea controla și înfrâna dorința spasmului, ceea ce nu ar fi însemnat decât repetarea păcatului original.

Cât am suferit, Bunule Dumnezeu, în acele clipe, înțelegând că iubirea, iubirea cea adevărată, sinceră, onestă, darnică și altruistă e un bun de foarte mare preț la care se ajunge cu infinite sacrificii. Acesta e prețul despre care îmi vorbise el. Lucifer îmi zâmbi atunci tainic, râzând cu multă viclenie. Era limpede că pierdeam din vedere sensul misterios al limbii sale căci el mă tenta subliminal și subtil să cred că poate să îmi dea chiar acum ce implor de la Ceruri de atâta amar de vreme. Înțelegând manevra sa, am putut-o para în ultima clipă, nu fără a ieși total umilită și rușinată din confruntarea cu el căci îmi dezvălui o secvență în care eu și cu tine ne aflam în dormitorul nostru, în patul nosstru nupțial, complet acoperiți de plapuma rușinii, ceea ce nu permitea ochiului să vadă niciun centimetru de nuditate. Numai sugestia intimității ca fiind posibilă într-un viitor deja decis de Divinitate era vizibilă. Era aceeași scenă dezvăluită în octombrie 2016 care mi-a revelat pentru a doua oară Voia plină de bunăvoință a Tatălui pentru destinul meu în care eu nu m-am putut încrede, cerând după aceea zeci și zeci de alte dovezi de confirmare, până am degenerat cu totul, deși acea scenă de atunci îmi dezvăluia în mod foarte evident și iubirea și sinceritatea și onestitatea și prietenia dintre noi. Și Luceafărul îmi arătă astfel adevărata mea față plină de codeală, de îndoială și de necredință, zicându-mi: ”De ce nu a fost suficient să vezi această scenă pe care ți-o dezvălui acum ca să crezi, deși inițial tu ai știut că vine de la Tatăl?” De ce? De ce nu am crezut? Fiindcă sunt perversă, decăzută și degenerată, iar el știe că sunt și mă umilește ca să mă rușinez și ca să mă căiesc.

Cu frumosul, cu bună-voință, cu milă și cu iubire Tatăl mi-a vorbit în toți acești ani ca să îmi îmblâmzească firea îndrăcită, iar eu am ascultat și crezut atât de puțin în Cuvântul Său și în promisiunea Sa, încât această măsură de urgență se impuse cu necesitate. Tatăl și-a trimis cel mai bun agent cu cea mai formidabilă putere de convingere pentru ca Sfinxul meu interior, incoruptibilul, să fie decapitat. Nu am fost negativistă în privința orbirii mele fiindcă nu îmi lipsește credința că voi vedea din nou, ci am fost stoică, acceptând-o fără să mă opun și vrând să învăț din greșeli ca să nu le mai repet. Evident, am căzut în încăpățânare, în ridicol și în absurd, vrând să dau dovadă de prea mult sacrificiu de sine, lungind vorba ( și, implicit, și șederea mea în întuneric ) prea mult, când Voia Tatălui este ca eu să văd din nou și să te întâlnesc.

Nu neg că sunt încăpățânată și stoică, acceptându-mi handicapul fizic cu seninătate și împăcare, refuzând energetic, din acest motiv, scenariul în care m-aș da cu capul de pereți și de podea de neputință și frustrare fiindcă nu mai văd. Iar eu nu mai vreau să mai sărut veodată podeaua din cauza neputinței și a dezolării, ci din recunoștință.

Însă, insistând mai mult pe lângă vocea intuiției, vocea Tatălui din interiorul fiecăruia, am purtat o conversație cu propriul suflet ca să îmi potolesc o anume neliniște inexplicabilă pe care o purtam în inimă în legătură cu introducerea timpurie a energiei lucifericee în universul meu interior. Nu e cazul să reproduc această conversație în întregime pe care o voi rezuma în felul următor. Înțelegând din cuvintele pline de tâlcuri rostite de suflet că m-am aflat într-o mare încercare în acest an, acesta îmi mărturisi: ”Însă așa este, precum ai înțeles. Era cât pe ce să te pierdem așa cum începuseși să vagabondezi pe străzile orașului babilonic fără niciun indicator. Te-ai aflat în mare pericol, sistemul tău nervos s-ar fi îmbolnăvit. E vorba despre un alt accident cerebral. Un nefericit și inoportun accident cerebral. Dacă primul a fost rezultatul faptelor tale necugetate trecute, acesta ar fi fost un inutil și simplu accident, așa cum se întâmplă unele accidente la locul de muncă. Toată strădania ta de până acum ar fi fost fără de folos. Se petrec câteodată din aceste accidente când o personifici pe Scufița Roșie și îl întâlnești pe lup pe drum, iar casa în care ajungeți să cohabitați s transformă într-o grădină zoologică.”

De la conversația cu sufletul meu a trecut ceva timp, ceea cee mi-a permis să mă mai dezmeticesc din șocul suferit, aflând aceste vești. Nu am încetat nicio clipă de atunci să mă întreb: ”De ce? De ce mi s-ar fi îmbolnăvit sistemul nervos în așa măsură încât să ducă la un accident cerebral secundar?” A trebuit să caut îndelung răspunsul în inima mea, fără a neglija multiplele referințe simbolice trimise de sufletul meu ca să mă ajute să găsesc cheița de interpretare. De ce deci? De la furie, de la supărare, de la nivelul crescut de agresivitate despre care am mai vorbit într-un alt rând. Frustrarea, frica, îndoiala și vina sunt cele patru emoții toxice din care este compusă morfologia eului mâniei. Negreșit că mânia este factorul principal care ar fi sabotat întregul meu efort de până acum, punându-mi și viața în pericol. Mânia este lupul din alegoria sufletului meu, în timp ce Scufița Roșie e esența, materia primă din care se fabrică sufletul, iar grădina zoologică, deși ar putea foarte bine să descrie situația curentă din familia mea, simbolizează egoul animalic.

Nu îmi fundamentez expunerea prezentă pe simple presupuneri, ci pe fapte concrete, pe experiențe, pe trăiri și pe fenomene cu care m-am confruntat în multiple rânduri aproape toată vara și târziu în toamnă. N-are niciun sens să citez din lucrări științifice elaborate pe tema despre cum emoțiile excesiv de toxice conduc la boli foarte grave. Internetul abundă de astfel de articole. Întrebarea ce mă frămâântă groaznic de tare este dacă tu crezi sau nu în chestiunea aceasta spinoasă a emoțiilor ca fiind sursa reală a bolilor căci pentru unii, precum tatăl meu sau cei mai mulți doctori, e ceva ce ține de mit și de fantastic! Mă văd constrânsă să îți scriu despre astfel de lucruri întrucât nu am absolut nicio idee despre care ți-e părerea în legătură cu sursa reală a orbirii mele, în ciuda întregului meu efort de a-ți vorbi despre emoții, despre ego, despre suflet, despre karma și despre vieți anterioare. Bine, bine, sufletul tău este conectat cu al meu și ne întâlnim în dimensiunea astrală, iar Tatăl Ceresc mi-a făgăduit că ne asemănăm suficient încât să ne înțelegem, dar crezi, oare tu crezi în toate aceste lucruri? Tare mult aș vrea să cunosc! Știu că detaliez toată povestea mea aproape exhaustiv și fără discernământ, punându-ți la încercare răbdarea, dar trebuie să te fac să înțelegi că îmi cunosc diagnosticul bolii de care sufăr din punct de vedere spiritual. Și, ca să mai îndur încă o invitație de a merge ba la medici, ba la preoți și mănăstiri propusă de necunoscători nu ar face decât să pună paie pe focul mâniei mele. De aceea vreau să știu odată pentru totdeauna! Tu CREZI?! Fiindcă eu am obosit până la epuizare să mă îndoiesc.

Cât pot să scriu de mult despre oboseala care m-a cuprins, despre supărarea acută pe care o simt care îmi curmă pofta de mâncare sau dorința de a mă mai ridica din pat în care aș vrea să stau toată ziua! Mi-e somn și doare totul. Dorul doare, dar nu dorum este sentimentul cel mai apăsător pe care îl simt acum, ci mânia, cu cele patru componente ale sale. Și Dumnezeu a considerat ca fiind foarte necesar, pentru binele și spre folosul meu, să își trimită gardianul de pază ca să îmi țină companie pentru ca eu să nu ajung să mușc sau să sfâșii de-a binelea pe orice potrivnic care pare să își fi pus în gând să mă doboare. Îți scriu aceste rânduri cu cea mai deplină sinceritate și cu lacrimi în ochi, tremurând de emoție fiindcă vreau să te atenționez că Tatăl din Ceruri a văzut că nu mai aveam mult până mi s-ar fi umplut paharul de toleranță la suferință, în timp ce nimeni altul nu a făcut-o. Nici tatăl meu, nici mama mea, nici sora mea, nici prieteni sau cunoștințe și nici măcar tu. Am să te implor din toată inima mea, din acest motiv, să te scufunzi cu capul sub apa rece de la duș ca să îți limpezești mintea în așa fel încât să înțelegi acolo unde nimeni altul nu vrea să înțeleagă în afara Tatălui Ceresc că totul are o limită dincolo de care nu se mai poate face nimic. Nu te lăsa descurajat de cuvintele mele, iubitul meu, fiindcă mânia mea e mai puțin orientată către tine și către blestemățiile de probleme care continuă să te țină departe de mine, ci mai ales este îndreptată către drama de familie ce see desfășoară în casa noastră de când bunica s-a mutat la noi și despre care am să scriu mai pe larg cu altă ocazie, ca și despre demonul mâniei, fiindcă am acumulat atâtea episoade fantastice implicându-i pe demonii interiori și pe Lucifer că fac de o enciclopedie! Cu toate acestea, cu toate că nu pe tine sunt atât de mânioasă, tot te invit să te bălăcești în apă rece ca să te trezești la marea și cruda realitate a faptelor căci, dacă energia luciferică nu îmi era eliberată ca să mă răfuiesc și ca să mă lupt corp la corp cu Diavolul, iar toate astea ca să nu pice năpasta mâniei mele asupra unui umanoid nefericit, tu n-ai mai fi apucat să îmi aduci flori decât la mormânt. Îmi pare rău, tare, tare rău, scumpul meu predestinat, dar iată că fraza ”mă prăpădesc de dor după tine” nu mi se aplică fiindcă nu de dor după tine era eu să mor, ci de necaz.

Mi-e limpede că, mai ales, Lucifer mi-a fost trimis pentru ca sufletul meu să nu adoarmă la loc. De-abia mă puteam ține pe picioare și așa, dar zău că bunica mea nu are pic de considerație față de mine și de suferința mea, neînțelegând cât de necesar este somnul pentru liniștirea sistemului meu nervos gata să cedeze acum. Ea se trezește de multe ori peste noapte, foindu-se prin cameră, căutând numai ea știe ce, trăgând de draperii ca să privească pe stradă, căscând zgomotos, vorbind singură și furându-mi somnul. Nu mai am idee dacă e noapte sau zi, ciclul veghe-somn dându-se iarăși peste cap. Doamne Dumnezeule Mare, cât am putut să sufăr de-a lungul anilor din cauza insomniilor și cu greu am rezolvat problema asta în urmă cu fix doi ani, când a dispărut ca prin farmec, peste noapte, neîndoielnicc prin intervenție divină. Și ca să îmi văd furată odihna în acest fel mișelesc de către propria buunică este cumplit de dificil de îndurat. Nu mai am scăpare, trebuind să mă trezesc forțat în fiecare dimineață între 05:00 și 06:00 și trebuind să aștept ca părinții mei să plece de acasă la piață pentru a recupera din somn în dormitorul lor. În acest interval, până mă trezesc în jurul orei 10:30, vine el, Luceafărul de dimineață sau Prometeu, cel care aduce Lumina. Mă gâdilă în tălpi, pe burtă și după ceafă și unde pune un singur deget pe corpul meu eteric, eu simt unde magnetice care încep să vibreze în Ființa mea, ca și cum îmi atinge o coardă sensibilă. Nu îi pot suporta prezența fiindcă e mare și e mult, în timp ce eu sunt un vierme orb care mănâncă pământ. Îți dă Dumnezeu un deget prin intermediarul său, prin ministrul său,, iar tu vrei să Îi apuci toată mâna, dar nu poți suporta nici măcar atingerea unui singur deget, atât de mic și intolerabil de nesemnificativ ești tu în comparație cu Mărirea și Slava Sa! De-abia pot să îndur atingerea lui Lucifer, dar când mă atinge, îmi eliberează în Cosmos o micuță cantitate de energie toxică acumulată în sistemul meu nervos. Nu vreau să admit despre această energie că este vindecătoare fiindcă o percep drept diabolică deoarece este ispititoare, așa cum este și dorința de putere seducătoare, dar este vindecătoare, iar eu sunt bulversată și nu știu cum să mă comport în acest nou context spiritual în care mă aflu. Aproape în ultima clipă am reușit să îi refuz și oferta vindecării ce îmi apărea atât de tentantă, la o aruncătură de braț de mine, aflându-se chiar în mâinile sale, într-un singur deget. Cum el singur îmi spuse și mă feelicită pentru că un pic de raționament deductiv începuse să funcționeze în interiorul meu, am văzut non-sensul în oferta sa incredibil de ispititoare fiindcă se afla în contradicție cu promisiunea Tatălui care mi-a făgăduit vindecarea la momentul întâlnirii cu tine. Acceptând să fiu vindecată într-alt mod decât cel decis de Tatăl Ceresc ar fi făcut inutilă toată munca mea din ultimii ani, tot efortul de a scrie și consemna extraordinarele experiențe spirituale prin care trec, deși acest efort ar fi fost tot atât de inutil din cauza sabotorului personificat de eul mâniei. Și cum mi-e groaznic de ciudă din cauza efortului inutil, n-am acceptat să mă înec precum țiganul la mal și să dau cu bâta în baltă, cu toate că și acum tânjesc după atingerea degetului său vindecător. Este de necontestat faptul că, totuși, datorită demonstrațiilor gratuite ale puterilor sale supranaturale, cantitatea imensă de energie relaționată cu mânia s-a mai diminuat între timp în sistemul meu, punându-mă în afara pericolului.

Întrevederea cu el din dimineața zilei de luni, 13 iunie, a fost cea mai surprinzătoare de până acum. Dar în acea dimineață nu a venit singur, fiind însoțit de alte trei prezențe divine cu o încărcătură energetică atât de puternică, încât propriul corp eteric mi-a fost activat la simpla lor atingere cu un singur deget. Miuriel, înțelegi cât de tangibilă se simte această atingere despre care vorbesc? Cât de reală, de vividă și de perceptibilă este sub formă de energie și de conștiință? Însă mie îmi era frică de ei. E tare greu să suporți acei curenți de energie cu tărie și încredere că sunt de bun augur. Iar ei vroiau să opereze iarăși pe mine, lucru care mă înspăimântă îngrozitor de mult. Eram în această odăiță a bunicii, însă locul se afla în penumbră, ceea ce făcea ca tot evenimentul să pară și mai nisterios. Dar una dintre însoțitoarele lui Lucifer s-a întins pe pat, spunându-mi:
– Nu te speria de ce va urma. Vei simți ceva la început ca o senzație acută de foame, iar noi îți vom da un dumicat din ceva care îți va potoli foamea.
Zicând acestea, s-a liniștit, iar din înaltul cerului întunecat a apărut o lumină alb-gălbuie care a curs în spirală prin eter, pătrunzând în interiorul acestei Ființe prin gură. Apoi s-a ridicat și m-a invitat să iau loc pe pat, însă mie continua să îmi fie atât de frică, încât aproape că am simțit că voi face pe mine. Și mă durea ceva nedeslușit, ca o suferință mută ce venea din gura mea pe care ei mi-au deschis-o fiindcă altfel nu o puteam ține decât încleștată de frică. Dar când, stând întinsă pe pat, am văzut acea lumină coborând din cer spre mine cu scopul clar și precis de a pătrunde în mine, am intrat într-un fel de stare mentală extatică de fericire și de contemplație. Simțeam în întreaga mea Ființă un dor imens de urcare, de întoarcere la sânul Divinului. Nu mai vroiam să cobor, ci să comut traiectoria în sus, în urcuș. Și nu mi-a fost doar foame, ci și sete și am nădăjduit că voi fi săturată. Când lumina mi-a pătruns pe gură, am simțit că îmi atinge întregul sistem nervos, revitalizându-l, curățând toată rugina de pe meridianele și nadisurile corpului meu eteric și insuflându-mi o doză fenomenală de voință. Dar mai ales dorință de a vedea lumină din nou. Lumina mi-a circulat rapid prin întregul corp, din creier până în vârful degetelor de la picioare și stabilizându-se în abdomen. Poate părea ciudat că în plexul solar s-a echilibrat, dar dacă vrei să știi, am intuit din capul locului că prezența feminină care îmi arătase anterior cum va arăta procedura prin care aveam să trec venea din organele interne aferente plexului solar, întocmai cum și Lucifer vine din organele sexuale. Apropo, de atunci am început să văd foarte mult galben în vise și flash-uri, așa cum văd portocaliu și verde, galbenul fiind culoarea plexului solar. În plus, ochii mei au început să perceapă portocaliul chiar și în timpul stării de veghe, deși doar intermitent.

Atunci întunericul din odăiță se făcu lumină, iar eu m-am ridicat apoi din pat, eliberându-mă din strânsoarea ”medicilor” mei care în mod evident îmi injectaseră un fel de tranchilizant care a avut darul de a mă liniști în cugetul meu. Desigur, descriu tot episodul în termeni destul de puerili căci am știut, chiar în timp ce mi se întâmplau aceste scene, că aveam de-a face cu Lumina Spiritului Sfânt. Câteva luni mai târziu am găsit câteva paragrafe conținute în doctrina gnostică ce descriu aidoma experiența mea, ca și cum toate mi se întâmplau după manual. În fapt, în acea dimineață am trecut, negreșșit, printr-o mare încercare cu deosebită importanță misticăă pentru sufletul meu.

Când m-am ridicat, eram atât de energizată, încât nu am știut nici ce să fac, nici unde să mă duc mai întâi. Eram atât de expansibilă, de maleabilă, zburând peste tot și trecând prin ziduri cu nespus de multă lejeritate. Și vedeam și, Bunule Dumnnezeu, ce clar și limpede vedeam acolo! Toată întunecimea aceea anterioară dispăruse ca prin farmec, de parcă mi se luminase mintea dintr-odată! După o scurtă repriză de reprezantație a abilității sufletului de a fi Păsări-Lăți-Lungilă, am cerut să se manifeste o oglindă deoarece vroiam să mă văd. Îmi era dor de chipul meu și vroiam să știu cum mă prezint la cei 33 de ani ai mei, dar am aruncat oglinda cât colo, spunând în schimb:
– Vreau să îl văd pe Marius!

Și, zicând așa, am luat-o la goană în zbor spre tine, sperând că aveam să ajung la tine înainte de a mă trezi. I-am lăsat în urmă pe doctorii mei pe care i-am auzit purtând următorul dialog:
– Ce a spus acum? i-a întrebat Lucifer pe însoțitorii săi.
– A spus că vra să îl vadă pe Marius, a răspuns unul din ei.
– Bine! Foarte bine! Nu și-a schimbat credința! a mai adăugat ell.

El, el, el… acest maestru și torționar care mă testează în feluri inimaginabile pentru ca eu să îți fiu fidelă și credincioasă și care mă răsplătește cu calificative de ”nu prea bine”, ”bine” sau ”foarte bine” după ce încheie cu mine.

Și tu, tu, ursitul meu pe care atât de mult vreau să îl văd din nou. Atât de mult vreau să te văd, că mi s-a pus pe stomac de atâta dor de tine!

Dacă aș fi cerut să mă duc în Alpi în loc să cer să te văd pe tine, aș fi picat testul lui. Dacă aș fi cerut să o văd întâia oară pe mama mea în loc să cer să te văd pe tine, aș fi picat testul lui. Dacă aș fi cerut să Îl văd pe Tatăl ca să îi mulțumesc fiindcă mi-a redat vederea trupească în loc să cer să te văd pe tine, aș fi picat testul lui fiindcă Lucifer a fost trimis ca să îmi testeze credința. Nu mă avertizase, oare, propriul suflet la mijlocul lunii mai când mi-a trimis referința ”1869” din care am tradus ”faith” că așa avea să fie?

<>

Adepții Frăției Oculte, la 19 zile după ce a fost inițiat mersul ascendent abisal, eliminară din pântecele meu un anumit strat sau substanță atomică de dedesubtul pielii asemănătoare organismului uman.
Acest strat atomic, în Micro-Cosmosul om, este ca o ușă mare care are acces în adâncurile abisale.
Atîta timp cât aceste elemente există în indivizi, Esența va rămâne totdeauna închisă în EGO.
Când această ușă atomică a fost scoasă din partea astrală opusă pântecelui, adepții trebuie să vindece zona respectivă a pântecului.
Când cea de-a Treia Treaptă a Puterii Focului reușește să iasă prin partea superioară a craniului, ea ia forma mistică a Spiritului Sfânt, alba porumbiță, cu capul unui bătrân venerabil.
Imaculata creatură Divină așezată pe Turnul Templului, în pândă mistică, ea așteaptă, fericită, clipa supremă a Inițierii…

Maestrul Samael Aun Weor – ”Cei trei munți”, cap. 15, ”Cea de-a treia inițiere a focului”

Nu m-am îndoit niciodată că aveam să găsesc, într-o bună zi, explicația reală pentru acest straniu fenomen al deselor mele coborâri în infernul personal. Nu știusem de această ușă atomică până nu am citit paragraful citat mai sus. Desigur, mie nu mi-a fost înlăturată această ușă în timpul probei mele care a avut un alt caracter, dar sunt destul de sigură că infuzia de Lumină Divină administrată în acea dimineață a jucat rolul de calmant efervescent care a acționat cu multă eficiență, în mod pozitiv, tocmai în zona pântecului. Altfel spus, demonii interiori au fost puși, temporar, cu botul pe labe ca să cunosc și semnificația conceptului de ”minte liniștită și senină”!.

Acum citește mai departe din corpul doctrinei gnostice:

Energia Luciferică se transformă în lumină. Asta e destinația ei dacă o transmuți.

Ce se întâmplă: energia sexuală își are originea, punctul Zero, în Spiritul Sfânt și Mama Divină. Spiritul Sfânt dă această energie Luciferului particular care inițial e foarte frumos. Luciferul o dă Mamei Divine Maga Elementală care ne înzestrează pe noi cu instinct sexual.

Energia Spiritului Sfânt curge din Absolut, prin intermediul a ceea ce se numește Raza Okidanok. Raza Okidanok nu se oprește până nu realizează toată Creația. Ea realizează creația sub forma unei cascade multiple, adică… are niște noduri, ca niște baraje care o opresc. Acolo unde se oprește, ea creează o lume. Apoi debordează și curge mai jos și iar întâlnește un baraj, alt nod, și formează altă lume… În felul acesta creează toți sefiroții Arborelui Vieții, inclusiv pe cel fizic, adică lumea noastră. Orice corp din aceste lumi e dotat cu o parte din energia lui, care se regăsește în organele sexuale. De aceea se spune că Soarele a depus în noi germenii săi solari, ca să devenim oameni adevărați, oameni solari.

Cum energia tinde să curga în jos, și noi simțim nevoia să o folosim în același mod. Toate ființele simt nevoia să o folosească însă nu știu cum. Când oprim această curgere, energia se întoarce în sus, la origine. Atunci recrează corpurile, activează atomii cristici, și corpul se transformă într-o mașinărie de transmutat permanentă.
Atunci impulsul brut, de a pierde energia sexuală se transformă într-un impuls mistic, în funcție de gradul la care a ajuns.
În felul acesta ne conectează înapoi cu Ființa noastră. Mai precis creează niște vehicule animice care vor susține Conștiința noastră. Niștre structuri spirituale puternice. Asta ne transformă în oameni autentici.
*(de asemenea, când se spune că Hefaistos făurea arme pentru Zei, la asta se referea)

Luciferul nostru e negru acum, e foarte urât. De ce? Datorită căderii angelice și a nenumăratelor fornicări pe care le-am realizat de-a lungul secolelor.
În momentul în care noi transmutăm, înfrânăm impulsul de a pierde energia. Energia intră în alt ”ordin de funcționare”, trece pe altă treaptă, și revine la origine.
Lumina Astrală e energie sexuală transmutată. Asta e aura sfinților și a îngerilor. E energia lor sexuală transmutăta.
Toate formele de Lumină sunt de fapt energie sexuală transmutată.
Doar că e o muncă titanică, un fel de Muncile lui Hercule…

Mi-ar părea tare rău să dau altă semnificație episodului trăit de mine în dimineața zilei de 13 iunie când acesta s-a desfășurat, în mod evident, pas cu pas conform cu manualul. Nu voi ignora profunda semnificație mistică, dar mă voi opri cu interpretarea asupra problemei care mă frământă cel mai mult, anume orbirea mea. Oh, Miuriel, Miuriel, te-a învățat oare doamna T. să identifici și să descifrezi metafore și simboluri? Vezi tu acum oare simbolul ascuns în spatele orbirii mele? Vezi dincolo de karma mea? Întrevezi soluția problemei mele? Înțelegi că orbirea mea înseamnă întunericul unde acesta este opus luminii? Pătrunzi semnificația profundă a definiției luminii, așa cum este formulată mai sus? Și înțelegi, înțelegi tu acum că, pentru ca eu să văd din nou, trebuie să îmi vindec energia sexuală întunecată?

Bibliografie:
”Doctrina secretă din Anahoic” – Maestrul Samael Aun Weor
”Misterul înfloririi de aur” – Maestrul Samael Aun Weor
”Căsătoria perfectă” – Maestrul Samael Aun Weor
”Cei trei munți” – Maestrul Samael Aun Weor
”Lambsprink dezvăluit” – Maestrul Kwen Khan Khu
”Doctrina secretă” – Maestra Helena Petrovna Blavaski
”Paracelsus and _the Substance of His Teaching” – Franz Hartmann

mai 222020
 

<>
< Vineri, 22 Mai 2020

Ursitule,

Într-una din zilele trecute tatăl meu m-a chemat la el ca să stăm de vorbă despre diverse, ca între tată și fiică. Era miercuri și, cum mă pregăteam pentru întâlnirea cu tine, i-am spus că nu pot onora invitația pentru o discuție decât după revenirea mea de pe balcon. Când m-a întrebat care e scopul șaradei mele care mă împinge să mă echipez miercuri de miercuri ca de o plimbare afară, i-am răspuns că rostul este de a-mi educa voința, lucru pe care l-a făcut și Mircea Eliade începând din adolescență, însă nu am îndrăznit să îi spun tatălui meu că intenția mea reală este de a-mi educa voința spre a nu mă da bătută, picând în resemnare și în credința că nimic nu se mai poate face, că totul este pierdut pentru viața mea, că nici Dumnezeu nu mă mai poate ajuta, așa cum mi-a zis și oftalmologul la ultimul consult medical. Cunosc părerea tatălui meu care nu este de niciun fel un individ credincios, soluția practică a vieții fiind tot ce îl interesează, neînțelegând și respingând vehement ideea că, dacă ai cunoaște mecanismul real de funcționare al Universului ai putea domina materia, ceea ce pentru el ține de absurd, de basm și de fantezie, deși este fan înrăit al culturii științifico-fantastice. El a decis să mă lase în grija Domnului, acceptând crudul adevăr, crede el, că nimic nu se mai poate face pentru mine, spunându-mi de multe ori că trebuie să fin realiști și dorind pentru mine să revin cu picioarele pe pământ în loc să alerg după o iluzie dintr-un vis. Din cauza aceasta nu de puține ori mi-a propus să mă ducă la un gigolo ca să nu mă atrofiez de tot la capitolul ”viață sexuală”, dacă la capitolul ”romantism” lucrurile sunt șubrede și scârțâie. În fine, am ieșit pe balcon unde bătea un vânt năpraznic și, revenită în casă ca o găină jumulită și tremurând ca o frunză bătută de vânt, mama a râs de mine, glumind pe socoteala mea că parcă prea mă ambiționez să îndur urgia vremii pentru această cauză pe care nici ea nu o înțelege. Adică, până la urmă, cum vine asta că este atât de important, aproape vital, să îmi întâlnesc sufletul pereche? Cum să fi ajuns să fie mai important pentru mine să te văd pe tine mai înainte de orice, chiar înainte de a-i vedea pe ei care m-au adus pe lume și care au îndurat atâtea de dragul meu??
– Știi care-i partea cea mai curioasă în legătură cu toate astea? i-am spus mamei. În fond, de dragul aceluiași băiat am îndurat ploi, vânt, ninsori, furtuni și urgii mai groaznice când eram puștoaică și, pentru a-l vedea, mă duceam cu gașca prin ploaie și zăpadă ba la pietre, ba în Nox, ba la terasă sau oriunde credeam că aveam să îmi intersectez drumul cu al lui. Așa de mult îmi doream să îl văd atunci și tot atât de mult vreau să îl văd și acum. Așa că vântul ăsta care bate acum e o nimica toată față de vremea îndurată alte dăți de dragul lui.

Ea a tăcut, parcă nevenindu-i a crede că fata ei poate vorbi cu atâta drag despre un băiat care, după părerea ei, e un măgar. Nu este mama cea care îmi șterge lacrimile d la ochi după fiecare zi de miercuri când eu te-am așteptat ca să te văd din nou fără ca tu să vii să îmi ostoiești dorul de tine, iar asta o îndreptățește să te considere un băiat neserios și nedemn de încrederea ce ți-o acord? Apoi, stând de vorbă cu tata, i-am destăinuit acestuia povestioara tare drăgălașă despre cum am primit cruciulița pe care o port la gât mai mult ca să evit orice întrebări iscoditoare despre cum merge chestia asta pe care încerc să o fac, anume educarea voinței.

I-am relatat tatălui meu că, timp de câteva luni, mi-am dorit din toată inima să am o cruciuliță pe care să o port la gât ca simbol pentru faptul că am înțeles ceva mai bine și mai în profunzime semnificația noțiunii de conștiință hristică. Vroiam ca această cruciuliță să fie deosebită, să aibă un iz special de sfințenie, cu toate că nu știam singură ce mai precis căutam să găsesc în acest ”iz special de sfințenie”. Am vrut să merg la Catedrala din Barieră, crezând că acolo aș putea găsi cruciulița dorită, dar mai apoi m-am gândit că niciun preot nu ar fi putut-o sfinți așa cum aș fi vrut ca să aibă acel iz deosebit. Nu am mai insistat, dar nici nu am abandonat ideea, lăsând-o să lucreze în umbră. Apoi, pe 22 februarie, am fost la botezul bebelușului unei foste colege de liceu care a avut o atitudine plină de considerație față de mine de la atacul cerebral încoace, motiv pentru care îi port recunoștință profundă. Ea a fost cea care a cumpărat tot lucrul meu de mână rămas în stoc în toamna anului 2018, făcându-mă să intru în posesia unui buget tare cumsecade cu care mi-aș fi putut lansa atelierul artsy craftsy mult visat, buget din care s-a ales praful fiindcă am dat toți banii, până la ultimul leuț, părinților mei ca să plătească din datoriile acumulate din cauza fermei. În fine, la sfârșitul ceremoniei de botez, fosta mea colegă mi-a înmânat o cruciuliță despre care mi-a spus că vine de la Ierusalim, direct de la Mormântul Sfânt. Mama ei fusese acolo și luase această cruciuliță pentru mine. E din lemn de măslin și, ghici ce?, e sfințită! Un iz mai deosebit de sfințenie nici că ar fi putut să aibă! Primirea acestei cruciulițe a depășit, de departe, orice așteptare pe care am avut–o în privința ei! Iată, deci, un exemplu minunat de îndeplinire a dorințelor și de artă a manifestării! Dar cum mai precis mi s-a împlinit micuța mea dorință? În primul rând, am nădăjduit să găsesc ce doream și, cu toate că nu am găsit ce căutam în imediata apropiere, nu am abandonat dorința, însă nici nu m-am stresat, bătându-mi prea mult capul cu ea așa cum procedăm de obicei când nu găsim ce căutăm și picăm în cea mai profundă descurajare fiindcă nu întrevedem nicio soluție de rezolvare. În al doilea rând, nu m-am îndoit nicio clipă că nu aveam să găsesc ce căutam, era o certitudine pentru mine că aveam să găsesc această cruciuliță mai devreme sau mai târziu, iar în al treilea rând am capital cosmic! Restul le face Universul, toate conexiunile, tot efortul, toată manifestarea! Vorbesc foarte serios în legătură cu asta! Îți subliniez cu linie triplă că așa de mult am vrut să găsesc așa ceva, însă recunosc că în puțina mea imaginație nu am putut concepe că aș fi putut găsi cruciulița mult visată oriunde în Brăila ca să îndeplinească toate criteriile și preferințele mele, dar dacă eu nu am imaginație și nu sunt capabilă să găsesc soluții la problemele și la dilemele mele, nu înseamnă că Tatăl este tot atât de limitat! În fond, cruciulița primită vine TOCMAI de la Mormântul Sfânt, din Ierusalim! Dacă ar fi să privesc, totuși, la poanta acestei povestioare, ar trebui să nu trec cu vederea faptul că, până la urmă, tot în Brăila am găsit cruciulița căutată, chiar dacă eu nu am crezut că aici aș fi putut-o găsi!

Dar când tatăl meu a ascultat drăgălașa mea istorisire, a oftat prelung și compătimitor, ca și cum îi era deosebit de multă milă de mine pentru că mă agățam de o întâmplare atât de aleatorie în care el nu vedea nimic altceva decât o banală coincidență fără importanță pe care nu aș fi putut-o în niciun fel influența nici cu puterea minții, nici cu puterea sufletului. Ce rău mi-a părut, Dumnezeule Mare, să aud acel oftat! Cât de trist îmi pare să aflu că tatăl meu este complet lipsit de credință! ”Ce știi tu, tată, despre credință, despre dorințe, despre năzuințe și despre minunile Tatălui din Ceruri?”, aș fi vrut din toată inima să îi spun omului care îmi este părinte lumesc, dar am știut că nu avea niciun rost să îmi bat capul. Fără dovezi, el nu va crede niciodată în nimic și chiar și cu dovezi, caracterul său sceptic l-ar forța să respingă miracolul ca fiind… știi tu…. de la Dumnezeu!

Însă eu mă agăț de această cruciuliță ca de un miracol real, strângând-o în palmă ori de câte ori mă simt cuprinsă de îndoială. Pentru mine ea simbolizează acel semn pe care Tatăl mi l-a trimis ca să îmi dea de veste că aude prea bine rugăciunile mele, că știe spre ce aspir și ce nădăjduiesc să primesc și că momentul vindecării mele a sosit, dar ca și în cazul cruciuliței, nicio urmă de îndoială să nu existe în inima mea! Marea piedică e mereu acel 1% de îndoială de care se agață mintea ca de un colac de salvare, pentru ca probabilitatea unei deziluzii de care se teme să fie mai ușor de suportat. Ce contradicție! Să fii dispus să mergi până în pânzele albe pentru a-ți vedea visul îndeplinit, dar să păstrezi în mintea ta o sămânță de îndoială pentru orice eventualitate! Nu te face luarea acestei măsuri de precauție principalul sabotor și singurul vinovat în caz de eșec?

Câte nu am de povestit despre dorințe și, mai ales, despre cele neîmplinite! Următoarele lucruri despre care voi scrie sunt chestiuni înțelese de-abia de curând, nefiind conștientă că purtam aceste credințe în subconștient. Un lucru l-am știut toată viața însă, anume că, dacă un băiat care să mă fi remarcat, observat, simpatizat, plăcut sau chiar iubit în anii adolescenței, băiat care să nu fi fost un infractor, un golan, un bou, un cretin, dar suficient de cinstit, de cumsecade, de politicos, de iubitor și de muncitor mi-ar fi bătut la ușă ca să îmi mărturisească despre afecțiunea sa secretă pentru mine, l-aș fi primit fără împotrivire și l-aș fi iubit din toată inima, dăruindu-i toată ființa mea! Nici după ce am orbit această nădejde că unul, măcar unul singur din sutele de figuri de băieți care m-au văzut până să încep să mă prostituez m-a remarcat în acea perioadă în timpul căreia nu dezvoltasem această scârbă fără margini față de propria persoană care s-a dezvoltat îndeosebi din cauza videochat-ului nu m-a părăsit. Din acest motiv sunt cumva atașată de anii adolescenței. Atunci încă mai aveam un dram de respect de sine! Dar dacă stau mai bine să mă gândesc, respectul de sine și sentimentul demnității au început să se diminueze îndată ce l-am cunoscut pe dansator la 18 ani, din cauza lui ajungând să mă compromit și să mă comport fără nerușinare. Am purtat această credință în suflet tot timpul și nu cred că m-am îndoit o clipă că ce doream se putea adeveri, cu toate că îmi asumam un risc imens! Și dacă, totuși, nimeni nu mă plăcuse în acele vremuri? Nu se putea! Era exclus! Cunoșteam deja cu certitudine totală că cel puțin vreo 4 reprezentanți cu fețe mai cinstite ai sexului opus mă simpatizaseră mai pe față, mai în ascuns, așa că nu se putea ca niciun altul să nu mai fi fost pe acolo! Chiar dacă eu nu remarcasem simpatia sa pentru mine, nu însemna căă cineva nu existase acolo ca să îmi poarte de grijă în inima lui! Așa am vrut, în fantezia mea idiotică și romantică, să mi se întâmple! Nu știu dacă m-am agățat de această nădejde cu disperare ca de singura soluție pentru viața mea în privința romantismului, dar cert este că această dorință era înregistrată în subconștient, lăsând o amprentă emoțională și energetică foarte puternică în Univers, lucrând din umbră și permițând Legilor Cosmice să o preia ca să o materializeze. De fapt, toate evenimentele despre care am scris sunt o dovadă că nu m-am comportat în această viață conform cu credințele și valorile mele, subliniind suficient de clar că nu m-am îndurat să îl aștept pe acest ”cineva posibil” care să mă fi căutat după ani și ani ca să își facă un rost în viață alături de mine. Nu te-am așteptat, ursitule, dar speranță că exiști am avut, chiar dacă la prima vedere am părut mereu lipsită de speranță. De-abia acum văd că ea a fost și că licărirea ei a fost atât de puternică, încât te-a scos la suprafață prin legea atracției.

Ce nu am știut deloc, însă, a fost că o a doua dorință arzătoare se înregistrase tot în subconștient, cuplându-se cu prima fără să știu și sabotând procesul meu de gândire. Ce îmi doream cu atâta ardoare? Îmi doream să simt, efectiv să simt și să știu, fără urmă de îndoială că un reprezentant al sexului opus mă iubește! Dorința mea nu pare să aibă nimic în neregulă, în fond toate femeile ne dorim să simțim că suntem iubite, vrute, adorate! Iar eu mai mult decât orice pe lume îmi doream s-o știu că sunt iubită, să văd iubirea lui aievea ca și cum aș fi privit la mine prin ochii lui! În realitate, am vrut să fiu în pielea lui ca să pot simți iubirea lui pentru mine! Altfel nu îmi puteam imagina cum aș fi putut fi sigură, complet sigură că mă iubește! Dar eu nu îmi dădeam seama ce însemnau dorințele mele, ce piedici teribile puteau deveni, ce greu de îndeplinit erau! Cum să vezi iubirea unui bărbat aievea? Prin dovezi de iubire? Ce sunt dovezile acestea? Cuvinte? Gesturi? Acțiuni? Toate astea transformate în flori, în cine la restaurant, în excursii romantice la Sinaia, în plimbări nocturne în parc, în mângâieri, în afecțiune, în îmbrățișări? Ce sunt, deci, dovezile de iubire care te vor ajuta să fii convinsă că un bărbat te iubește, te adoră și te vrea în viața lui? Tind să cred că și eu mi-am dorit toate aceste lucruri care, nădăjduiam eu, aveau să îmi conferee certitudinea că cineva mă iubește din toată inima ca un nebun, ca un tâmpit! Nu am primit niciodată astfel de dovezi de iubire și vrută am vrut să mă simt, vrută ca atunci când vrei aer să respiri, apă să bei și hrană să mănânci. Nu cu pofta unui gurmand care după a cincea porție leșină de dureri la stomac și la fiere, ci cu acel sentiment de necesitate pe care îl ai când înțelegi că fără aer, fără apă și fără mâncare nu poți trăi. Iar eu am vrut să fiu vrută de cineva care să fi știut că fără mine nu poate exista. Bănuiesc că vorbesc despre o dependență totală pe care o vroiam cu toate că, în fantezia mea, îmi ofeream luxul multor ore de singurătate totală, neputând niciodată să îmi dezic natura de pustnicăă, de sihastră. Vroiam să privesc prin ochii unui bărbat la mine însămi ca să văd prin conștiința sa că eu sunt suficientă pentru fericirea lui. Fiindcă știam din experiență când omul de lângă tine alege micile distracții de zi cu zi ca să își umple timpul în loc să te aleagă pe tine. Dar mai ales cunoșteam din experiență cum este când el alegea pe altcineva cu care să își umple timpul fiindcă tu nu erai de-ajuns.

Iar eu nu mi-am dat seama nici ce doream, nici ce ceream fiindcă așa ne este natura, să nu știm nici ce ne dorim, nici ce cerem! Dar Tatăl mi-a cunoscut mai bine durerea, dorințele, așteptările și revendicările de la viață. Am vorbit de atâtea ori că m-a pedepsit Dumnezeu că sunt o păcătoasă, dar nu cunosc ce lucru bun am făcut în această viață ca să te merit pe tine, ursitule! Când te-ai infiltrat pe nesimțite în viața mea am crezut că este un eveniment de care nu sunt responsabilă și de învinuit pentru nemernicia ta. Ai pătruns în existența mea pe aceste căi ca un cuceritor, ca un conquistador gata să pună stăpânire pe noi pământuri și te-am urât și te-am disprețuit și te-am judecat și te-am condamnat la moarte! Și nu îmi dădeam seama, Doamne Mare, că tu te-ai manifestat astfel fiindcă Tatăl decisese să îmi împlinească dorința! Cât am vrut să văd cu ochii mei iubirea unui bărbat pentru mine și, în loc să primesc clasicele dovezi de iubire, Tatăl mi-a arătat iubirea ta în acest loc în care interiorul nostru se poate proiecta în exterior, devenind vizibil și tangibil. Evident, vorbesc despre dimensiunea astrală la care am primit acces spre a o expora în mod conștient la scurt timp după ce am suferit atacul cerebral, dimensiune în care am primit toate dovezile pe care le solicitam, fără să fi știut ce însemnau cererile mele.

Bănuiesc că ar fi fost mult mai simplu dacă această pacoste de dorință subconștientă nu ar fi existat fiindcă, din cauza ei, aș fi sabotat orice tentativă de relație sentimentală cu un partener întrucât sunt perfect conștientă de faptul că dovezile clasice materialiste de iubire nu mi-ar fi satisfăcut micuțul drăcușor subconștient. Dar mi-a luat atât de mulți ani să devin conștientă de aceste piedici pe care mi le puneam singură încât, în mod evident, Tatăl meu cel Ceresc a binevoit să îmi împlinească dorința spre a o curma, înnăbușind-o, așa încât să apuc să mă mai maturizez până ce Tatăl mi te-ar fi trimis și în lumea practică a materiei.

Cât de curios este, totuși, ca tu, dintre toate sutele de figuri de reprezentanți ai sexului opus, să fi corespuns și să te fi potrivit ca o mănușă tuturor criteriilor acestora ridicole și absurde impuse de mine? Cum s-a făcut că tu, dintre toți, să fi fost acela care să mă fi îndrăgit în acea perioadă și care să îmi fi putut dovedi aceasta, fără niciun dubiu, dacă nu din Voia Tatălui Ceresc? Poți vedea cât de precisă a fost lucrarea Sa pe tot parcursul acestei perioade extinse de timp?

Dar vai, vai, vai, cât de multă grijă trebuie să ai dorindu-ți una sau alta căci, pentru a mi se împlini dorințele, a trebuit să orbesc.

Extrase din pagini trecute ale jurnalului de față care dovedesc îndeplinirea dorinței mele din mila Tatălui care se află în ascuns:

20 Iulie 2017

Zburătorule,

După ce te-am visat iar de vreo 5 ori în ultimele 10 zile, am decis să îţi scriu azi despre păţanii din trecut, aşa cum am promis că voi face în scrisorile mele anterioare. Asta mai ales pentru că, într-unul dintre aceste vise, tu mi-ai zis următorul lucru:

– Bine, cred că a venit ziua să îţi zic. Tu aveai 15 ani, iar eu 16 când te-am văzut şi mi-am zis că fata asta pare altfel decât celelalte fete.

Deşi conversaţia fusese mult mai lungă, ea s-a întrerupt brusc după această ultimă replică a ta, după care m-am simţit smulsă de lângă tine de către o forţă nevăzută care decisesese că auzisem destul. Dar suficient cât să îmi stârnească interesul şi curiozitatea pentru o viitoare întâlnire cu tine, fie astrală sau umană, pământeană. Nu este departe de ce am furat din aura ta în urmă cu câteva luni, experienţă în timpul căreia eram atât de transpusă în mintea ta la 16 ani, încât nu mă mai puteam distinge de tine. Gândeam din perspectiva ta, vedeam prin ochii tăi, simţeam cu inima ta, vibram emoţia din corpul tău, corp care părea al meu, cu tot cu organele tale genitale. La început am crezut că ai o fantezie erotică cu mine în prezent, dar o sincronicitate cu ceva din mediul exterior m-a informat că acelea sunt amintirile tale din trecut, de la 16 ani, în legătură cu mine şi că ele sunt şi impresiile de acum pe care le emiţi în Univers. Iar pentru mine, asta înseamnă să furi emoţie de la alt suflet. Are legătură cu un alt subiect despre karma, despre care am material de scris pentru o carte. În orice caz, experienţa a creat multă confuzie în mintea mea, eu neputând să mă disociez de tine. Şi, tipule, este inadmisibil la câte lucruri neruşinate şi neobrăzate mă supuneai în fanteziile tale.

14. iunie 2018

M-ai prins într-o ambuscadă săptămâna asta. De fapt, de fiecare dată când îmi sincronizez somnul pe timp de noapte, devin brusc hiper conștientă de tine, ca și cum dormim în același pat, ca și cum dormim în aceeași minte, pe aceeași frecvență, ca și cum îmi sufli în ceafă, așa de lângă mine te simt când dorm normal, noaptea. Altminteri, dacă adorm în timpul zilei, nu îți mai simt prezența, nu mai am vise cu tine, nici măcar vise obișnuite, mecanice.

11 Noiembrie 2018

După acea dată nu ți-am mai văzut chipul real și nici în lumină nu m-am mai trezit. Nici azi-noapte nu îți vedeam chipul, dar puteam vedea că stăteai aplecat parțial peste mine, ca să îmi șoptești la ureche binecunoscutele tale fraze de agățat. Eu dormeam pe partea stângă a corpului. Îmi simțeam trupul fizic adormit, iar pe cel astral paralizat, blocat în interiorul celui de carne și oase. Nu mă puteam mișca de niciun fel, iar prezența ta lângă corpul meu mă dă complet peste cap. Nu încape îndoială că ai o vibrație muuuult mai înaltă decât a mea! Mă gândesc câteodată că nu este de mirare că bunul Dumnezeu a împiedicat întâlnirea noastră în persoană mai de timpuriu, având în vedere faptul că nu îți fac câteodată față nici măcar la distanță. Poate că a fost spre binele meu că s-a întâmplat așa.

Aseară îți simțeam fiecare moleculă a ființei tale aplecate deasupra mea. Era nemaipomenit de intens și magnetic, mă bruiai teribil. Nu îmi dădeam seama ce făceai pe lângă mine, dar părea să fie o manifestare cumsecade a ta.

11 Ianuarie 2019

Dacă preferi, poți privi la discursul meu ca la o metaforă a vieții, dacă îți vine mai ușor așa. Nu aș vrea să ucid atât de curând fluturii pe care i-ai lăsat să se cuibărească în abdomenul tău de dragul meu, chestie pe care am simțit-o atât de intens marți după-masă, de parcă în acele câteva minute eram totuna cu tine!

05 Iulie 2019

Uite că în acest sens mai am o povestioară de istorisit. S-a petrecut în urmă cu vreo 2 săptămâni, tot într-o zi de joi, tot dimineața, după ora 07:00. Adormisem la loc, după ce liniștisem cățelul cel fioros care plângea după sora mea care plecase la piață. Totuși, conștiința îmi rămăsese trează. Fără prea multe introduceri, m-am conectat din nou cu tine, dar de data asta am avut o altfel de vedere asupra lucrurilor. Te-am văzut, literalmente, stând întins pe patul tău de acasă, meditând. Nici măcar nu erai decorporalizat. Totuși, printr-o procedură de concentrare mentală, ți-ai mutat întreaga atenție asupra mea ca să te transpui în corpul meu, pe frecvența mea. Te-am văzut sincronizându-te în întregime cu mine. Planurile noastre de existență erau atât de suprapuse, încât m-am văzut pe mine însămi în corpul tău eteric, în timp ce tu te ajustai într-al meu. Gândeam din nou ce gândeai tu și simțeam ce simțeai tu. Îți auzeam gândurile în mintea mea care se formau cu vocea ta ca să îmi spui: ”Cred că așa îți pătrund în vise”. Așa cum, Zburătorule, împărțind cu mine o singură frecvență eterică? Știi ce înseamnă așa ceva? Să avem vibrații atât de asemănătoare, încât să ne suprapunem în acest fel incredibil? Mi-a spus-o arhanghelul Mihail ce înseamnă, după ce am implorat cu lacrimi sângerânde să îmi explice cine ești și ce ești pentru mine. Fenomenul a avut loc în urmă cu câțiva ani, pare-mi-se că în 2016 și, deși l-am mai consemnat, merit repetat. Așa că m-am rugat într-o zi, iar în acea noapte am auzit zgomote puternice în preajma mea, ca un fluturat de aripi. Se auzeau nenumărate voci, unele peste altele, ca într-un cor. Erau prezențe în preajma mea pe care nu le pot descrie în cuvinte fără să nu am sentimentul că le aduc o gravă jignire descriindu-le insuficient de bine sau cu insuficientă acuratețe. Erau Iubirea însăși, așa cum numai Divinul se poate simți. Una dintre prezențe, o femeie, și-a pus palma pe fruntea mea, iar atingerea sa era IUBIREA, așa cum numai o mamă poată să își atingă copilul. Mi-a zis că împreună sunt ceata arhanghelului Mihail. Și în continuare, a mai spus: ”Sufletele pereche au o notă aparte. Ele lasă o amprentă unică în Univers, ceea ce le permite săă se regăsească. Uită-te la evenimentele din viața ta ca să înțelegi.”

08 August 2019

Nu am făcut greșeala de a mă încrede în simple și goale cuvinte care mi-au trecut prin cap în timpul meditațiilor mele, cu toate că greșeala mai probabilă este tocmai aceea de a nu mă încrede în intuiție, în vocea lui Dumnezeu pe care am reușit să o identific în interiorul meu. În orice caz, conversând cu Acesta, am cerut dovezi în plus, spunând: ”Bine, Doamne, să admitem că el este real, că acesta m-a îndrăgit în acei ani tulburi de atunci. Cum m-a privit el atunci? Ce a văzut la mine?”. Ca răspuns, am primit o imagine care mă înfățișa în perioada adolescenței. Eram îmbrăcată cu o cămașă mov, în carouri, de care îmi amintesc prea bine. Mă găseam la trezoreria din oraș, privind către orizont. Vântul îmi bătea prin păr, așa că toate șuvițele erau neregulate, care-încotro, căzând în bucle peste umeri și peste frunte. Purtam un zâmbet foarte sincer și inocent pe chip, ca acelea pe care nu le forțezi pe buze într-un rânjet idiotic când știi că cineva te pozează și vrei să fii surprins în cea mai bună ipostază posibilă. Eram naturalețea întruchipată, iar acela care mă privea mă vedea în întregime. Ce vedea la mine era totul, nu numai fundul, pieptul, picioarele sau ochii. Când am revenit din meditație, nu mi-a venit a crede, exclamând într-una cuvinte de surpriză și de uimire! Și cum nu fusese de ajuns, în timpul unei alte meditații, mi s-a permis să mă conectez cu ochii tăi de atunci. Pătrunsesem atât de adânc în mintea cuiva al cărui nume nu îl puteam identifica. Dar în acele câteva momente de conexiune am fost atât eu, cât și acesta, gândind ce gândea el și simțind ce simțea el. Contextul secvențelor la care mi se permitea să asist ca martor se petrecea la pietre, în orașul nostru. Acesta în al cărui corp mental eram, privind prin ochii lui, stătea pe o bancă privind la o bancă paralelă din fața sa. Pe aceasta eram eu cu ursul grizzly. Dar tu, fiindcă ai tăi erau ochii celui prin care priveam la mine însămi, vedeai o versiune distorsionată a adevărului întrucât ursul apărea în ochii tăi de două ori mai gras decât a fost în realitate. Stăteam cu el pe banca respectivă, dar el era atât de mare în ochii tăi că aproape că mă dădea jos de pe bancă pe care nu ocupam decât un colțișor într-un capăt. Îți ascultam gândurile și îți simțeam toată revolta interioară, dându-te de ceasul morții și spunându-ți: ”Ce caută cu el? Ce face ea cu el? Nu vede că este de două ori mai mare decât ea?”. Nu are rost să exemplific și cu alte scene la care am asistat în acest fel cu permisiunea Ghizilor mei spirituali. Mi-ar plăcea să aud aceste lucruri din gura ta. Gură nesuferită și mută fiindcă nu te-ai ridicat în acea zi de pe banca ta pentru a veni la mine ca să îmi deschizi ochii!.

mai 162020
 

<>

Deoarece purtam în mine crima, am prevăzut-o. Deoarece purtam în mine războiul, l-am prevăzut.

Karl Gustav Jung, ”Cartea roșie”

Sâmbătă, 9 Mai – Sâmbătă, 16 Mai 2020

Ursitule,

Am rămas tare mult în urmă cu consemnarea minunatelor experiențe onirice prin care trec, ocupată fiind în ultima vreme să mă rog Puterilor Divine pentru binele umanității în contextul pandemiei cu Coronavirus. Boala prin orbire și prin surzenie parțială m-a făcut de-a lungul ultimilor ani să stau departe de știrile de la televizor, iar greul de nesuportat al clipei prezente m-a împins să mă distanțez de problemele care se petrec pe mapamond. M-am concentrat cu încrâncenare pe ideea de tine, de suflet pereche, gândindu-mă la tine mai mult ca la un colac de salvare decât ca la un bărbat căruia să îi încredințez soarta mea fără siguranța acelui colac (vreau să spun prin asta un bărbat cu care să mă însoțesc la bine și la rău întrucât în viață se petrec evenimente din ambele extreme!), încât mi-am închis complet ochii și mi-am acoperit cu totul urechile la tot ce nu ține de tine. Dacă am făcut sau nu bine punându-mă în această buclă temporală nu știu să spun, dar acum…acum am devenit conștientă, într-un fel, că tu te afli acolo, în lumea largă, făcând cine știe ce și pentru ce, expus pericolelor pe care iată că nu le poți prevedea! De când tot ticluiești tu planuri și scenarii, ai putut tu prevedea apariția acestui virus? De unde să poți că doar nu ești profet?! Și parcă nu-mi vine a crede că tu ești acolo, în lume, în timp ce eu sunt aici, așteptându-te la balcon ca să te pot vedea iarăși. Și numai de m-ai chema să cobor la tine în acea zi ca să îmi pot petrece brațele pe după umerii tăi ca să devin colacul tău de salvare, ce sarcină neasemuit de minunată mi-ai da! Fiindcă neprevăzutul, adică această pandemie, tot a avut loc și ea pare să complice lucrurile, să împiedice întâlnirea noastră care n-ar putea avea loc decât cu declarație scrisă și semnată pe proprie răspundere, însă viziunile pe care mi le dezvăluie Tatăl în legătură cu destinul meu continuă să fie aceleași, ca și cum Divinitatea s-a hotărât să îi arate conștiinței mele că minunate și nebănuite sunt căile Domnului atât în vreme de pace, cât și în vreme de război. Dar frântura de profetism de care scânteia de dumnezeire ce s-a trezit înăuntrul meu a dat dovadă până acum nu a prevăzut (sau nu a vrut să prevadă) o atare circumstanță dramatică extinsă la nivel global și cum nu am putut prevedea apariția unei pandemii, cu toate pretențiile mele de dumnezeire, iarăși mă simt trasă înapoi în întuneric și necredință. Cu toate astea, parcă tot nu îmi vine a crede că Tatăl m-a atras de partea Sa, încredințându-mi știința sufletului și profesiunea de credință într-Ânsul, așa încât să cred în minunile Sale și în puterea Sa fie de mi-ar fi bine, fie de mi-ar fi rău, ca să nu mai cad niciodată, dar absolut niciodată în plasa resemnării și a deznădejdii! Din acest motiv are foarte mult sens, într-un fel tare straniu, ca miracolele Tatălui să se înfăptuiască în perioada celor mai cumplite episoade de criză ca dovadă că mila Sa e cu adevărat infinită!

Dar să știi de la mine că nu îmi dă nicio Putere Cerească nimic pe degeaba, nici cunoaștere, nici înțelegere, nici vindecare, nici sănătate, nici pace, nici bunăstare, nici prosperitate, toate având un preț în Univers. Și chiar dacă știu că am plătit acest preț cu vârf și îndesat, având garanția succesului, îmi este cumplit de frică acum. Mi-e frică pentru mine și pentru tine că nu ne vom mai putea niciodată iubi ca în floarea tinereții. Nu ne mai putem iubi decât ca doi oameni maturi trecuți prin încercările vieții, purtând de aici înainte măști la gură și mănuși în mâini, ca simbol că ne-am comportat în așa feel unul față de celălalt, ascunzându-ne în spatele măștilor și nelipsindu-ne mănușile ca nu cumva să lăsăm amprente. Poți tu, oare, înțelege că va trebui să ne ducem în fundul câmpului ca să ne ținem de mână și ca să ne lipim buzele unele de ale celuilalt fără a fi somați că încălcăm măsurile de prevenire a acestei epidemii și toate astea sunt reversul acestui defect care ne caracterizează pe amândoi, anume lașitatea? I-ai putea spune timiditate acestei caracteristici a psihicului uman căreia psihiatria modernă îi spune ”anxietate socială” ce, mai nou, se tratează medicamentos. Îmi pare rău, dacă nu aș fi fost o lașă, te-aș fi salutat în urmă cu 15 ani, când hazardul ne-a pus față în față în timp ce eu coboram treptele de la facultatea d geografie, iar tu urcai. Nu am dat niciodată nas în nas cu hazardul, dar cu tine am dat în acea zi și dacă nu am fi fost lași și ne-am fi salutat atunci, nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat. Nu ar mai trebui acum să ne ascundem în mijlocul pustiului ca doi sihaștri, ca doi fruntași ai unui nou Exod ca să ne atinge, mângâia și iubi fără măști, fără mănuși, fără microbi, când eu vreau să îmi afișez iubirea în văzul tuturor pentru ca toată lumea să cunoască și să știe că eu, Cătălina, am sfârșit alături de acel om pe care atâta l-am îndrăgit de nu a mai putut nimeni altul să îl egaleze. Cred că mă pot mulțumi și cu atât, doar cu tine și cu iubirea ta, fără galeria de majorete care să mă felicite și să îmi hrănească amorul propriu, cunoscând deja că nu toate dorințele noastre se împlinesc. Și cât aș fi vrut, Doamne Mare, să îmi strig iubirea în gura mare, cât aș fi vrut să mă laud lumii întregi pentru ca acum, după atâta așteptare, să îmi ascund fericirea, satisfacția și zâmbetele în spatele unei măști. Și dacă ne-am fi salutat atunci, nota asta de mister care ne învăluie nu m-ar mai fi făcut să mă simt ca și cum sunt un secret pe care îl protejezi și despre care nu vrei ca nimeni să afle. (am scris eu oare aceste cuvinte din urmă când am văzut cu ochii mei fericirea întipărită în toată ființa mea stând în preajma ta, așa cum îmi arată aceste scene? să fi ajuns acum să cred că Tatăl îmi răsplătește prea puțin pentru cât am suferit și pentru câte am îndurat tot așteptându-te? să fi ajuns la limita răbdării de buzele mele nu mai pot exprima recunoștință, ci numai oftaturi de dor și de melancolie, simțăminte poate alimentate și de faptul că ieri, 13 mai, a fost Ziua Dorului? și, atunci, cum se vor petrece toate câte îmi sunt arătate dacă nu printr-o resetare totală a conștiinței mele golită de îndoială și de nerăbdare?) Faptul următor e deja mărturisit: m-am obișnuit ca, după ce ora noastră de întâlnire trece, să primesc un mesaj de la Tatăl prin care să îmi explice de ce întâlnirea a eșuat și prin care să îmi spună ce mai trebuie făcut. Am purtat următorul dialog cu Tatăl care îmi vorbea prin intermediul sufletului meu, replicile Sale fiind extrase din sincronicități cu cartea ”Toate numele” scrisă de Jose Saramago pe care le-am adaptat în felul următor:

Ce mai este de făcut?
– Concentrează-te de un infinit de ori mai crâncen asupra planului tău, până în punctul în care se va transforma într-o obsesie. Doar cu această maximă concentrare vei putea duce la capăt planul pe care ți l-ai propus!
– Nu te cred! Unde mai încape intervenția Ta divină dacă eu fac tot efortul? Am făcut deja tot ce mi-ai cerut! TOT! Până și să mă îndrăgostesc de el! Până și asta s-a întâmplat exact cum ai cerut! Și nu la modul obsesiv, ci în mod natural, întocmai cum mi-ai spus la început: ”if things do not come naturally please unsubscribe from me”. Eu știu că am făcut tot ce mi-ai cerut și mai mult nu mai pot! Dă-mi pace, nu concentrare obsesivă!
– Foarte bine! Dacă tu ești absolut convinsă că ai făcut ce trebuia și dacă nu te îndoiești în inima ta, ce trebuie să se întâmple se va întâmpla!

Iată că tot despre împlinirea dorințelor prin puterea credinței și a rugăciunii de recunoștință e vorba! Și pentru acele năzuințe care rămân în picioare, continuând să ardă ca la început, condiții și cerințe spre a fi îndeplinite sunt impuse fiindcă am învățat din experiență că nimic nu vine pe degeaba în Lucrarea Tatălui, nici pacea, nimic altceva. Dar nu despre împlinirea dorințelor intenționez să îmi vărs oful azi, ci despre starea lucrurilor în lume și despre iadul în care trăim atâția dintre noi de la începutul anului!

O planetă întreagă de păcătoși ce suntem și parcă tot nu cred că merităm să murim într-un mod atât de nedemn, implicat fiind un virus prefabricat de mână umană căci să i-o spună ei lui mutu„ pe-asta cum că ar fi vorba de legea selecției naturale din cauza căreia se petrece acest episod pe scena globală. Cum să nu?! Natura s-a hotărât dintr-odată, peste noapte, să îi elimine pe vârstnici și pe cei cu alte afecțiuni medicale când atâția psihopați din domeniul științei discută public despre problema supra-populării cu singura sa soluție: depopularea forțată. Ar fi fost ceva să ne ceară guvernele acum să ne punem singuri ștreangul de gât că s-au săturat până în gât să dea de noi, mulțimile parvenite ale clasei de mijloc, la Veneția, pe Coasta de Azur, în Tenerife și la Ierusalim, la Mormântul Sfânt în aceste vremuri de expansiune financiară când toată lumea își permite un concediu de odihnă în locațiile sus-numite. Și ar fi fost și mai și să ne trimită iarăși în lagăre de exterminare pentru ca domniile-lor, împreună cu odraslele lor și neamurile lor, să se bucure de întreaga gamă de resurse ale planetei, fără să le mai împartă și cu noi, ceilalți, handicapații și deformații, veriga slabă în lanțul trofic. I s-o fi acrit vreunui geniu într-ale biochimiei și geneticii de mirosul puturos de transpirație din autobuz și de traficul infernal din orașe și, gândind că face un bine umanității, a scornit covid19 ca să mai aerisească străzile, iar noi dăm vina acum pe legea selecției naturale. Cum uităm noi, marii lăudăroși ai acestui secol, posesori de mastere și doctorate universitare, că suntem capabili să dominăm și să manipulăm natura, folosindu-ne de legile sale mecanice care ne servesc pentru experiment și manifestare. Dar mare, tare mare e păcatul că le folosim pentru a distruge, nimici și extermina, în loc să le folosim pentru manifestarea spiritului în lumea văzută. Dar noi, în marele nostru avânt de expansiune științifică, L-am exclus pe Dumnezeu din propria Sa Creație! Mai încape îndoială că suntem conduși de demoni? Nu de demoni din aceia cu copite, cu coarne și coadă și furcă sau țepușă în ghearele lor dezgustătoare, ci de demoni cu chip de Donald Trump, de Adolf Hitler, de Fidel Castro, de Vladimir Putin, de Gheorghe Cutărică, etc. Dar numai în exterior arătăm ca niște umanoizi posedând un cap, un trunchi, două mâini și două picioare, căci pe dinăuntru suntem niște veritabili monștri, creaturi infernale, cu toate pretențiile noastre de a fi ieșit regele și regina la Balul Bobocilor în clasa a IX-a sau Miss și Mister World la concursurile de frumusețe. Nu neg existența bestiilor iadului care trăiesc în afara noastră, dar cred cu tot atâta convingere în demonii interiori, rezultatul defectelor noastre de caracter care se acumulează în ceea ce maeștrii numesc ”egoul psihologic”. Iar dacă eu am ego cât cuprinde, atunci și Donald Trump are. Și tot ego (sau demoni interiori) au toți acei oameni de știință binevoitori care, în marea lor grijă și considerație pentru planeta noastră, au scornit arme biologice de ucidere în masă, folosindu-se de legile mecanice ale cosmosului, uitând, după toate aparențele, că orice acțiune are și un efect. Asta tot o lege cosmică este, dar problema cauzei și a efectului este o chestiune la care domniile-lor ridică nepăsători din umeri, indiferenți că se fac buni de plată karmică în fața Tribunalului Divin. Căci vorba aceea: ”Go to heaven for the climate and hell for the company. (Benjamin Franklin Wade)” Nu, nu despre legea selecției naturale e vorba aici, ci despre legea mănâncă sau vei fi mâncat, unde prădătorii devoratori ce nu se mai satură în lăcomia lor sunt oamenii de știință, medicii, companiile farmaceutice, guvernanții și toți acei indivizi care ne conduc din umbră, iar victimele suntem noi ce ne oferim semi-preparați pe tava lor spre a le servi drept purceluși de Guineea pentru experimentele lor, condimentați cu sare, piper și alte mirodenii în prealabil ca să mai acopere oleacă din mirosul fricii. Cât de urât poate să miroasă frica! Frica aceea de a nu pierde funcțiile, privilegiile, beneficiile, ajutoarele, utilitățile și toate acele lucruri pe care traiul confortabil al acestei epoci ni le oferă! Și ca să nu ajungem în poziția viermilor târându-se în măruntaiele pământului pentru a ne procura doza zilnică recomandată de nutrienți, suntem de acord să luăm justiția în propriile mâini, atacându-ne semenii care aspiră la aceeași doză de vitamine pe care îi dorim sub pământ ca să aibă buruienile câmpului din ce se hrăni la rândul lor căci atât de dură și de crudă este legea ”mănâncă sau vei fi mâncat”! Și nu sunt doar oamenii de știință și guvernanții cei care și-au băgat capul în găleata smolită a celor mai crude și imbecile idei și abjecții din toate secolele, crezându-se Dumnezei cu drepturi depline asupra vieților noastre pe care le pot curma la comandă, după bunul plac! Maladia asta a simțului justițiar e o boală de care suferim toți, iar simptomele ei refulate au ieșit la suprafață, dovedindu-ne caracterul monstruos, dezgustător și putred. Din treaptă în treaptă, la nivelul fiecărei ierarhii, de la baza piramidei până în vârful ei, noi ne-am dovedit caracterul criminal, ascuns bine sub veșmântul dichisit al bunelor intenții, al atitudinii pline de considerație față de soarta umanității. Și dacă liderii noștri și-au exprimat dorința de a ne vedea decimați și noi, cei de jos, ne-am exprimat în mod public dorința de a vedea rase, etnii, comunități, grupuri și indivizi rași de pe fața planetei, numind aceste categorii de oameni scursurile societății. Stăm cu Biblia în mână, gândind la noi ca la niște sfinți sanctificați, plini de iubire și de compasiune, citând versete pline de făgăduințe Divine ce exprimă iubirea și mila Tatălui, dar în loc să ne rugăm pentru binele tuturor și pentru iertarea păcatelor tuturor, ne rugăm pentru exterminarea în masă a celor a căror prezență nu o putem înghiți, știindu-ne vrăjmașii alături, trăind pe aceeași scoarță terestră ca și noi. Și ne rugăm asiduu la Puterile Divine, implorând Cerurile ca legea selecției naturale să ne scape de aceste specimene vrășmașe, vecinii de bloc pe care nu îi suferim, bătrânii care ne fură locurile în autobuz, handicapații care ne iau cută parte din salariu, cerșetorii care se agață de noi pe stradă, țiganii care ne agresează, interlopii care ne sechestrează și ne violează, etc. Pentru fiecare categorie de ”lepre” există un grup de suport care lucrează extrem de intens pentru a atrage pedeapsa capitală asupra lor. E ca și cum, dintr-o dată, ne-a fost oferit dreptul de a ne plânge, de a incrimina, de a arăta cu degetul, de a ne lamenta, de a complota, de a urzi, de a emite sentințe, de a trimite la moarte, folosindu-ne de coronavirus ca de un pretext pentru a lăsa tot interiorul nostru sugrumat și asfixiat de ură, de răzbunare, de simțul nedreptății și al justiției să se manifeste. Rase, etnii, comunități și grupuri sunt acum marcate cu fierul încins și pot dispărea nu la comanda conducătorilor noștri, ci la ordinul nostru, al mulțimilor învrăjbite pe care o mână de oameni le manipulează și le conduce din umbră ca pe niște marionete, fără să vedem că acesta este rolul nostru pe scena celor care se cred Dumnezei doar fiindcă au puterea banilor și a resurselor planetei în mâini . Au în mâini viețile noastre, dar nu și sufletele noastre, însă noi cui alegem să i le închinăm? Cui ne rugăm atunci când cerem moartea semenilor noștri, în timp ce pentru noi cerem milă, îndurare și exclusivitate pe covorul roșu pe care îl vedem întins în fața noastră, conducându-ne spre deliciile paradisului? Atunci de ce Iisus Hristos ne-a dat rugăciunea ”Tatăl nostru” formulată la plural dacă nu pentru a ne ruga unul pentru celălalt? Altminteri, ar fi trebuit să o fi numit și formulat la singular, ”Tatăl meu”! Și atunci cine este mai rău? Cei care au fabricat arme biologice de ucidere în masă sau noi care ne facem complici cu acești criminali, gândind și dorind ca cei din jurul nostru, colegii noștri de suferință în același infern în care trăim și noi, să dispară că tot fac umbră degeaba pământului? Și dacă tot a apărut acest virus, atunci de ce nu? De ce să nu ducă la bun sfârșit misiunea pentru care a fost fabricat? Fiindcă, nu-i așa?, decât să fim selectați toți pentru comunitatea aleasă ca ”specie pe cale de dispariție”, mai bine ne exprimăm votul în mod public pentru ca o cutare etnie sau cutare grup de indivizi să se retragă din viață. Încă un pas și ne vom exprima voturile în sondaje de opinie pe rețelele de socializare unde chestionarele ne vor întreba:

”Cine doriți să moară? Alegeți una din variantele:”
A. Mâncătorii de slană
B. Recitatorii de serenade de la ora 12 noaptea
C. Proprietarii de autovehicule extrem de zgomotoase
D. Femeile care alăptează în public
E. Bărbații care se scarpină în zona organelor genitale în public
F. Altă categorie

Suntem atât de răi încât tare mi-e că, dacă astfel de complotiști mi-ar citi rândurile, m-ar trece pe lista lor, plasându-mă în categoria ”iubitorilor de agresori, de violatori și de teroriști” și, pentru că nu îmi doresc moartea acestora, m-ar desemna pe mine pentru rolul de ”om de sacrificiu” pentru crima de a nu fi împotriva lor, dorindu-le dispariția. În fapt, copiii și săracii sunt scutiți de la pedeapsa capitală fiindcă ei continuă să fie buni pentru prostituție și sclavie, dar cu noi, cu handicapații, cu orbii, cu surdo-muții, cu paraliticii, cu nebunii, cu ciunții cum rămâne? Noi pe mâinile cui rămânem?

Ne jucăm de-a eroii fiindcă suntem laşi, şi de-a sfinţii fiindcă suntem răi; ne jucăm de-a asasinii fiindcă murim de dorinţa de a ne omorî aproapele, ne jucăm fiindcă suntem mincinoşi din naştere.

Jean-Paul Sartre, via Mario Vargas Llosa, ”orașul și câinii”

Iar tu, cel pe care mi l-a promis Tatăl, te afli în mijlocul tuturor acestor evenimente și nu mă mai pot abține să nu strig la tine, nădăjduind că vocea mea ajunge la urechile tale pe calea telepatiei, ca să îți spun: oricare este lucrul din cauza căruia rămâi la distanță nu mai merită efortul! Nu înțelegi, ursitule, semnificația zilei de miercuri? Nu ai intuit încă de ce Tatăl a stabilit această zi, chiar la mijlocul săptămânii, pentru prima noastră întâlnire în lumea fizică? Fiindcă ea simbolizează acel moment, acea străfulgerare de luciditate pe care o vei avea chiar în toiul programului de lucru, la mijlocul săptămânii, când vei înțelege că toate aceste lucruri care ne despart, munca, efortul, bunele intenții, conduita personală și profesională , planurile de viitor și alte impedimente nu își mai au rostul. În acea zi de miercuri te vei decide să lași totul baltă, nu vei mai simți nevoia să te justifici în fața celor din jurul tău, în fața familiei, a colegilor de muncă, a șefilor și a prietenilor și vei veni la mine ca să găsești adăpostul pe care inima mea ți-l oferă. Atunci și doar atunci vei ști dacă mă vrei sau nu, dacă vrei sau nu să ne salvăm… Și nu îmi permit să îți vorbesc pe acest ton mustrător decât pentru că sufletul meu mi-a zis: ”Talk to him like lovers do!” Și din cauza acestui lucru am adoptat poziția mironosiței în rândurile acestea și în dojana mea, scoțându-mă singură din ecuația aceasta care presupune luarea unor decizii care au caracterul de a modifica traiectoria vieții, punându-ți această încărcătură a responsabilității în spate. O fac deoarece eu nu mai sunt stăpână în casa mea, nu mai dețin controlul asupra vieții mele și asupra destinului meu. Nu aș mai avea cum, atâta timp cât propria inimă ni îmi mai aparține, tu făcându-te stăpân asupra ei. Și dacă inima mea e a ta, atunci și întreaga mea ființă vine la pachet împreună cu ea. E indiscutabil că așa este și nu te opune acestui rol pe care trebuie să îl îndeplinești fiindcă este rostul desemnat de Dumnezeu pentru bărbat în soarta femeii.

Așa că nu am mai consemnat unele din experiențele mele din lumile interne suprasensibile, preocupându-mă să mă rog pentru mine, pentru tine, pentru familiile noastre, pentru alte rude, prieteni, cunoscuți, foști colegi de școală, de muncă, pentru străini și câți alții să fim în paza Tatălui pe Care L-am rugat să nu ne supună la teste prin care să ne dovedim curajul și bravura în acest context în care se află umanitatea ce nu mai poate fi salvată ca întreg, devenind victime colaterale, eroi de sacrificiu într-un război care nu ne aparține. Mulțimile, popoarele și neamurile nu mai pot fi salvate ca întreguri, dar individual noi încă ne mai putem salva. Iar eu dau mărturie că acest lucru este posibil, fiind un caz evident în care justiția și mila divină au lucrat mână în mână pentru a mă repune pe drumul cel bun. De aceea consider că m-am exprimat greșit când am afirmat mai sus că acești criminali care ne conduc din umbră au putere numai asupra vieților noastre, nu și asupra sufletelor noastre, uitând în acest sens că numai Tatăl are această putere deplină asupra hazardului. Trebuie doar să știi cum să negociezi termenii și condițiile eliberării de sub tirania karmei în care ne-am scufundat cei mai mulți dintre noi fiindcă am greșit și păcătuit. Doar cu Tatăl și cu Marea Lege se mai poate negocia acum întrucât aceia dintre noi care s-au auto-definit drept mijlocitori, intermediari între noi și Puterile Divine și-au făcut deja pașaport, cumpărându-și bilet către bunkerele luxoase ale insulelor exotice izolate și protejate de puterea banului, în timp ce noi, puzderia, vom rămâne în urmă ca să restabilim echilibrul economiei mondiale, plângând, urlând și incriminând că ne-a părăsit Dumnezeu, abandonându-ne în mâinile acestor sociopați. Nu mai este vremea negocierilor cu preotul de la biserică sau cu mentorulu care îți solicită 299 de euro pe ședință ca să îți spună într-o videoconferință pe Facebook fiindcă dragul de el s-a plasat deja într-o locație sigură undeva în lume: ”Inspiră și expiră adânc! Nu te panica! Gândește numai pozitiv! Imaginează-te cum și unde vei fi peste 5 luni! Trăiește în oricare timp în afara celui prezent și totul va fi bine!”. Uită chiar și de Papa de la Roma fiindcă în clipa lui ”acum” toți muritorii de pe planetă își numără banii cu scopul de a-și cumpăra bilet la Clasa I către o zonă de siguranță. Numai Tatăl își numără oile ca să le repună în drepturi în turma Sa.

Și în turma Sa, dar chiar turma Sa, nu în cea a spiritului de turmă, nădăjduiesc să îmi croiesc drumul ca să mă adăpostesc alăturea de frați asemenea mie de urgia sorții pentru că m-aș minți singură dacă aș declara vreodată că, fiind împreună, am fi autosuficienți, stând cât mai departe de ochii lumii ca doi sihaștri auto-izolați, chiar și de-am locui într-un paradis terestru ca cel din filmul ”Laguna albastră”. Nu neg, totuși, că dacă s-ar putea, tot într-acolo mi-aș îndrepta și eu pașii, adică tot către o insulă exotică fiindcăă nu uita că am recunoscut deja că sunt o lașă. Poate că pentru un timp se poate să trăiești numai cu perechea ta în acest gen de auto-izolare, ba pe o insulă pustie, ba la o fermă în mijlocul câmpului, dar credința îmi este fermă în existența frăției cosmice, chestiune la care nu ar trebui să te uiți ca și cum vine din Star Wars. E în natura unora ca, rugându-se Tatălui, să se îngrijească a cere binele pentru sine, pentru membrii familiilor lor, pentru prieteni și cunoscuți. Măcar atât, dacă nu pentru toți! Și din cauza aceasta știu că nu cu tine, ursitule, trebuie să negociez pentru un permis de liberă intrare și de circulație în viața ta, ci cu Tatăl. Îmi este suficient de clar acum că nu pe tine trebuie să te implor în genunchi, udând podeaua de lacrimi ca să vii, ci pe Tatăl. Pe El trebuie să îl rog să îți lumineze calea, să te țină în pază, să te protejeze și să te ocrotească, să te ierte și săă te elibereze din oricare situație care te constrânge la dezertare de la atribuțiile pe care un iubit le are. Sunt speriată, dacă nu deja îngrozită! Mi-e din ce în ce mai greu să suport toate aceste lucruri și mai ales faptul că viața mea depinde de alții. Mă copleșesc din toate direcțiile aceste lucruri și tot ce îmi doresc acum este să stau în brațele tale ca să mă liniștesc, iar absența ta este de neiertat. Mă umple de uimire să mă văd luptându-mă cu demonii infernului, dovedindu-mi curajul și cutezanța, voința și firea luptătoare. Acolo Donald Trump nu ar rezista nici măcar un minut! Cu toate acestea, acum sunt terifiată de noile circumstanțe în mijlocul cărora mă aflu pe care nu le mai pot înfrunta singură! Și parcă mai mult decât oricând mi-e frică de tine, ursitule, și te resimt ca pe cel mai înfiorător coșmar căci văd bine și singură că ești apt de a mă chinui, de a mă pedepsi, de a mă tortura și, în pofida faptului că ți-am mărturisit că ți-am dat inima mea, ceea ce te face stăpân pe ființa și pe viața mea, parcă tot nu-mi vine la îndemână să te las să mă calci în picioare fără milă, cu toate că, în genere, manifestarea sufletului tău în visele mele și chiar și motivul pe care îl bănuiesc că te ține la distanță sunt rezultatul unor dorințe arzătoare pe care le-am avut și cu care tu ai rezonat în profunzime, atrăgându-ne unul pe celălalt conform cu Legile Divine și cu Voința Tatălui. Însă mă gândesc că firea ta dominatoare mi-ar subjuga prea mult voința, ideile, visurile, aspirațiile și credințele și sunt tulburată că ceea ce avem ce nu a început nici măcar să se manifeste, ci doar înfiripându-se de-abia, s-ar putea lesne preschimba într-o relație de tip ”Master & servant” în care eu mă voi fi transformat într-o cățelușă docilă, dresată cu dibăcie să lingă mâna stăpânului în semn de recunoștință când stăpânul său o bagă în seamă, alintând-o și scărpinând-o pe burtică atunci când este cuminte și pedepsind-o cu cruzime atunci când e obraznică. Am firea teribil de îndrăcită și de sălbăticită ca să îmi surâdă acest scenariu în care voi veni la tine dând din codiță, chemată ca la aport și toată situația asta o percep câteodată ca și cum sufăr de sindromul Stockholm și de aceea, întrebând pe Tatăl, am vrut să știu dacă în interiorul tău, în inima ta și în sufletul tău tu ai încredere în mine, dacă tu crezi în mine, în voința mea, în firea mea și în abilitatea mea de a ne scoate pe amândoi la liman, de va fi vreodată situația de așa natură să te bizui pe mine, încredințându-ți viața în mâinile mele. Am vrut să știu dacă în sufletul tău tu mă percepi ca pe egala ta sau dacă mă percepi ca pe un obiect, așa cum mulți bărbați percep femeia pe care o văd bună numai pentru a sta sub ei sau deasupra lor, dar niciodată alături de ei cu drepturi egale, pentru a le călca pantalonii, cămășile și sacoul, pentru a le face mâncare, pentru a face menajul, pentru a le crește copiii și, dacă se poate, pentru a munci mai mult ca ei pentru câștigarea traiului de zi cu zi.

Am avut, după aceea, un vis.

Cobori de 10 ori în infern ca să îți plătești datoriile către Marea Lege, apoi urci o dată la Divinitate unde ți se va spune să cobori iarăși de 10 ori ca să îți înfrunți demonii interiori și ca să te cunoști pe tine însuți. Și ce orori, Dumnezeule Mare, poți afla despre tine, ce lucruri teribile descoperi că ești capabil să faci fără să o știi singur că le poți face! Dar și ce lucruri minunate, sublime, grandioase și extraordinare poți face în egală măsură!

Trăim şi în visele noastre, trăim nu doar ziua. Uneori săvârşim cele mai mari fapte ale noastre în vis.

Karl Gustav Jung, ”Cartea roșie”

La începutul acestui vis am fost complet inconștientă, captivă în acea undă magnetică precum o vrajă ce mă ține ca sub hipnoză, specifică visului mecanic. Nu aveam pic de memorie lucidă și de discernământ, acceptând datele furnizate de subconștient cu prea multă lejeritate, validând totul ca fiind real. Nu puneam nimic sub semnul îndoielii, neputându-mă împotrivi niciunei sugestii. Uitarea de sine era deplină și profundă. De aceea, când subconștientul m-a păcălit să cred că ursitul meu este un oarecare cunoscut, am primit sugestia respectivă ca fiind adevărată, lăsându-mă să alunec într-un vis hologramă pe care subconștientul meu începuse să îl proiecteze în astral în imagini și sunete. Era cât pe ce să mă dedau plăcerilor firii cu acel oarecare când conștiința mea a început să chestioneze acuratețea datelor, punându-și astfel de întrebări: ”Ceva straniu se întâmplă aici. Nu-mi amintesc ca lucrurile să fi fost așa. Cine este bărbatul despre care mi-a vorbit Tatăl cum că ar fi sufletul meu pereche? Cum îl cheamă? Cine este? Adu-ți aminte! Încearcă să îți amintești! Este acesta cu care sunt acum?” Reacționând și răspunzând, subconștientul meu a continuat să îmi ofere alte sugestii de parteneri potriviți, vorbindu-mi ca și cum mi-ar fi arătat Tatăl pe care mintea mea ascunsă încerca să îl imite, pretinzând că toată gama de recomandări de suflete pereche venea de la El. Psihicul meu prelua sugestiile, asociindu-le cu emoțiile mele refulate și îngropate în memorie, înaintând în farsă și continuând să mă păcălească. Credința în existența unui ”suflet pereche predestinat” fusese, desigur, însămânțată în subconștient, dar nu reușeam de niciun fel s îmi amintesc cine este acest ursit predestinat, trecând de la o sugestie la alta și acceptându-le pe toate ca adevărate ca și cum tu, ursitule, ai fi putut fi oricine! Vreau să spun că nu îmi mai aminteam nimic de tine, de ființa ta, de rostul tău în existența mea și de semnificația ta. Cu alte cuvinte, deși am început să cred că am un suflet pereche, sugestie ce a pătruns în straturile scufundate ale subconștientului meu, încă nu sunt convinsă că acesta ai putea fi tu! Nu știu dacă subconștientul meu o făcea din răutate, din malevolență, din îndoială sau pur și simplu din lene, însă cert este că încerca să mă comute pe o traiectorie greșită pentru ca eu să sfârșesc prin a mă mulțumi cu oricine, conform cu zicala: ”primul venit, primul servit” . Acesta, dragul meu, este egoul! Însă sufletul, mai vigilent, mi-a rostit: ”E vorba de Marius. Cu el sunt predestinată să mă întâlnesc!” În acel moment un simțământ atotcuprinzător de fericire mi-a pătruns în suflet, reamintindu-mi toate evenimentele din ultimii ani, de tine și de întâlnirile noastre nocturne în as tral. Și m-am bucurat amintindu-mi că tu ești cel promis ca atunci când te bucuri că ți se împlinește visul tău de-o viață. Recăpătându-mi memoria și discernământul, am devenit conștientă de faptul că visam, ceea ce a rupt vraja hipnotică a visului mecanic. Imaginile și sunetele acestuia s-au șters, trezindu-mă într-un mare gol. Subconștientul meu nu mai făcea proiecții mentale în lumina astrală.

Numai bine căci la scurt timp după aceea ți-am perceput prezența în preajmă. Trebuie ca Ființa Divină să îmi fi dat o mână de ajutor, făcându-mă lucidă, pentru a nu rata ocazia unei noi întâlniri cu tine! Manifestându-te în aria mea de experimentare, mi-ai zis, vocea ta tremurând de emoție și de neliniște ca în fața unei vești proaste:
– Mama mi-a povestit cum că ne-a visat pe amândoi căzând!
– Așa și este, ți-am spus, înțelegând sensul tainic al cuvintelor tale. Vom cădea amândoi, dar ne putem ridica, am mai adăugat.

Din acel moment eu nu am mai fost eu, așa cum îmi aminteam de mine și nici nu m-am mai comportat ca în mod obișnuit. Nu mai eram în pielea propriei personalități cu numele de ”Cătălina” căreia îi este frică până și de umbra sa. Iar asta deoarece eu nu sunt ce par a fi, înăuntrul meu existând întregul Univers, în miniatură desigur, însă cu toată potența sa, cu toate resursele sale, cu toate minunile sale, cu toate deliciile sale. Vorbesc astfel întrucât aș face un mare deserviciu procesului cunoașterii de sine spunând că acțiunile și gesturile făcute după aceea au aparținut personalității mele cu care avem tendința de a confunda sufletul și universul interior! Nicidecum! Eu, Cătălina, nu aveam habar de nimic, dar Ființa Divină cu care eram conectată da!

Ne-am luat de mână și, în aceeași clipă, am început să ne scufundăm în pământ, în interiorul scoarței terestre, alunecând în jos spree nucleul pământului, unde focul sacru al Mamei Divine arde cel mai năpraznic. Străbătând o oarecare distanță alunecând în pantă, am văzut în scoarța terestră suflete de oameni prinse în propriul iad personal, complet inconștiente că se află prinse într-o iluzie hipnotică, adică în vis. După aceea am căzut amândoi, nemaiavând în jurul nostru niciun punct de reper sau de sprijin. Cădeam amândoi cu capul în jos și picioarele în sus cu o viteză fulgerătoare, scenă biblică simbolică ce semnifică picarea în ispită și căderea în prăpastie. Erai speriat și nici eu nu mă arătam mai vitează. Am parcurs de nenumărate ori această cădere în infern ca rezultat al păcatelor comise de mine și în niciun rând nu am reușit să ies din acest loc întunecos și înfiorător în care eurile din care se compune egoul personal se manifestă vizibil, audibil, tangibil și energetic. Iar noi cădeam și tot cădeam și căderea noastră nu părea a dori să se oprească decât în momentul impactului trupurilor noastre cu fundul ghenei! Cu mâna pe inimă jur că nicio cădere anterioară nu a fost la fel de intensă și de simbolică precum a fost aceasta! Era un semn clar că Puterile Cerului ne însoțeau acolo pentru a ne servi o învățătură!

Nu știu ce distanță parcurserserăm în jos când, deodată, am strigat la tine:
– Acum! Ridică-te! Uită-te la mine, fă ca mine și ridică-te!

Mă oprisem din cădere prin puterea voinței care acționa ca și contraforță magnetismului uluitor de acolo care ne atrăgea tot mai jos și mai jos, fără speranță de revenire pe o traiectorie în urcuș. Dar iată că ceva din mine reușise să se opună căderii în păcat și, din câteva mișcări circulare ale corpului, am reușit să mă proiectez cu capul în sus și cu picioarele în jos, rugându-te să faci ca mine. Ne-am rotit amândoi trupurile în sensul acelor de ceas, încrezându-ne unul în celălalt, dar dacă vrei să cunoști părerea mea sinceră despre semnificația acestor mișcări de gimnastică pe care le executam în pucioasa iadului, ele simbolizau actul intim dintre un bărbat și o femeie făcut din iubire unul față de celălalt ca o formă ritualică de rugăciune. Când sexul e sacru, te salvează și te scoate din infern. Când e pervers și păcătos, te conduce direct în fundul ghenei cu bilet la clasa I. Păcatele împotriva Spiritului Sfânt sunt singurele care nu se iartă și cu cât sunt mai grave, cu atât mai grabnic îți semnezi singur sentința de coborâre acolo unde nu ai vrea să fii. Dar eu aveam încredere în tine și tu tot atâta în mine cum ne mișcam trupurile în aer, folosindu-ne de ele ca de niște chei băgate în broască pentru a deschide uși și numai sufletele noastre știau ce uși putea deschide flacăra iubirii noastre, deși nu neg că, în fapt, Ființa ta Divină m-a lăsat pe mine să strălucesc în toiul acestor fenomene incredibile ca să îți dovedesc că îți sunt sprijin pe care să te bizui, nu povară de cărat în spinare și de care trebuie să te îngrijești. Așa că sufletul meu ți-a arătat prin fapte, nu prin cuvinte că tu trebuie să te lași și pe mâinile mele din când în când, spunându-ți: ”Încrede-te și în mine, odată pentru totdeauna, fiindcă te pot ajuta să ieși din orice situație infernală în care te afli! De aceea sunt aici!”

Cu puțin efort, procedura noastră de a ne învârti în spațiu ca niște chei a dat un rezultat nemaiîntâlnit până acum! Realmente, nu am mai văzut niciodată petrecându-se acest fenomen surprinzător și uluitor! Deasupra noastră, la o aruncătură de câteva brațe, s-a deschis un vortex imens de lumină strălucitoare, ca un fel de tunel din care intra și ieșea energie circulând în spirală.
– Spre acolo, am strigat la tine și, continuând să ne ținem de mână, ne-am îndreptat către gura vortexului care se deschidea ca o invitație ce ne era oferită o singură dată, ceea ce o făcea de nerefuzat.

Am înotat în energie, suportând cu greu curenții potrivnici ca și cum am fi fost pe fundul oceanului, dar tunelul ne-a aspirat cu repeziciune, înghițindu-ne și apoi scuipându-ne la celălalt capăt al său. Acolo am văzut lumină, la început difuză, vagă și spectrală, ca și cum energia acestui loc în care poposeam era rarefiată, descompusă și destrămată. Dar era lumină și în interiorul ei puteam distinge culori, forme și mișcare ca și cum un fel de existență se desfășura acolo, fără a avea idee, însă, de tenebrele care se căscau la subsolul caselor în care entitățile întâlnite după aceea pe drum păreau să locuiască. Vreau să spun că lumina de deasupra nu avea conștiință de sine, așa cum nici întunericul de jos nu avea. Lumina nu știa că este lumină, iar întunericul nu știa că este întuneric, iar cele două aspecte nu aveau cunoștință unul de celălalt. Numai noi doi aveam conștiință de sine, iar aceasta se datora căderii în păcat, când strămoșii noștri au gustat fructul interzis din Pomul Cunoașterii Binelui și Răului. În atâția ani de când cobor în infernul personal ca să îmi înfrunt egoul pentru a-l dizolva nu mi s-a întâmplat niciodată, dar absolut niciodată să și ies de acolo, cu toate rugămințile mele, țipetele mele și implorările mele. Și nu mi-am dat seama decât de curând că nu ieșeam deoarece nu vroiam să ies, deoarece doream să mă curăț și să mă purific, dar acum sufletul meu căuta să îți arate că nu ai de-a face cu un suflet pierdut, cu o nebună, cu o schizofrenică, cu o îngenuncheată, cu o învinsă, ci cu o luptătoare! Pe limba sufletului meu am cerut Tatălui să îți dovedesc că nu ies din acest infern personal nu pentru că nu pot, ci pentru că nu vreau, această minune de experiență demonstrând clar că sufletului meu nu îi este străină calea de ieșire de acolo. Și nu vreau fiindcă mi se pare inutil și inoportun să ies la lumină ca să mă plimb pe străzi sub aparenta înfățișare a păcii, a liniștii și a bunei-dispoziții, în timp ce în interiorul meu duc aceste lupte. Cu alte cuvinte, nu mai poftesc să mă prefac în exteriorul meu, când în interiorul meu e un calvar. Este minciuna pe care am trăit-o toată viața. Am început să cer Mamei Divine să cobor acolo în mod conștient și voluntar nu dintr-un masochism absurd, ci pentru că, realmente, sunt interesată, dar extrem de interesată de cunoașterea sinelui, nădăjduind mai ales să cunosc realul, dincolo de iluzia percepțiilor subiective ale celor cinci simțuri. Bănuiesc că e în firea unora să își dorească să își cunoască propria minte și propriul suflet prin experiență directă mai mult decât orice pe lume, chiar cu prețul sacrificării pasiunilor, distracțiilor, obiceiurilor și tradițiilor, iar portița deschisă către experiența onirică lucidă e ca un cadou oferit de Divinitate pe care numai un nesăbuit l-ar putea refuza, cu toate că atâta am afirmat că nimic nu vine gratis în viață. Cu adevărat îți mărturisesc că nu cunosc ce bine am făcut ca să merit o astfel de răsplată de la Tatăl și, cum știu că de la El a venit chemarea, îmi este frică să nu îl dezamăgesc, nefăcând ce mi-a cerut să fac și neurmând calea pe care mi-a arătat-o. De aceea, în plină lumină, m-am simțit nelalocul meu, ca și cum gândeam că nu aveam timp de pierdut stând și bătând apa-n piuă la un suc, la o prăjitură și la un grătar, însemnând că sufletului meu nu îi sunt străine conceptele de suferință, sacrificiu, ascetism, stoicism și muncă interioară pe care o găsesc prioritară. Aș fi vrut să cobor iarăși acolo pentru a înfrunta adevărata față a desfrâului, a lăcomiei, a mândriei, etc. Dar cum tu erai cu mine și, mai ales, cum îți vedeam chipul în lumină, nu am mai vrut să știu de altceva! În preajma ta sunt atât de uluită și, din acest motiv, am închis deschizătura vortex-ului ce ducea către infern pentru a ieși la o plimbare cu tine. Nu îți cer, în fond, să îmi acorzi onoarea unei întâlniri cumsecade, conform cu procedurile civilizate și cavalerești de socializare? Tu te-ai transformat în cea mai mare slăbiciune a mea și dacă aș fi fost o super-eroină într-o lume în care Superman, Batman și Justice League chiar ar exista, tot ce ar trebui răufăcătorii să facă pentru a mă doborî ar fi să mi te ia. Sunt și mai vulnerabilă știind că nici nu am apucat să pun buzelle pe ale tale că un răufăcător mi te-ar putea lua. Tu ești portița prin care mult rău, foarte mult rău mi-ar putea încleșta iarăși sufletul fiindcă prin tine sunt capabilă de gelozie, de invidie, de ură, de răzbunare, de mânie, de amor propriu, de șantaj, etc., iar toate aceste tenebre sunt simțăminte pe care le vreau cât mai departe de sufletul meu regăsit. Nu ți-am confesat că atât de crâncen m-am concentrat pe ideea de tine încât nu îmi mai pasă de planeta aflată în colaps? Și că din cauza ta îmi înfrunt demonii interiori pentru ca, stând aievea în fața ta, eu să fiu conștientă că ceeea ce simt pentru tine chiar e iubire și nu un simțământ prefabricat de către subconștient, atât de capabil să preia sugestii ca să le transforme în iluzia realității. Ce este subconștient e mecanic și iubirea, dintre toate sentimentele, e cea mai iluzorie, mai prefăcută și contrafăcută emoție în laboratoarele mecanice ale minții!

”Ce trebuie să se întâmple se va întâmpla!” fură cuvintele pe care Divinul mi le-a comunicat miercuri seara, dând o notă de fatalism împrejurărilor vieții. Să îmi bați la ușă ca să îmi mărturisești secrete ale trecutului este un astfel de eveniment inevitabil despre care Tatăl îmi vorbește de aproape 5 ani. Toate flash-urile îmi dovedesc că acest lucru se va petrece, că ne vom întâlni, că ne vom lua, că vom trăi împreună, că vom avea un copil. Și nu doar într-o scenă, ci în toate acestea ne văd chipurile brăzdate de fericire, ca și cum și fericirea și iubirea sunt lucruri tot atât de inevitabile! Atâta vreme cât le arată Dumnezeu, înseamnă că așa va fi. Aceasta e marea minciună pe care teoriile new age despre spirit o formulează despre Voia Tatălui: stai întins pe pat ca o balegă, nu fă nimic, doar inspiră și expiră, nu căuta nimic, nu mișca niciun deget fiindcă toate au să vină la tine fiindcă o vrea Tatăl. Nu, nu este adevărat că Tatăl ne garantează fericirea doar pentru că ne-o arată posibilă. O imagine cu un zâmbet acum nu înseamnă permanență, ci doar fericirea surprinsă în acel moment dezvăluit! Multe imagini de zâmbete printate pe chipuri de amici și de cunoscuți mi-au fost arătate, însă tot atâtea imagini surprinzând tristețe și supărare întipărite pe expresia acelorași chipuri mi-au fost relevate după aceea. Numai zâmbetul meu, ca și ccum fac reclamă la Blend-a-med, nu vrea să se șteargă de pe fața mea. Numai momentul întâlnirii cu tine e inevitabil, însă iubirea și fericirea surprinse în aceste flash-uri sunt inevitabile DOAR din cauza momentului prezent în care sunt de acord să îmi las la gară tot bagajul emoțional al trecutului. În caz contrar, agățându-mă de acest bagaj ca de o comoară neprețuită ce nu trebuie în veci pierdută, numind adesea acest bagaj ”amintiri de neuitat, atât bune, cât și rele”, în clipa acelui moment inevitabil ce se va petrece, când ne vom cunoaște, ți-aș servi o iubire sintetică, artificială fiindcă, desigur, de refuzat tu nu poți în veci să fii deoarece tu ești tu, cel care mi-a fost atât de drag atunci, dar acest drag n-ar fi putut șterge, singur, amărăciunea acumulată în bagajul meu emoțional din clipa lui atunci de acum 17 ani, când te-am văzut întâia oară, până în clipa lui acum când nu mai sunt o fetiță. Nu, amintirea dragului pentru tine nu este, în sine, decât o altă bluză sau pereche de pantaloni inclusă în bagajul meu emoțional și dragul acesta nu putea singur să îmi scoată lumina la suprafață. Tu singur n-ai putea șterge, cu iubirea ta, toată durerea mea, așa cum nici eu n-aș putea lua cu mâna suferința ta. Intervenția Divină e complicele, acel as din mânecă ce trebuie permanentizat fără nicio clipă de întârziere! De aceea, nici în visul meu scoaterea noastră din infern nu s-a datorat exclusiv nouă și inspirației de moment, ci Intervenției Divine. Evident, am compus aceste rânduri vorbind la persoana I, eu făcând și eu dregând în infern ca și cum știam foarte bine ce făceam, dar atâta timp cât eul din afirmația ”eu sunt” se confundă cu egoul, tot ce am scris până acum ar putea fi luat foarte lesne drept o lăudăroșenie. Puse în aceeași oală, cuvintele ”eu te iubesc”, atâta vreme cât trec prin filtrul egoului, nu prezintă nicio valoare pentru nimeni decât pentru aceia care se mulțumesc cu puțin, așa cum ar fi vrut să procedez propriul subconștient la începutul visului meu, împingându-mă către acceptarea unei noi situații mediocre, ca și cum ”primul venit, primul servit” simbolizează o oportunitate ce nu trebuie în veci ratată deoarece, conform cu acel unic procent de îndoială, următoarea întrebare se pune: ”Și dacă, totuși, nimeni altul nu va mai veni la ușa mea, ce mă fac? Voi rămâne singură?”. Pot da impresia că sunt perfecționistă sau exigentă în privința artei iubirii, dar nu te lăsa păcălit. Cuvintele mele nu sunt decât expresia suferinței prin care am trecut și la care nu vreau săă mai revin. Mai bine mor înainte decât să mă întorc în acea stare a lucrurilor.

În plină lumină astrală m-am văzut cu hainele sfâșiate și zdrențuite din cap până în picioare, ca și cum tocmai traversaserăm hățișul junglei. Te-ai apropiat de mine ca să mă acoperi și iarăși m-am emoționat toată văzându-te fiindcă pentru nici măcar o secundă nu ți s-a mai modificat fizionomia. Și cât mă face să sufăr, Doamne mare, că nu îți pot vedea chipul întotdeauna! Câte nu ne-am vorbit, câte nu ne-am zis și pe unde nu ne-am dus! Parcă eram doi îndrăgostiți ieșiți la plimbare în parc! Și așa eram, însă parcul nostru își avea stabilimentul într-o altă lume, această lume care există aievea, dar de care numai câțiva sunt conștienți, cu toate că acolo călătorim absolut toți, fără excepție, când închidem ochii ca să dormim! Cât de ridicol și de straniu era totul! Tocmai ieșiserăm din infern cu hainele mototolite și cu sufletele tulburate pentru ca, în lumină, să începem a chicoti și a ne fugări în zbor, la atâția metri deasupra solului, nu ca și cum am fi uitat de unde tocmai ce ieșiserăm, ci ca și cum, în acea clipă, nimic altceva nu mai conta decât bucuria momentului prezent, așa cum și teroarea infernului contase la fel de mult în trecut atunci când trecutul fusese prezent. Nu pot să explic cât de mult mă bucuram știindu-mă cu tine. Nu încape îndoială că, în acest loc, emoțiile noastre se văd întocmai cum sunt fiindcă tot ce este în interiorul nostru se proiectează în exterior, egourile noastre, defectele noastre și păcatele noastre în iadul personal, în timp ce virtuțile noastre se proiectează mai ușor în paradisul astralului superior. Nu îndrăznesc să generalizez prin afirmațiile mele întrucât, documentându-mă din mărturisirile altora, reiese că numai câțiva experimentează aproape exclusiv în aceste două extreme: iadul și paradisul. Bănuiala mea este că acest lucru ține de alegerea pe care sufletul o face pentru sine, vrând ori să se purifice pentru a se întoarce acasă la Divinitate, ori să își spioneze prietenii în dormitor, așa cum ai procedat și tu, dealtfel! Poate că, în fapt, nu vreau să văd fiindcă mi-e teamă că, odată reuniți, nu te-aș mai putea întâlni după aceea. Nu l-aș mai întâlni pe adevăratul tu, vreau să zic.

Ți-am zis pe nume ca și cum te-aș cunoaște de la facerea lumii, iar la final, când am simțit o oarecare pierdere în luciditatea mea și știind că din acest motiv aveam să fiu atrasă înapoi în corpul fizic, ceea ce nu mi-ar mai fi oferit luxul câtorva clipe în plus în preajma ta, ți-am spus căă te iubesc. Mai sincer și mai spontan ca acolo nu se poate și nu scriu acestea decât ca o transcriere a celor petrecute în acea noapte.

Cu aceste două cuvinte m-am trezit pe buze. Acolo au fost minune și pace cu care sufletul meu s-a alimentat, în timp ce aici s-au transformat în dor, melancolie și tristețe în mai puțin de o secundă. Și degeaba cu intervenția Divină și cu totul dacă tu nu ești acum aici și în fiecare zi până la sfârșitul veacurilor ca să îți găsești refugiu în brațele mele! Au chiar tu nu îți dai seama că în brațele mele tu te apropii tot mai mult de adevărata ta casă, în comuniunea cu sufletul tău divin? Și dacă acolo ți-ai putut încredința sufletul în mâinile mele, aici de ce nu ai încredere în mine că te pot ajuta? Aici nu suntem ce trebuie să fim și nu facem ce trebuie să facem.

nov. 252019
 

(text scris, editat și corectat în perioada 25 Noiembrie – 11 Decembrie 2019; alte completări au fost aduse ulterior)

Dar tu, dragul meu iubit srtit de tată, nu te-ai putut ține departe de mine, deși distanța era impusă chiar de Părinții noștri divini. Și venit-ai tu la mine în visele mele, fără să îmi fi spus cine ești, ca să trezești în mine dor de întregire androgină despre care vorbește chiar Biblia (”De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și cei doi vor fi un trup.” – Facerea 2:24), nu numai Platon! De ce ți s-a permis să vii la mine pe calea visului înainte de a veni în persoană? Mi-a spus-o Tatăl prin alte versuri:

Baby, I said baby
I’m gonna leave you baby
I’m gonna leave you baby
I’m gonna tie you up to the railroad tracks

I said baby, I said baby
I’m gonna leave you
I’m gonna leave you baby
I’m gonna tie you up to the railroad tracks

Gonna tie you up to the railroad tracks
I’m gonna tie you up
Leave you down there by the railroad tracks
When the train comes by, it’s gonna take you away

”Da Bloos” by Linkin Park

Sumbre și înfiorătoare par cuvintele de mai sus, așa-i? Nu, deloc, atunci când te-ai căpătat cu un dram minuscul de înțelepciune ca să privești la înțelesurile ascunse ale unui mesaj.
– Ce înseamnă aceste cuvinte? am întrebat.
– Sunt lucruri care ți se întâmplă inevitabil în viață. Ele țin de mecanica legilor universale pe care voi toți ar trebui să le depășiți. Conform cu legea recurenței, cineva din trecutul tău va venii la tine într-o zi ca să îți povestească despre evenimente străine ție, deși tu ai fost personajul central al acestor scene. El, fiindcă despre un bărbat este vorba, îți va declara niște lucruri atât de incredibile încât a te lăsa să înfrunți acest eveniment inevitabil fără să te fi ajutat, pregătindu-te pentru el în prealabil, ar fi avut același efect cu a te lega de șinele de tren și a te abandona acolo ca să te calce trenul. Ai fi înnebunit cu totul!

Marius, doar tu poțisă ai acest efect asupra mea! M-am privit în toate profunzimile inimii mele, punându-mă în zeci de ipostaze în care, dacă mi-ar bate un cineva din trecutul meu la ușă și, deschizând, mi-ar spune: ”Cătălina, te-am simpatizat tare mult când eram puști. Nu ți-am spus-o niciodată fiindcă eram prost și timid. Te rog să mă ierți. Dar mi-am dat seama că sentimentele mele pentru tine sunt încă vii. Te rog să îmi dai o șansă. Doresc foarte mult să fac parte din viața ta! Îmi pare incredibil de rău că nu am putut fi alături de tine mai devreme! etc.”, eu aș înnebuni în urma șoculuii! Tu trebuie să mă crezi pe cuvânt că niciun alt băiat din sutele de figuri pe care le-am văzut de-a lungul anilor nu ar putea avea efectul uluitor de surpriză și de șoc, efect bulversant capabil să îmi răstoarne întreaga viață cu susul în jos, precum mi-a spus Tatăl că se va întâmpla, în afară de tine. Am deschis ușa în imaginația mea tuturor băieților de atunci de care îmi amintesc, iar numai în fața ta rămân zdrobită, ca și călcată de tren, copleșită de uimire și de surpriză. Mă pregătesc de 4 ani pentru această întâlnire cu tine, după ce mi s-a revelat întâia oară identitatea ta pe la mijlocul lunii octombrie a lui 2015, apoi iarăși în noaptea Sfântului Andrei, după efectuarea ritualui de rigoare cu busuioc pus sub pernă, rugăciuni și inima plină de nădejde că aveam să visez imaginea ursitului meu, întocmai cum făceau bunicile și străbunicile noastre odinioară! Și tot nu pot să cred că ți-aș fi putut fi dragă când tu ești una din sursele dezastrului interior cu care mă confrunt. Nu ai suficientă imaginație în tine ca să poți înțelege cât de mult am vrut să te cunosc, băiatul cu skate-ul care făcea comerț cu șireturi și teniși. Mă mințeam singură atunci că doream să te cunosc de dragul prietenei mele care te simpatiza în secret.

Se repetă tema asta la nesfârșit în visele mele. Sunt cu ea și te urmărim împreună peste tot pe unde știm că am putea da de tine. Admirația ei pentru tine e mereu febrilă, hormonală și gălăgioasă în visele mele, exact cum s-au manifestat în adolescența mea toate acele senzații pe care eu le confundam atunci cu iubirea, când ele nu erau decât niște racții chimice în corpul fizic care răspundea la stimuli. Dar în visele mele e atât de evident sentimentul pe care ți l-am purtat în acei ani. Ai stat chiar în fața mea, iar eu nu mi-am dat seama, pur și simplu nu am știut că eram îndrăgostită de tine. De ce oare? Confundam eu oare atunci iubirea cu acele senzații chimice din corpul meu pe care le simțeam când îl vedeam pe A.C., de exemplu, dar pe care nu le simțeam când te vedeam pe tine? Când te vedeam pe tine strofocându-te să te dai cu placa pe unde am copilărit noi bancă în bancă, fărăă să ne salutăm și a doua oară , mi se întâmpla ceva inexplicabil și intraductibil în inimă de unde pleca mai apoi un impuls către mușchii faciali, trăgându-i într-un zâmbet, deși întreaga mea gură zicea prietenei mele: ”Uită-l pe nenorocitul ăla! Nu vezi că nu se uită la tine? Trece cu aia de mână prin fața ta și nici nu vede că exiști!” Întoarsă acasă, priveam în oglinda de pe hol în care îmi puteam vedea întregul corp la reflexia mea. Vedeam în oglindă chipul drăguț al unei fete cu nespus de multe calități, vedeam corpul meu care nu era nici gras, nici slab, mă uitam la fundul meu, la sânii mei, la abdomenul meu super plat și complet lipsit de șunculițe, la picioarele mele slăbănoage și lipsite de vergeturi și de celulită, chestie care mă făcea să fiu cam crăcănată, dar hei!! nimeni nu e perfect!, la părul meu buclat, la ochi, la nas și la gura după care nimeni, credeam eu, nu tânjea ca să o sărute și nu puteam înțelege deloc de ce tu nu mă vedeai nici pe mine, nu numai pe ea, deși eu mă mințeam că sufeream pentru că alții nu se uitau la mine, iar nu tu de care credeam eu că nu îmi păsa! Cum să nu îmi pese când pe tine te-am căutat cu ochii pe toate drumurile pe care le-am ublat când am plecat la facultate! Iar acum să aflu că tu mă vedeai, că luai la cunoștință de prezența mea pe lângă tine, că m-ai vrut? Am vorbit de nenumărate ori despre această oglindă în care mă tot privesc ca să mă conving că am în mine suficiente atribute care să îmi permită să cred că merit să te cunosc. Dar nici atunci, nici acum nu a fost vorba despre absența stimei de sine care m-ar fi putut împiedica să solicit Universului o întâlnire cu tine. Nu e vorba despre faptul că am o părere proastă despre mine, ci de faptul că voi, băieții grozavi, sunteți atât de puțini la număr, în timp ce noi suntem atât de multe și toate visăm să sfârșim cu unul ca voi. Voi aveți de unde alege fiindcă noi suntem 25 la 1, dar noi…? Temerea mea nu stă în gândul că nu sunt suficient de bună pentru tine fiindcă sunt de fapt. Sunt și minunată, nu numai odios de păcătoasă. Sunt conștientă de natura mea duală și de defectele mele, dar niciodată nu am crezut că nu este absolut nimic bun de capul meu de nu am avut norocul unei prietenii mai cumsecade cu un băiat. Dar noi, fetele, suntem atât de multe încât stăm la coadă, fiecare având număr de ordine, pentru o întrevedere cu un băiat civilizat. Sunteți atât, atât de puțini băieți cinstiți! Așa că aceasta este temerea mea, anume că, până ce îmi va veni rândul ca să pătrund în intimitatea vieții tale, fie și doar pentru o conversație banală de complezență, o altă Ancuța sau Mirela sau Simona sau Rodica sau Oana va da un pic mai eficient și cu mai mult curaj din coate, scurtând calea până la tine și tăindu-mi fața în timp ce așteptăm, toată hoarda de admiratoare, să ne vină și nouă rândul. Efectiv îmi este îngrozitor de teamă că nu voi primi nici măcar șansa de a sta de vorbă cu tine măcar o singură dată fiindcă uite că aștept de la 16 ani, iar ușa de la biroul tău de primire continuă să fie închisă și în ziua de azi, în timp ce tu ești ocupat înăuntru cu ce? Cu cine? Iar inima știe că, dacă ești ocupat cu altcineva, nu este cinstit și nici politicos să bați la ușă ca să o avertizezi pe cealaltă ocupantă că e cazul să elibereze locul ocupat în inima ta pentru ca și alteia să îi vină rândul. Până vei ajunge tu la mine ca să îmi spui acel simplu ”bună” după care tânjesc atât de mult, o alta, mai curajoasă, mai la îndemână se va abate pe drumul tău ca să îți toarne un plod, deși despre unul ți-am vorbit și eu în scrisoarea mea. Iar aceasta este cea mai mare frică a mea.

Dar dacă tot depănăm povești, tocmai mi-am amintit că prima oară când mi s-a vorbit despre tine a fost undeva în primele 6 luni de după atacul cerebral, când am avut o suită de vise absolut sublime. Pe multe din acestea mi le amintesc și acum. Dar următorul s-a petrecut astfel: de atunci începusem să devin semi-lucidă în experiențele mele onirice, iar în acest vis eram oarecum conștientă; eram purtată de vânt, plutind în aer ca o frunză dezlipită de trunchiul unui copac, fără direcție sau sens, simțindu-mă fără rost în Univers; aterizasem chiar sub roțile unei mașini care tocmai pleca din loc dintr-o parcare din Hipodrom; șoferul a ieșit să îmi dea o mână de ajutor să mă ridic, iar atunci am observat că era de altă naționalitate; deodată, lângă el s-au aliniat mai mulți bărbați de vârste și de rase și naționalități diferite, toți propunându-mi să le fiu soție; dar nu am vrut, niciunul nu mă atrăgea; atunci m-am simțit ridicată în aer, spre cer și când am privit la dreapta mea, am văzut că mă însoțea un copil, o fetiță de vreo 6-7 ani; am zburat împreună cu ea, lăsându-mă condusă de ea, iar ea m-a scos din cartier pe strada Dorobanți unde ne-am oprit din zbor, luând-o agale la pas spre Catedrală; am vorbit cu ea pe drum, plângându-mă ei în legătură cu hoarda de bărbați pe care îi lăsaserăm în urmă, zicându-i că aș fi vrut pe cineva, dar unde aveam eu să găsesc pe cineva potrivit?; în timp ce vorbeam, intram în toate scările de bloc, uitându-mă la listele de locatari, sperând să găsesc un candidat pe undeva; Ea m-a luat de mână, spunându-mi că știa unde aș fi putut găsi ce căutam; am urmat-o, nedezlipindu-mă de ea; iar ea m-a condus până în fața blocului tău, unde ne-am oprit; am rămas ca trăznită privind la ferestrele apartamentului în care ai locuit și ascultând-o pe fetița aceasta care mi-a zis atunci: ”Lui ai ceva să îi spui! Mărturisește-i adevărul!”; imediat după aceea mi-am întors capul spre stradă unde te-am văzut trecând pe trecerea de pietoni, îndreptându-te spre casă; dar nu erai singur, așa că m-am rușinat și am făcut cale întoarsă, după care m-am trezit.

De ce acest copil care trebuie să fi fost tocmai acesta atât de inocent pe care îl protejez înăuntrul meu m-a dus la tine și ce am să îți mărturisesc mai mult decât am făcut-o în miile de pagini pe care le-am scris de atunci? Să fie necesar să ți le spun în persoană? Ți le-aș spune dacă…mi-ar veni…vreodată…rândul…

Ca să aflu acum că tu știai de mine…

Dacă este așa, nu te mai urăsc pentru că nu m-ai salutat în timpul acelor ani. ”Dar tu ai atâta imaginație în tine ca să poți să înțelegi câți pumni își dă el în cap, blamându-se pentru răul care ți s-a întâmplat, crezând că intervenția sa în petrecută mai de timpuriu în viața ta ar fi putut modifica cursul evenimentelor?”Așa mi-a spus Divinul că gândești, dar să nu te simți vinovat, crezând că ai fi putut face vreun lucru ca să fi evitat dramele din viața mea, atacul meu cerebral, orbirea sau chiar relația cu ursul grizzly și videochatul. Sămânța răului era în mine chiar înainte de molest și numai printr-o pedeapsă drastică se putea purifica sufletul meu de acest păcat.

Harurile Ființei Divine sunt nespus de minunate și unde a fost necesar să înțeleg aceste evenimente în profunzimea lor, Ființa mea Profundă m-a transportat în diverse universuri paralele unde am putut testa rezultatul tuturor acelor afirmații care ne tulbură tuturor mințile și inimile, anume: ”numai de aș fi făcut cutare sau cutare lucru diferit, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat” sau ”numai de nu mi s-ar fi întâmplat acel eveniment”, etc. Câte nu am să povestesc despre aceste universuri paralele în care sufletul călătorește pentru a se testa pe sine, pentru a învăța și pentru a șterge fișiere din dosarul intitulat ”regrete”! Într-un astfel de univers paralel am descoperit că, în conformitate cu legea recurenței, noi ar fi trebuit să ne fi cunoscut în jurul vârstei de 14-15 ani și să fi fost cei mai buni prieteni din lume, fără să fi fost iubiți, cu toate că virginitatea ne-am fi pierdut-o împreună, episodul petrecându-se pe acoperișul unui bloc. Ne-am fi despărțit după aceea, conform cu aceeași lege universală, și nu ne-am mai fi vorbit până la atacul meu cerebral care nu s-a putut evita nici în acel univers paralel. Tu ai fi aflat de mine și m-ai fi căutat, jucând în viața mea rolul pe care l-a jucat amicul meu T. caree mi-a vorbit despre sufletul meu. Tu trebuia să îmi fi vorbit despre suflet, însăă nu l-aș mai fi întâlnit pe maestrul reiki care mi-a facilitat conexiunea cu interiorul meu mai repejor și mai eficient. În plus, am fi trăit în păcat și nu mi-aș mai fi redobâândit inocența. Nu aș mai fi scris aceste pagini și nu aș mai fi ajutat pe nimeni.

Iar dacă tot vorbesc despre universurile paralele ale lui ”numai dacă… atunci…”, uite cum ar fi fost viața mea dacă nu mi s-ar fi întâmplat molestul în copilărie. Lolita cea seducătoare s-ar fi dezvoltat în psihicul meu fără niciun impediment, făcându-mi firea de un curaj și de o dezinvoltură complet lipsite de perdea. Nu aș fi avut pic de pudoare, de jenă sau de rușine. Le-aș fi învățat pe prietenele mele despre corpul lor mai ceva ca un profesor de biologie, spunându-le că e este ceva normal să se masturbeze, să se sărute cu alte fete și să își piardă virginitatea de la o vârstă foarte fragedă. Aș fi ridicat degetele la ora de biologie cu absolut fiecare ocazie ca să spun lecțiile despre corpul uman, doar ca să pot pronunța defață cu toți colegii mei cuvintele ”penis”, ”vagin” și ”sex”. Aș fi continuat să învăț de nota 10 la școală, așa cum am făăcut în această viață, dar limba română nu ar mai fi fost materia mea preferată, ci școala vieții. Aș fi semănat fizic cu cea de acum, dar trăsăturile diferite de caracter mi-ar fi schimbat mult fizionomia. Aș fi fost cu mult mai dolofană, fără să fiu drăgălașă, cum sunt acum. Părul cu cârlionții săi naturali ar fi fost torturat de bigudiuri, de placa de întins părul, de fixative și tot așa. M-aș fi machiat chiar și când m-aș fi dus să cumpăr pâine și aș fi fumat țigarete lungi și subțiri. Aș fi fost tot performer de videochat, mâncând bărbați pe pâine la micul-dejun, la prânz și la cină, și aș fi câștigat o mulțime de bani din asta. M-aș fi plictisit de această meserie și m-aș fi făcut sexolog pe un blog personal unde aș fi vorbit fără ocolișuri despre bărbați și femei. Iar când tu mi-ai fi sunat la ușă ca să îmi vorbești despre trecut, te-aș fi trimis la început la dracul, după care aș fi avut o criză de conștiință și m-aș fi trezit de dragul tău fiindcă tu, sufletul meu pereche, ești un factor de motivație extrem de puternic. Însă ar fi fost cu mult, mult mai greu să îmi revin din păcat, în timp ce acum chipul meu aproximativ inocent ca al unei fetițe de 16 ani, cu toate că am 32, denotă că evenimentul nefericit al copilăriei mele nu mi-a putrezit definitiv și în întregime miezul sufletesc, deși păcătoasăă tot sunt.

Deci pentru ce să îți dai pumni în cap ca să deformezi un chip pecare de-abia mi-l amintesc? Cum de este posibil acest fenomen, tchipul tău să fie singurul pe care nu mi-l amintesc, deși ești, realmente, singurul băiat pentru care am avut simțăminte foarte apropiate de iubire, cu excepția, poate, a lui (alt) Marius Ș. de care am fost îndrăgostită în jurul vârstei de 12 ani? Fiindcă tot vorbesc de chipul tău, uite mai jos un vis pe care l-am avut cu tine de la ultima epistolă de pe 21 Octombrie încoace. De fapt, în ultima lună te-am visat de o duzină de ori, de câteva ori chiar de 2-3 ori într-o singură noapte. Dar în acest vis ți-am văzut și chipul de la un capăt la celălalt al visului.

Mă trezisem în lumină, în acest loc splendid de dincolo de zidul somnului cu acele culori fabuloase și vibrante, cu acea textură reliefată și foarte pronunțată, eu văzând limpede și clar, dar mai ales în mod conștient. Eram lucidă. Știam că sunt dincolo. Iar tu erai cu mine, dar, fiindcă îți vedeam chipul, mă simțeam rușinată, așa că mă feream de tine, ascuzându-mă pe unde puteam și replicându-ți fraze de genul: ”Cred că ești doar o manifestare subconștientă. Nu îmi dau sseama dacă ești real sau nu fiindcă te manifești diferit. De ce te văd acum în lumină, iar în alte rânduri ești invizibil? etc.” la fiecare mărturisire de dragoste de-a ta. Te-am rugat să vii fiindcă doresc din toată inima să te cunosc, iar tu mi-ai spus: ”Ca să vin la tine, tu trebuie să vii la mine. Și nu mă poți judeca că vreau acest lucru.” Să fi însemnat replica ta că trebuie să ne întâlnim la jumătatea drumului, după ce fiecare a depășit blocajele de pe partea sa de drum? Sau cum a decreetat Buddha, ”Totuși, calea de mijloc e cea mai bună”? Mi-ai vorbit despre reîncarnare și despre alte subiecte spirituale, ceea ce m-a încântat, văzând și auzind că ai pasiune pentru știința spiritului. Dar,când chipul ți s-a schimmbat deodată în chipul altui bărbat, m-am mâhnit cumplit fiindcă de-abia ce mă obișnuisem privindu-ți chipul actual. Ți-am adus la cunoștință că ți se modificase iarăși fizionomia, iar tu mi-ai spus că îți puteam vedea înfățișările trecute. Mă uitam la reîncarnările tale trecute.

Deodată, chipul ți s-a șters cu totul, forma frunții, a ochilor, a sprâncenelor, a nasului, a gurii, a pomeților și a bărbiei. Ți-au dispărut urechile, părul și culoarea pielii. Priveam la o masă de lut din care nu se distingea nicio trăsătură fizică. Deși scena era înfricoșătoare, nu m-am speriat deloc. Un țiuit ascuțit mi-a scăpat de pe buze, moment în care m-am conectat în profunzime cu Ființa Supremă, înzestrându-mă cu abilitățile spirituale ale acesteia. Îmi foloseam brațele ca să execut gesturi sacre pline de magie divină, însoțind procesul cu alte sunete stridente, dar care concretizau idei și concepte în spațiul astral. Prin ele manifestam și cream. Modelam în ADN-ul tău păcatele, defectele și calitățile tale, cunoscându-ți Cartea Vieții, ca și registrul înscris pe numele tău în dimensiunea cauzelor naturale, unde se judecă karma. Te codam în funcție de păcatele tale, neiertându-ți nimic, nici măcar o greșeală, programând în corpul tău fizic, eteric și mental fiecare bombă cu ceas care urma să explodeze la ora cuvenită ca urmare a unei greșeli înfăptuite de tine în viețile tale anterioare. Fiecare cod introdus în ADN-ul tău te programa să arăți într-un anumit fel, să ai anumite defecte și calități psihologice care să îți didcteze personalitatea, să te comporți într-un anume fel, să fii predeterminat să acționezi la timpul cuvenit în anume situații. Și nimic nu îți iertam, codându-te conform cu legea cauzei și a efectului. Nu aveam niciun drept să intervin în favoarea ta în fața justiției divine, ”uitând” să introduc un cod care ți-ar fi ușurat existența prezentă. Însă ceva îmi fusese permis să fac. Cu fiecare nouă linie care desemna ba un defect, ba un păcat, ba o calitate, chipul fără formă din fața mea prindea contur treptat, treptat. Și introduceam fiecare punct și virgulă în ADN-ul tău pentru ca acest chip al tău să iasă în așa fel încât să îmi fie mie drag. Îți desenasem toate defectele și calitățile pentru ca felul tău de a fi să îmi fie tolerabil numai mie. Mă uneam în acele clipe cu Dumnezeu care te crea, om de lut, pentru ca doar eu să te pot suporta. Și iubi cu adevărat, cu toate punctele tale slabe și forte. Iar chipul tău se contura tot mai mult și mai mult în cel prezent pe care îl ai în această viață și , deși îți vedeam toate păcatele, simțeam că nu poate exista pe fața pământului un alt chip pe care să îl fi îndrăgit mai mult decât pe al tău.

Ești programat de dinainte de a te naște să fii dragul inimii mele. Și câți nu suntem programați de Dumnezeu să fim perechi potrivite, dar nu ne întâlnim? De ce? De ce? fiindcă nu avem răbdare să ne așteptăm unul pe celălalt.

nov. 252019
 

<>

(text scris, editat și corectat în perioada 25 Noiembrie – 11 Decembrie 2019; alte completări au fost aduse ulterior)

Luni, 25 Noiembrie 2019

Ursitule ,

Punând capul pe pernă să dorm noaptea trecută, găsindu-mă cu inima frântă și îndurerată, plâng ând în ssughițuri, numărând zilele până la 1 Decembrie când aș fi vrut să îți înmânez în persoană o cutie plină de fleacuri pe care le tot strâng de dragul tău de când am devenit conștientă de faptul că tu exiști și trăiești ca individ fizic, din carne și oase, pe scoarța terestră a aceiași planete pe care trăiesc și eu, am auzit vocea intuiției, adică vocea Tatălui din interiorul meu, spunându-mi:

– Trezește-te, femeie temăătoare de prima iubire. Pe el trebuie să îl iubești ca pe un soare. Iar la momentul potrivit vă voi cere amândurora să mă iubiți pe mine ca pe un soare, împreună, când veți forma iarăși un singur trup. Ți-am închis ochii ca să îl vezi pe el. Oare nu am lăsat suficientă lumină în viața ta? Să consideri tu oare că te-am ținut prea din scurt, limitându-ți libertatea de mișcare, deși vezi bine și singură că totul este spre binele tău? Au nu cumva îți este dor de obiceiurile tale proaste care te-au adus în acest punct de cotitură? Nu v-am permis și nu v-am încurajat să vă întâlniți și să vă vorbiți, în absolut fiecare zi și noapte pentru ca niciunul dintre voi să nu fie nevoit să îl iubească pe celălalt chiar din absolut nimic? V-am îngrădit libertatea de mișcare în planul fizic fiindcă amândoi v-ați lăsat sufletele arestate. Ați fost amândoi buni de plată. Dar în afara acestui impediment, aveți libertatea de a călători în orice punct al spațiului cosmic. Nu v-am impus nicio restricție în imaginație, în inimile, în mințile și în sufletele voastre. Oare nu ți-am lăsat suficientă vedere și suficientă minte ca să vezi și ca să înțelegi că trebuie să mori înăuntrul tău ca să îți câștigi dreptul de a călători împreună cu el peste tot în Cosmos? Acesta este prețul pe care trebuie să îl plătești.? Tu plângi acum fiindcă el nu știe că îți este frică să mori. Iminența morții eurilor tale interioare cu care te identifici în proporție de aproape 100%, crezând că tu ești aceste euri multiple, atâtea versiuni ale lui ”eu însumi” care îți țin sufletul captiv, unde sufletul este o singură entitate infinită, eternă și plină de iubire, te înspăimântă, dar agitându-te și zbătându-te fără încetare nu vei face decât să îți prelungești suferința. De ce ești furioasă pe el când știi prea bine că nu Cătălina din vechi care continuă să spere că va supraviețui focului va primi șansa de a-și cunoaște sufletul pereche? Nu, nu aceea, ci o nouă Cătălina cu mintea și inima reînnoite căci sufletul tău tot al meu este. Nu te mai uita în oglinda neputinței fiindcă imaginea victimei care te va privi înapoi nu te va lăsa să faci drumul de întoarcere spre Mine. Spune-mi, ai mai fi rrămas pe acest drum dacă ți-aș fi înmânat răsplata prea devreme? Sufletul tău mi-a fost mult mai apropiat decât îmi dai acum fiindcă a ales deja să nu rămână în zona de siguranță a câmpiei, urcând muntele în schimb de unde a putut să Mă vadă și să Mă atingă. Nu îți amintești că ți-am vorbit deja în repetate rânduri despre aceste lucruri? Nu te-am învățat deja ce și cum să faci? De scris ai scris cum ți s-a cerut, iar secretele tale i le-ai mărturisit, așa că partea ta de făgăduință a fost îndeplinită, dar încă nu înțelegi mportanța și semnificația zilei de Duminică. Odihnește-te și crede. Dacă ai mai fi fost și acum pe drumul greșit, semnele din jurul tău ți-ar fi indicat asta. Cum acum totul este o chestiune de credință, de așteptare și de răbdare, repetă următoarele afirmații: ”Când îmi simt inima la strâmtoare, îmi las umerii să se despice pentru ca tot răul din mine să se scurgă în afara mea. Accept totul cu calm. Accept totul fără să mă supăr. Unele din aceste lucruri pe care le simt și care îmi apasă pe inimă se vor fi dizolvat în câteva luni.” Este chiar atât de greu să crezi? Fii mai optimistă și mulțumește-mi anticipat, iar nu a doua zi, după izbândă, când toate se vor fi rezolvat.

Îmi aminteam perfect, desigur, de fiecare cuvințel pe care Divinul mi l-a transmis până în clipa de față, atât prin gânduri, în meditații, rugăciuni, vise, dar și sincronicități fiindcă știu că Tatăl este mereu cu mine, însoțindu-mă clipă de clipă ca să mă îndrume pe calea cea bună.

Fiți tari şi curajoși, nu vă temeți, nu vă îngroziți, nici nu vă înspăimântați de ei, că Domnul Dumnezeul tău va merge El Însuși cu tine și nu se va depărta de tine, nici nu te va părăsi.

(Deuteronomul, 31:6)

Însă eu nu puteam scoate un singur cuvânt, lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji, împreunându-mi mâinile ca pentru rugăciune, implorându-L din toată inima mea, fără cuvinte, să fim amândoi iertați și să ne fie oferită permisiunea de a ne întâlni și în dimensiunea fizică. M-a durât atât de tare corpul aseară de nu mai știam în ce direcție să o mai apuc! Simțeam în fiecare celulă a corpului meu oboseala și epuizarea fiecărei clipe trecute, inima îmi era apăsată de gânduri sumbre, iar stomacul mi se strângea ca atins de otravă. Tot de otravă îmi simțeam și gura atinsă, așa cum îmi erau și coșul pieptului și plămânii. Simțeam că nu mai puteam rezista presiunii rezultate în urma așteptării. Când Bunul Tată îți promite cutare sau cutare lucru că ți se va întâmpla, cea mai insuportabilă devine așteptarea. Cunoști că ți se va întâmpla un miracol, dar a nu ști când ți se va întâmpla ajunge să te doboare cu totul. Mi-am văzut soarta și viitorul în imagini care știu că vin de la Divin, dar așteptând să se întâmple, am căzut în cea mai profundă depresie prin care am trecut până acum. Timp de 5 luni și jumătate, între 13 Septembrie 2015 și 1 Martie 2016, am crezut din toată inima în tine, sufletul meu perechee, și m-am bucurat de buna veste ce primisem că nu era totul sfârșit pentru soarta mea cu nesfârșită recunoștință, încredere și răbdare, dar la ce folos fiindcă ajungi să numeri zilele, lunile și anii care se scurg unul după altul, calculezi suma lacrimilor care nu se mai opresc, numeri picăturile de menstruație care de-abia, de-abia se mai scurg din tine, deși ai numai 32 de ani și jumătate, dar cu menstruație instalată la 9 ani, cunoști deja în sinea ta că vei suferi de menopauză timpurie, iar lacrimile continuă să tot vină fiindcă nu întrevezi în imaginația ta limitată cum vor fi posibile toate promisiunile Tatălui când durerea din corpul tău este atât de sfâșietoare, iar el (adică tu!), sprijinul tău la bine și la rău, nu este (nu ești) pe nicăieri de găsit? Când juri tu Tatălui că vei îndeplini o cerință de-a Sa, nu te aștepți, desigur, să dureze atât de mult, tulburător, apăsător, înfricoșător de mult. Nu ai avut niciodată în mintea ta intenția de a fi o mamă bătrână, iar cum zilele, lunile și acum anii se tot duc unul după altul fac ca dorința ta, aceea arzătoare pentru care ai fost dispus să faci orice, nu ți se mai pare nici atractivă, nici importantă, nici vitală. Dar știi cum se numește când tu ai făcut așa un jurământ, apoi îndeplinirea dorinței tale a fost aprobată de Puterile Divine, pentru ca, după aceea, să nu mai vrei ce ai vrut fiindcă te-ai săturat de atâta așteptare? Se numește avort, fie că este vorba de un copil, de o idee caritabilă sau oricare altă dorință sau năzuință.

12. Şi au crezut în cuvintele Lui şi au cântat laudă Lui;
13. Dar degrabă au uitat lucrurile Lui şi n-au suferit sfatul Lui;

24. Apoi ei au dispreţuit pământul cel dorit şi n-au crezut în cuvântul Lui.

(Psalmul 105)

M-am văzut deja cu burta până la gură, gura mea cea spurcată, păcătoasă și odioasă că nu mă mai uimește câtuși de puțin să conștientizez de ce chakra a 5-a, a comunicării, e atât de deformată și de dezechilibrată (”Nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om.” – Matei, 15:11) și în fiece flash din viitorul meu măă comport față de această sarcină cu infinită grijă, iubire, tandrețe și sfințenie, ca și cum înțeleg foarte bine ce iaș putea transmite bebelușului care crește în burtica mea dacă aș fuma, bea, lua droguri sau medicamente în timpul sarcinii, ca și cum știu ce i-aș putea face dacă aș bea energizante pline de taurină sau aș mânca burgeri și alte produse de acest soi atunci când poftele specifice din timpul sarcinii m-ar determina să te trimit să faci drumul până la Mac în miez de noapte, ca și cum știu foarte bine cee ar putea ajunge în sistemul său nervos și în sângele său dacă aș continua să urăsc bărbații și dacă aș lăsa și alte rele și păcate să mai existe în ființa mea. Nu disprețuiesc și nu desconsider moștenirea genetică, deși cred în reîncarnare. În privința acestui concept fundamental este tot ADN-ulu pe care un suflet îl moștenește de la părinți pe cale genetică, ADN-ul devenind nimic altceva decât un mijloc și un instrument pentru Divin pentru aplicarea pedepsei karmice sau pentru oferirea dharmei, adică răsplata bine-meritată pentru faptele noastre bune din alte vieți. Vrând să îmi facă un bine întrucât a conștientizat importanța și impactul teribil pe care emoțiile noastre le au asupra noastră, mama mi-a mărturisit, în urmă cu vreo 4 ani, că nu m-a vrut. După ce a descoperit sarcina, s-a simțit atât de copleșită fiindcă veneam prea devreme după nașterea surorii mele care avea atunci nici un an și jumătate. A plâns în timpul primului trimestru de sarcină, după care s-a obișnuit cu ideea, iar toate emoțiile ei au ajuns la mine fiindcă am simțit toată viața ca și cum nu m-a vrut și nu m-a iubit. Desigur că acum mă iubește, dar acele prime luni de gestație sunt vitale pentru copil, depinzând de starea de spirit a mamei în aceeași măsură ca și de mâncare, vitamine și nutrienți. Am fost profund recunoscătoare mamei fiindcă a avut curaj să se mărturisească față de mine deoarece am înțeles astfel de ce m-am simțit ca un extraterestru în familia mea, ca a patra roată de la tricicletă, stând undeva la colțul pisicii și neputând să mă integrez în familie. Dar aceste flash-uri mă înfățișează întotdeauna ca și cum sunt perfect conștientă de toate implicațiile șiriscurile fiecărei mișcări făcute de mine, cu excepția unui singur moment în care am fost dezvăluită mâncând pe furiș cornulețe umplute cu dulceață, gem și rahat, toate făcute în casă. În afara acestei secvențe, par să fiu neasemuit de chibzuită, de înțeleaptă și de conștientă de faptul că mi s-a permis să aduc pe lume acest copil numai după multe sacrificii, după multe greutăți întâmpinate și multă suferință acumulată într-o singură viață cât pentru 5. Iar toate astea mi se par imposibile acum fiindcă nu cred că reușesc să subliniez suficient de clar că mă doare atât de tare corpul în clipa de față că nu întrevăd cum același corp ar putea duce acea sarcină cu infinita bunătate și grijă pe care le citesc pe chipul meu în acele secvențe, când acum îmi blestem zilele și nopțile din cauza durerii, mușcând din pernă ca s sufoc în ea gemetele mele de suferință crâncenă și lacrimile de deznădejde? Nu pot, nu pot, nu pot să înțeleg cum voi reuși să ajung acolo, în acele scene în care par să fiu atât de fericită, de liniștită și de relaxată! Zeci de scene de viață mi-au fost implantate de Divin în suflet, dându-mi speranță ca să am răbdare să aștept. Să te aștept. Mă venerezi în aceste secvențe dezvăluite ale viitorului. Mă ții în brațe ca pe cea mai dulce floare. De multe ori te-am văzut îngropându-ți fața în părul meu ca să îmi mănânci cârlionții, ca și cum vrei să absorbi tot parfumul meu, ca și cum vrei să pătrunzi tainele acelui punctuleț atât, atât de special din ceafa mea pe care claia mea de păr îl acoperă, locușor unde se găsește și cordonul de argint, cel care leagă sufletul de trup. Iar cordonul meu de argint este împletit cu al tău. De și mai multe ori te-am văzut înălțându-mă pe culmile fericirii și ale extazului. Și unde pui tu mâna pe corpul meu, eu mă vindec, ca și cum în mâinile tale, în trupul tău, în ființa ta există răspunsurile la toate întrebările pe care le-am avut vreodată despre iubire. Fiindcă este imposibil de negat că ceea ce văd în aceste flash-uri se numește iubire. Dar nici tu nu pari a fi mai puțin fericit decât mine, ca și cum ai ajuns, în sfârșit, să ții în brațele tale cea mai prețioasă făptură pe care ți-a fost dat să o întâlnești vreodată! Iubirea chiar se răsplătește! ”Dacă nu ar fi nădejdea, inima s-ar frânge.” (doctor Thomas Fuller, cleric și istoric din secolul al XVI-lea) De aceea sper și nădăjduiesc! Dar dacă nu erați tu și șoricelul, nu știu unde aș fi fost în clipa de față. Orice om are o limită de toleranță la suferință, iar eu sunt gata-gata să o ating pe a mea. Ce doare atât de tare e acțiunea Focului Sacru al Mamei Divine și al Spiritului Sfânt care își mișcă limbile de foc ca să muște în corpul meu toate acele cumplite fărădelegi pe care le-am făcut și care stau imprimate în celulele corpului meu, dezechilibrându-mi energia și îmbolnăvindu-mă. Și unde mușcă Mama Divină cu Focul Său ca să arunce în cuptor bestiile de demoni interiori, sufletul meu se eliberează, iar ce rămâne în urmăă este inocență.”(…) Căci El este ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului.” (Maleahi,3:2 )

Așa că știu că nu se putea altfel decât așteptând fiindcă a trebuit să conștientizez măsura și gravitatea păcatelor mele. Depresia mea nu se mai identifică în întregime cu eul amorului propriu care, crezându-se un sfânt lipsit de păcate, argumentează în fața Justiției Divine în felul următor: ”Dar ce am făcut atât de grav ca să mă pedepsești în halul ăsta? Nu meritam așa ceva! Nu îi cunosc eu pe alde cutărică? Ăia au făcut lucruri oribile, iar pe ăia nu îi vezi! Și m-ai găsit pe mine să mă pedepsești! Ălora de ce le dai, iar mie nu? Pe unii de ce îi vindeci, iar pe mine nu? Eu de ce nu merit? La mine de ce nu te uiți?Unde este dreptatea în judecata Ta?”

Voi obosiţi pe Domnul cu vorbele voastre. Şi mai ziceţi: „Cum Îl obosim?” – Când ziceţi: „Cel ce face rău este bun înaintea Domnului şi de unii ca aceştia are El plăcere!” Sau: „Unde este Dumnezeul dreptăţii? (Maleahi 2:17)

Şi mai ziceţi: „Este trudă zadarnică să slujim pe Dumnezeu şi ce câştig vom avea din paza poruncilor Sale şi că umblăm trişti înaintea Domnului Savaot?

Dar iată că acum noi fericim pe cei mândri. Şi propăşesc cei ce săvârşesc fărădelegi, ba chiar şi pun la încercare pe Domnul, şi ei scapă!” (Maleahi, 3:14-15)

Însă eu am înțeles răspunsurile la multe din aceste întrebări, am înțeles până și motivul pentru care a fost necesar să trec prin evenimentul nefericit al copilăriei mele, anume molestul. Exista în mine un rău cu mult mai mare care mi-ar fi primejduit cu mult mai mult încercarea de a-mi recupera sufletul. Un rău mai mic este de preferat unui rău mai mare! Am înțeles că am greșit, iar din acest motiv sunt cuprinsă de jenă și de rușine, deoarece am păcătuit. Și, reamintindu-mi despre boala reală din interiorul meu al cărei efect secundar a fost orbirea, un eu tenebros și extrem de periculos care a început să se manifeste în personalitatea mea de când eram foarte mică, făcându-mă să arăt și să mă comport ca o nimfetă, ca o Lolita prea, prea pricepută în arta seducției și cu limba prea ascuțită și meșteșugită spre a înțepa, defect psihologic pe care cei slabi de înger îl vo pune pe socoteala moștenirii genetice (biata bunica din partea mamei care a visat să activeze în echipa de dans a satului în care se născuse, să nu își fi dezgolit gleznele în timpul țopăielii sau biata stră-străbunica din partea bunicului din partea mamei care a trăit cu 3 bărbați la viața ei, în timp ce noi, femeile moderne, trăim cu tot atâția până la 17 ani! cât despre rudele din partea tatălui, vai mie, de unde să încep cu drama?), însă eu cred în reîncarnare, mi-a transmis un alt mesaj printr-o sincronicitate perfectă implicând următoarele versuri și versete, așa cum fac de îmi procur Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare zi din orice sursă de inspirație, fie aceste surse cărți sfinte, muzică, filme sau literatură:

I’m a whore and I’m feeling sorry for myself
In your arms and I am drowning like the child I was

I need more,can you help me?
Feed my sin, come and kill me
It’s calling
Calling
Calli ng
Calling me

Endless skies falling freely down upon my head
So much for hopeless dreaming, frustration settles in

”Sickness” by Grey Daze

16. Iar El a zis: „Chiar și voi sunteți nepricepuți?
17. Nu înțelegeți că tot ce intră în gură se duce în pântece și iese afară?
18. Dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, și acelea sunt cele ce-l spurcă pe om.
19. Că din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, hoții, mărturii mincinoase, defăimări.
20. Acestea sunt cele ce-l spurcă pe om; dar a mânca fără să-și fi spălat mâinile, asta nu-l spurcă pe om”.

Matei, 15:16-20

La ce bun să fi venit tu mai devreme, chiar când mi s-a vorbit prima oară despre tine, în februarie 2015, când pedeapsa mea karmică se afla de-abia la două treimi din durata ei? Cum ne-am fi descurcat noi când tu te-ai fi așteptat să primești iubire și afecțiune din partea mea și tot ce ai fi găsit ar fi fost o femeie lipsită de sentimente interioare autentice, în timp ce tot ce căutam eu era un sclav care să îmi fi făcut toate poftele, pe care să îl fi putut controla și domina, șantajându-l emoțional cu dramele trecutului meu, reamintindu-i la fiecare greșeală a sa că sunt o victimă a unei agresiuni sexuale infantile? Cum ți-aș fi scos eu ochii la fiecare insensibilitate a ta cu povestea propriilor mei ochi scoși din funcțiune pentru atâția ani la rând! Cât te-aș fi blamat pentru că nu ai venit mai devreme, cu mult înainte să mă apuc de videochat, înainte să plec în Irlanda, înainte să mi se ducă întreaga tinerețe pe apa sâmbetei! Și cum te chem și te tot chem fără încetare ca să îmi hrănești firea păcătoasă, fiindcă chemarea mea nu este sinceră. Nu vine din năzuință sufletească de întregire, ci din disperare și din poftă.

Oh, dragul meu, îți poți imagina miile de scenarii pe care le-am învârtit în mintea mea de când am aflat de tine, rulând scena primei noastre întâlniri care s-a desfășurat multă vreme în felul următor: tu mă chemi telepatic să ies pe balcon în ziua și la ora deja stabilite; eu ies, privesc în jos la tine, ca în Romeo și Julieta și atunci îmi recuperez vederea; până aici totul este bine întrucât aceasta este făgăduința Tatălui în legătură cu modul în care îmi voi recupera vederea , cu mențiunea următorului amendament:”(…) Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muștar veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputință.” (Matei 17:20); acest percept potrivit căruia nouă ne stă în putință să ne îndeplinim năzuințele și să ne vindecăm singuri, inclusiv de paralizie!, prin credință și prin puterea cuvântului creator este subliniat și în versetele următoare: ”tu, cel ce prin cuvinte bolnavi ai ridicat / și din genunchi nevolnici făcut-ai îndrăzneți” (Iov, 22:4) , apoi în ”Atunci răspunzând Iisus, i-a zis: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție precum voiești!” Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.” (Matei 15:28) ; dar ce urmează după această scenă e pură alegere, iar eu am ales aproape de fiecare dată să îmi desfac picioarele la prima întâlnire ca să îmi satisfac impulsul disperat, însetat și înfometat după voluptate care nu se poate consuma decât în pat; așa că mi-am ucis în imaginația mea întreaga familie, ca și pe a ta deopotrivă, pentru a ne face loc la gura unei sobe ca să ne trăim prima scenă de amor fizic; câteodată mi se făcea milă de mama mea și de mama ta, dându-le afară pe ușă în frigul de afară doar pentru ca noi să avem un pat pe care să consumăm actul de unire chimică, fiindcă o cameră de hotel nu a fost niciodată o opțiune, așa că îmi imaginam scena acestui act intim dintre noi desfășurându-se pe bancheta din spate a mașinii tale, sperând că ai una; Dar teribil de incomod trebuie să fie sexul acesta pe sfert dezbrăcați și aproape deloc îmbrățișați, așa că făceam rost în imaginația mea de o rulotă cu care plecam amândoi în lume chiar din prima noapte ca să vedem răsăritul de soare la munte sau la mare, aflându-ne așa de îndrăgostiți unul de celălalt, deși nu am stat niciodată de vorbă. Și câte alte năzdrăvănii nu mi-am mai imaginat eu!

Dragul meu, nu trecuse nicio săptămână de când ne-am conectat pe 13 Septembrie 2015 cpăă eu deja aveam fantezii erotice cu tine, întrecându-mă în imaginația mea cu cele mai suave scene, de parcă numai prin sex te-aș fi putut cuceri? Așa credeam, da, că ți-aș fi putut trimite unde telepatice ca s te înștiințez că te doream din toată puterea energiei mele sexuale! Și atunci nici măcar nu îți știam numele! Dar ce conta? Tu îmi erai suflet pereche și nu era nevoie de vreo iubire, ci doar de patimă, iar sex era tot ce știam eu săă fac atunci, în 2015. Iar dacă tu nu m-ai fi vrut în același fel pătimaș chiar de la prima întâlnire, spunându-mi că e prea devreme și propunându-mi să mai așteptăm, te-aș fi numit fricos, laș, papă-lapte, idiot și cretin de modă vechee. Așa am derulat scena acestui viol, unde eu te violam pe tine, cum a făcut Demi Moor cu Michael Douglas în filmul ”hărțuire sexuală”, îndepărtând de urechile mele și de inima mea strigătul disperat al sufletului care îmi spunea: ”Cătălina!!! Oprește-te! Nu mai da hainele jos de pe tine cu atâta repeziciune, ușurință și gratuitate, ci pune-le pe tine! Pune înapoi hainele pe tine și nu lăsa niciun centimetru de piele să ți-l vadă chiar de la început! Nu îl lăsa să se îndrăgostească de corpul tău fiindcă nici tu nu ai fost lăsată să te îndrăgostești de carnea lui!”

Să te îndrăgostești de suflet fără să atingi trupul, asta e Iubire!

(Eman Mohsen)

Mi-e de un milion de ori mai multă rușine amintindu-mi cum, aflând de tine pe 13 Septembrie 2015, am folosit ideea de tine, de suflet pereche, ca să îl fac gelos în diversele scene dramatice din imaginația mea pe bunul meu prieten din copilărie T. de care eram foarte atașată în acel an, bărbat pe care am crezut că l-am urmat la naștere, ignorând acel detaliu extrem de important pe care Tatăl mi l-a relevat la trezirea sufletului meu, anume că tu ești cu doar câteva luni mai mare decât mine. T. este cu 10 ani mai mare decât mine, dar amorul plin de hormoni chimici mă orbea și mă surzea mai mult decât eram deja. Vezi tu, când un om te mângâie o dată cu blândețe și tandrețe, după ce toată viața ai primit șuturi de la ceilalți, este ușor să cazi în plasa iluziei că drăgălășenia acelei unice mângâieri s-ar putea prelungi la nesfârșit, cu toate că știi foarte bine că nici acesta, acesta care, în sfârșit, te mângâie, nu este cel potrivit. Așa eram de inconștientă față de semnificația noțiunii de ”suflet pereche” în acele timpuri. De un milion de ori mi-a spus sufletul tău în visele mele că noi doi doar ce am primit șansa de a ne apropia sufletește, iar că partea fizică, carnală avea să urmeze mai târziu, însă eu nu înțelegeam ce vroia sufletul tău să îmi spună, continuând, astfel, să lansez asupra ta un potop de injurii și apelative prea puțin laudative, zicându-mi că: ”Uită-te la ăsta, e tembel? Nu mă vrea, clar! Îmi zice el mie că partea carnală va veni ea hăt când? Când o zbura porcul? Dar ce? Cine este el de decide ce și cum în privința asta? De ce este el cel care dă ordinele și stabilește condițiile? etc. etc.” Nu, nu aveam idee ce se ascundea înăuntrul meu, acoperind strigătul de ajutor al sufletului meu cu mizeria tiparelor de comportament ale vieții mele de până la atacul meu cerebral. Mie mi se cerea, la comandă, să fiu disponibilă și excitată la fiecare cuvânt și ordin ale unui bărbat care mă plătea pe minut ca să îmi vadă pielea. Eram un robot sau, mai degrabă, nimic altceva decât o păpușă gonflabilă. Nu de tine am avut nevoie începând cu septembrie 2015, când m-ai căutat, ci de o pauză. Iar Ființa ta Divină a știut mai bine acest lucru, deși eu nu am văzut astfel lucrurile la momentul respectiv. Dar punând haină peste haină pe mine, îmbrăcându-mă cu veșmântul inocenței și al castității, am început să înțeleg că nu mi-aș fi revenit niciodată din transa în care mă ținea hipnotizată păcatul promiscuității dacă ai fi venit prea devreme la mine. Ca să te forțezi într-una în situații care dăunează ființei tale constituie un alt păcat detestabil, anume ”trădarea Ființei”, greșeală pe care am comis-o de prea multe ori în această viață. Ca să mă fi forțat iarăși la acrobații și gimnastică în pat, fără să fi simțit iubire pentru tine, ar fi însemnat să abuzez de trupul meu și de sufletul meu când, în realitate, sunt extrem de speriată chiar și față de cea mai blajină atingere a mamei. Chiar și față de mângâierile ei manifest multă reticență, spaimă și câteodată chiar teroare. În fapt, acum nu mai suport să fiu atinsă, așa că degeaba o făceam eu pe curajoasa în imaginația mea, bravând fără rușine în fiecare secvență în care te invitam în pat.

În urmă cu două săptămâni Divinul mi-a dezvăluit o nouă scenă. Părea ceva complet banal și lipsit de semnificație și importanță. Eram singură pe o bancă, într-un loc care părea să fie la pietre. Era evident că așteptam pe cineva. Păream, cumva, neliniștită. Mă uitam, cea din prezent complet oarbă, la toată făptura mea, cea din viitor, și înțelegeam că eram într-o scenă în care îmi recuperasem vederea și te cunoscusem în planul material căci pe tine te așteptam, dar nu îmi puteam descifra neliniștea. M-am uitat mai atent la detaliile imprimate în acest flash. Eram îmbrăcată cu niște blugi pe care îi purtam sumetecați, puțin deasupra gleznei, o gecuță din blugi, un tricou pe dedesubt, eram încălțată cu sandale și țineam o geantă albă lângă mine, pe bancă. Când mi–am dat seama despre ce este vorba, am exclamat: ”Gleznele! Mi se văd gleznele! Îi dezvălui omului meu primul centimetru de piele și încep cu gleznele!” Exista un obicei al femeilor secolelor trecute care, vrând să seducă un bărbat, își dezgoleau gleznele întrucât niciun alt centimetru de piele nu era disponibil pe întreaga suprafață a corpului care era acoperit, de la degetele de la picioare și până la bărbie de materialul pudorii. Femeia era mai feminină atunci decât este acum câând umblă cu jeanși atât de scurți că țin loc de lenjerie intimă. Dar pentru mine era clar că acea micuță secvență în aparență fără importanță îmi dădea vești minunate! Nu numai că voi vedea iarăși, că voi merge singură pe stradă din nou și că te voi întâlni, dar îmi voi recupera și inocența sufletului pe deasupra, dragul și mult iubitul meu suflet că habar nu am avut ce ești și cum te manifești!

Într-adevăr, niște vești minunate encriptate într-o singură imagine fiindcă am vorbit despre pure alegeri pe care le putem face pe undeva la începutul acestor paragrafe. Ți-am dezvăluit că momentul în care voi vedea din nou se va petrece la balconul casei în care locuiesc cu familia mea, la primul etaj, deasupra unei florării în plinăă stradă centrală ultra-circulată. Nici nu trebuie să suni la ușa din față, cea de la balcon este suficientă, mai ales că îmi este frică să deschid ușa străinilor care sună chiar și numai la interfon, că la ușa de la intrare nu se pune problema! Nici nu mă apropii de ea! Nu te-am mințit în rândurile precedente când ți-am spus că trebuie să îmi bați la ușă , moment în care voi vedea din nou. Nu mi-am schimbat mărturia. Acesta a fost planul dintotdeauna, atâta doar că mi-a fost greu să îl descriu întrucât remarca tuturor celor care aud acest plan este: ”Nu crezi că ți-ai stabilit un target cam nerealist? Revino cu picioarele pe pământ!”Tu trebuie doar să fii acolo, jos, și nu trebuie să urci, dar nici eu să cobor. Nu trebuie nimic, decât dacă vrem, atât de bun și de milostiv e Tatăl cu noi fiindcă nu ne impune nicio condiție ulterioară acestei scene. Dacă măă vrei, vei și urca după aceea, iar dacă mă vrei și eu voi coborî. Cum am mai spus într-o epistolă anterioară, unde sunt doi, puterea crește,iar dușmanul nu sporește! Îți poți imagina oare de câtă credință am nevoie ca să admit că tu ești real, că îmi citești scrisorile, că știi de indicațiile acestea? Desigur că prin puterea cuvântului poți face și desface atâtea câte-n lună și în stele, numai să te fac real dintr-un prieten imaginar izvorât din mintea subconștientă nu se poate! Dar fiindcă știu că ești real și fiindcă știu că îmi citești rândurile, te implor din toată inima să crezi și tu fiindcă atât de mult nădăjduiesc că te voi vedea iarăși, așa de mult ce mă topesc de dor de când nu te-am mai văzut!

Adevăr vă grăiesc: Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer.

Vă mai spun că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra unui lucru pe care-l vor cere, li se va da lor de către Tatăl Meu Cel ce este în ceruri.

Că unde sunt doi sau trei adunați întru numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor”.

Matei, 18:18-20
/blockquote<>

Trebuie că sufletul meu are foarte mare încredere în tine că vei urca și că nu îmi vei întoarce spatele, alegând să mergi în treaba ta pe un alt drum decât împreună cu mine fiindcă, dacă tu nu ești real, nici șoricelul din flash-urile mele nu este real, iar eu te-am văzut ținând acest șoricel în brațe și n-aș crede că i-ai putea fi naș sau altceva. Dar cine știe? Poate că îi ești doar naș sau poate nu ești nimic, iar eu interpretez greșit toate aceste semne. Nu îmi spun atâția alți binevoitori în legătură cu aceste flash-uri și vise că ar trebui, poate, să le privesc din punct de vedere simbolic fiindcă în vise este cunoscut faptul că nimic nu este ceea ce pare a fi. Iar eu ador acest șoricel! Doamne Dumnezeule Mare, mult mai plătesc pentru sentimentele și gândurile vagi, ambigu și neclare, nestatornice, lipsite de încredere, de nădejde și de credință pe care le emit în eter!

Da, întocmai cum ai auzit, de o pauză am avut nevoie ca să pot ”naște” în interiorul meu copilul inocent sau scânteia divină, scânteie care nu s-a putut cristaliza decât departe, foarte departe de patul unui bărbat. Esența sufletului meu se manifestă vizibil și audibil printr-o voce de copil și tare mult mi-ar plăcea să cunoști această manifestare fiindcă nu este de lungă durată. Ea trebuie să crească și să se dezvolte, maturizându-se. Și trebuia să fiu departe de tine, de gura ta și de îmbrățișările tale pe parcursul acestui proces de cristalizare a inocenței mele deoarece, altfel, aș fi căzut iarăși în ispită. E tulburător cât de mult timp mi-a luat ca să înțeleg că toate aceste lucruri au fost spre binele meu. Dar toate lucrurile care au un început trebuie să aibă și un sfârșit. Nici măcar infinitul nu este, în realitate, fără de sfârșit.

aug. 082019
 

Joi, 8 August 2019

Zburătorule,

Mi-am luat toată după-amiaza de ieri liberă ca să cuget mai mult la lucrurile pe care le-am scris și pe care urmează să le scriu deoarece tare îmi este că am să rănesc oameni cu sinceritatea mea, că am să dezamăgesc și am să deziluzionez. Însă mă simt obligată să depun tot efortul pentru a ajunge la sursa blocajelor mele emoționale și mentale, așa încât să mă eliberez de închisoarea în care mă găsesc prizonieră în momentul prezent conform cu legea divină a cauzei și a efectului, cunoscută mai bine sub denumirea de karma. Desigur, nu toate nefericirile și nenorocirile din viața noastră se datorează karmei. Unele din aceste lucruri sunt efectul unor procese mentale de joasă frecvență și cu vibrație scăzută, precum este prostia omenească sau cum este frica. Să fii prost, laș și fricos nu ține de karma, ci de lenea față de ideea de a-ți revoluționa mintea, schimbând-o.

Reluând firul narațiunii întrerupt ieri, mărturisesc că apariția lui John the Wolf în viața mea a fost lucrul față de care m-am temut cel mai mult. John the Wolf nu ești tu, Zburătorule, căci tu porți numele de Marius pe care mi l-ai spus de la a doua întâlnire din visele mele, la sfârșitul lui octombrie al anului 2015. Îmi amintesc încă scenele acelui vis în care aveam un grad ridicat de luciditate. Păream să trăiesc într-o dimensiune în care nimeni nu mă vedea. Umblam printre oameni, observându-le viața și obiceiurile, dar rămâneam invizibilă pentru toți. Le strigam în urechi, dar nimeni nu auzea țipetele mele și făceam valuri cu brațele în ochii celorlalți, dar aceștia nici nu tresăreau. Niciun om nu lua aminte de prezența mea, cu excepția unuia, a unui bărbat. Erai tu. Ne intersectam ocazional, iar tu rămâneai pironit locului, privind la mine fix și pătrunzător. Te-am încolțit într-o cămăruță unde ai șezut pe un pat, iar eu ți-am spus:
– Doar tu mă poți vedea!
– Doar eu te pot vedea, zici? ai făcut tu, lăsând capul în jos și privind la teniși, cu un zâmbet tipărit în ochi și pe tot chipul, dându-mi impresia că știai foarte bine ce însemna ”a vedea” pe cineva în acea dimensiune în care ne manifestam amândoi.
Apoi te-ai ridicat de la locul tău și te-ai îndreptat către mine, oprindu-te chiar în fața mea. Ai întins brațul spre mine pentru a da mâna cu mine, așa cum see procedează când faci cunoștință cu o persoană nouă și mi-ai zis scurt, fără alte introduceri:
– Marius.
Iar după acest moment, ne-am separat în două tabere, eu stând cu cei pe care trebuie să îi ajut, iar tu acompaniind pe cei pentru care îți revine sarcina de a-i ajuta la rândul tău. Nu puteam rămâne în contact, nu puteam păstra legătura nou-creată. Nu altfel decât prin acest fel insolit al viselor.

Și numai vis pare să rămână toată această poveste. Umbra de îndoială care întunecă logica inimii m-a obligat cu fiecare ocazie să îmi pun următoarele întrebări: ”Și dacă nu este real? Și dacă este vorba despre altceva în aceste imagini și vise, ceva ascuns și pur simbolic sau metaforic ce nu înțeleg eu? Și dacă îmi va bate altcineva la ușă, cineva care nu este Marius, dar care se va potrivi cu mine, atunci ce fac?”. Iar lucrul de care m-am temut cel mai mult s-a înfăptuit. Un alt bărbat mi-a bătut la ușă, ceea ce a permis umbrei care m-a blocat de la bun început să mă gândesc chiar și pentru o fracțiune de secundă la tine, Zburătorule, să îmi râdă în urechi, plină de satisfacție: ”Nu ți-am zis eu să nu te încrezi în acele imagini? Puteai ști tu de unde vin? N-a fost mai bine să rămâi sceptică? N-a fost mai bine că nu te-ai îndrăgostit de vizitatorul tău? Dacă s-ar dovedi că nu despre Marius era vorba? N-a fost mai bine că nu te-ai amăgit? Că ți-ai protejat inima de o deziluzie și de o suferință inutile? Te-ai mai fi putut tu vindeca dintr-o astfel de dezamăgire? Ești perfect conștientă că nu te-ai mai fi putut vindeca!Eram sigură, eram sigură eram sigură că nu putea fi adevărat!” Atâtea cuvinte amăgitoare urmate de râsete batjocoritoare și pline de imputare. Egoul meu nu conștientizează încă faptul că adevărata dezamăgire de care nu mă voi putea vindeca în veci este să descopăr că Dumnezeu m-a mințit, dându-mi speranțe false prin imagini iluzorii. Sau că Acesta l-a lăsat pe Diavol să mă amăgească, fără să intervină. Nu am cum să îmi mai revin din această deziluzie, știind prea bine că tot timpul am umblat să îmi recuperez sufletul și credința în Acela care m-a creat.

Totuși, faptele sunt fapte și este de necontestat faptul că mi s-a vorbit și despre John the Wolf la început, nu numai despre tine, Zburătorule. Toate detaliile s-au adeverit în legătură cu acesta, inclusiv acela care mă informa că era într-o relație cu o femeie mai în vârstă decât el. Dar toate aceste lucruri nu îl fac pe el tu, unde tu ești cel despre care Tatăl meu din Ceruri mi-a adus lămuriri: ”Există un anume personaj de sex masculin în trecutul tău. Nu ai observat în timp util, la momentul potrivit, că acesta ți-a purtat o mare afecțiune. El plănuiește să vină într-o zi la tine ca să îți mărturisească lucruri despre trecut fiindcă a mai existat o a doua versiune a acestuia. Mărturisirea lui îți va da întreaga lume peste cap, răsturnând-o cu susul în jos, atât de profund te va răscoli. Te ajut să fii pregătită pentru acest eveniment inevitabil care ți se va întâmpla. Și pentru binele tuturor, să fii singură (n.b.: deci nu într-o relație) atunci când acesta va veni la tine. Nu vei putea rămâne indiferentă în fața acestei confesiuni!”. Se fac patru ani de când Bunul meu Dumnezeu mi-a spus cuvintele de mai sus și iată că tot nu sunt pregătită pentru o astfel de confruntare cu trecutul. Nu cu întregul meu trecut, ci cu personajul tău, Zburătorule. De patru ani mă pun și repun în acest scenariu pentru a-mi observa și analiza reacțiile și îmi vine mai ușor a crede că întregul pământ va pieri prin foc decât că așa ceva este posibil. Că sunt obiectul afecțiunii tale.

Nu am făcut greșeala de a mă încrede în simple și goale cuvinte care mi-au trecut prin cap în timpul meditațiilor mele, cu toate că greșeala mai probabilă este tocmai aceea de a nu mă încrede în intuiție, în vocea lui Dumnezeu pe care am reușit să o identific în interiorul meu. În orice caz, conversând cu Acesta, am cerut dovezi în plus, spunând: ”Bine, Doamne, să admitem că el este real, că acesta m-a îndrăgit în acei ani tulburi de atunci. Cum m-a privit el atunci? Ce a văzut la mine?”. Ca răspuns, am primit o imagine care mă înfățișa în perioada adolescenței. Eram îmbrăcată cu o cămașă mov, în carouri, de care îmi amintesc prea bine. Mă găseam la trezoreria din oraș, privind către orizont. Vântul îmi bătea prin păr, așa că toate șuvițele erau neregulate, care-încotro, căzând în bucle peste umeri și peste frunte. Purtam un zâmbet foarte sincer și inocent pe chip, ca acelea pe care nu le forțezi pe buze într-un rânjet idiotic când știi că cineva te pozează și vrei să fii surprins în cea mai bună ipostază posibilă. Eram naturalețea întruchipată, iar acela care mă privea mă vedea în întregime. Ce vedea la mine era totul, nu numai fundul, pieptul, picioarele sau ochii. Când am revenit din meditație, nu mi-a venit a crede, exclamând într-una cuvinte de surpriză și de uimire! Și cum nu fusese de ajuns, în timpul unei alte meditații, mi s-a permis să mă conectez cu ochii tăi de atunci. Pătrunsesem atât de adânc în mintea cuiva al cărui nume nu îl puteam identifica. Dar în acele câteva momente de conexiune am fost atât eu, cât și acesta, gândind ce gândea el și simțind ce simțea el. Contextul secvențelor la care mi se permitea să asist ca martor se petrecea la pietre, în orașul nostru. Acesta în al cărui corp mental eram, privind prin ochii lui stătea pe o bancă privind la o bancă paralelă din fața sa. Pe aceasta eram eu cu ursul grizzly. Dar tu, fiindcă ai tăi erau ochii celui prin care priveam la mine însămi, vedeai o versiune distorsionată a adevărului întrucât ursul apărea în ochii tăi de două ori mai gras decât a fost în realitate. Stăteam cu el pe banca respectivă, dar el era atât de mare în ochii tăi că aproape că mă dădea jos de pe bancă pe care nu ocupam decât un colțișor într-un capăt. Îți ascultam gândurile și îți simțeam toată revolta interioară, dându-te de ceasul morții și spunându-ți: ”Ce caută cu el? Ce face ea cu el? Nu vede că este de două ori mai mare decât ea?”. Nu are rost să exemplific și cu alte scene la care am asistat în acest fel cu permisiunea Ghizilor mei spirituali. Mi-ar plăcea să aud aceste lucruri din gura ta. Gură nesuferită și mută fiindcă nu te-ai ridicat în acea zi de pe banca ta pentru a veni la mine ca să îmi deschizi ochii!.

Toate drumurile duc la Roma, după cum bine se vede. Totuși, în continuare nu cred că tu ești tu, așa că îmi pun mereu și mereu întrebarea ”De ce nu cred?”. După un răstimp, am putut identifica un răspuns la această întrebare. Și iată ce nație de blocaj emoțional am descoperit în ograda minții mele! Am purtat o conversație cu sufletul meu care m-a ghidat să mă conectez cu ecourile trecutului meu cu o săptămână în urmă, în ziua de vineri, 2 August 2019, conversație pe care o voi reproduce într-o a treia parte a acestei scrisori.