<>
Luni, 24 Decembrie 2018
Drag jurnal,
Ceva tare, tare neobișnuit a început să se întâmple cu visele mele de la începutul lui Noiembrie acest an când, într-o zi de joi, am simțit că am fost vizitată de un aprob divin care mi-a transmis vestea că tribunalul din ceruri m-a iertat. De atunci visele mele au început să aibă aceeași tonalitate ca cele pe care le-am avut în urmă cu 3-4 ani, când visul lucid a început să se dezvolte ca abilitate a sufletului meu. Adică m-am întors la vechile mele vise atât de frumoase și instructive, în timpul cărora aveam mereu sentimentul că sunt ghidată, ajutată și protejată de puteri superioare. Am visat infernurile din scoarța terestră (regiunea minerală a naturii) de trei ori de la momentul din Noiembrie menționat anterior până acum. De două ori le-am văzut într-un mod simbolic, iar nu în felul extrem de dureros și tenebros în care le-am visat de la 1 Martie 2016, când am simțit că pică întreaga boltă cerească pe mine. Aflasem în acea zi că bărbatul drag mie pe care îl credeam ca fiindu-mi suflet pereche era, de fapt, într-o relație cu o altă femeie. După acel moment m-am trezit mai tot timpul în infernuri, unde se aud numai urlete de durere, mugete și lătrături de suferință. Și unde nu se vede niciun strop de lumină. Pe nicăieri, oriunde și în orice direcție ai privi cu ochii. Mă mai trezesc și acum acolo, dar nu se mai întâmplă în același fel nesuferit și detestabil ca în urmă cu câteva luni. Mi se pare că am prins un mic dram de curaj să îmi înfrunt demonii interiori. Că pe cei exteriori.. nu am niciun fel de competență pentru o astfel de încercare! În orice caz, iată mai jos două din visele pe care le-am avut în ultimele 5 zile care au implicat manifestarea infernurilor. Voi împărți textul de față în două părți pentru ca experiențele acestea să fie mai ușor de citit și studiat.
************
Vineri, 21 Decembrie 2018
Consemnez această experiență pe care am avut-o în noaptea de joi spre vineri, la câteva zile după ce s-a manifestat, așa că sper acum că îmi voi aminti toate detaliile. Cu cât scriu mai detaliat aici,,cu atât mai atentă sunt dincolo, în lumile interne, nevăzute, la detalii și la împrejurimi, lucru care mă ajută de multe ori să descopăr neconcordanțele, ciudățeniile, elefanții roz care stau de vorbă la un ceai în sufragerie, ceea ce îmi declanșează luciditatea în timpul visului.
Dar sunt momente (iar acestea see întâmplă suficient de des) când îmi dau seama că visez din capul locului. Îmi amintesc că m-am dus să dorm la un moment dat, îmi amintesc că am pus capul pe pernă și că am încercat din răsputeri să mă relaxez înainte de a adormi și să îmi mențin conștiința trează, în stare de alertă, pentru o perioadă cât mai îndelungată, ca să evit să îi permit Moșului Ene să se instaleze pe ploapele mele. În plus, unele vise au un mod atât de specific de manifestare, din cauza culorilor pe care le văd și a sunetelor pe care le aud, încât devin conștientă că visez extrem de repede.
Acesta a fost și cazul visului pe care l-am avut joi spre vineri noaptea. Nu m-a trezit splendoarea de culori atât de cunoscute mie din dimensiunea astralului superior. Nu am avut noroc să mă trezesc în acel loc atât de minunat în acea noapte. M-am trezit, în schimb, în zona obscură, întunecată, cu atmosfera aceea încărcată ca de pucioasă a astralului inferior. Mă gândesc că nu este decât infernul personal, bazinul plin de deșeuri toxice al psihicului meu și al corpului meu emoțional neregenerat, nepurificat. Deși era întuneric, puteam distinge unele detalii ale locului legate de înălțime, lățime, densitate, etc., care mi-au permis să îmi triangulez poziția în spațiu. Mi-am dat, deci, seama că mă aflam în satul în care locuiește bunica din partea mamei. În visul meu eram la intersecția uliței pe care stă ea cu șoseaua principală. Am recunoscut acolo vechea brutărie de pe dreapta uliței, dar și clădirea vechii grădinițe de vis-a-vis, de pe drumul principal. Toate erau închise și ferecate bine cu lacăte. Eu stăteam pe drumul principal și păream să aștept un autobuz care să vină să mă ia de acolo.
Pentru că am recunoscut de la bun început modul de manifestare al visului, am început să mă simt vulnerabilă și în pericol. Îmi aminteam din experiențele anterioare că în aceste vise, apărea mereu ceva din întuneric, de obicei din spatele meu, care mă prindea, mă imobiliza, mă brusca, își bătea joc de mine în fel și chip. Știu că aceasta este o energie extrem de nocivă din psihicul meu care s-a activat undeva în adolescență când am trecut prin câteva episoade extrem de agresive cu oamenii (de obicei grupuri de băieți) care treceau pe lângă mine pe stradă. Timp de câțiva ani buni m-am simțit zi de zi și noapte de noapte, mai ales când mă întorceam seara din oraș, de la întâlnirile cu prietenele, ca și cum mă găseam în tranșee, în spatele liniilor inamice. Nu exagerez aceste evenimente, din nefericire. Odată am fost jefuită pe stradă de un băiat care mi-a furat telefonul din mână și care mi-a pulverizat spray cu piper în ochi ca să nu îl mai fugăresc pe stradă, lucru care atrăgea atenția celorlalți trecători. Eu am ajuns în acea seară de iarnă cu salvarea la camera de urgență, făcând cunoștință pentru prima oară în acest chip cu conceptul de ”orbire” (a trebuit să stau cu ochii închiși câteva ore din cauza usturimii și a trebuit să îmi las viața în mâinile trecătorilor de pe stradă care au sărit să mă ajute, sunând la Salvare. Individul nu a fost prins, dar nici nu am depus plângere. Dacă iadul meu personal e atât de macabru, mă îndoiesc că al lui e mai dulce. Nu aveam atunci decât 18 ani și jumătate. Iar aceasta nu a fost singura acostare de acest fel prin care am trecut de-a lungul anilor, așa că nu poate fi surprinzător că în psihicul meu s-a imprimat un fel de manie a persecuției, o spaimă inconștientă față de pericolul care vine din întuneric. Însă nici nu pot trece cu vederea caracterul simbolic arhetipal al acestei experiențe și iată de ce vorbesc astfel:
Îți poți da lesne seama cât de panicată și vulnerabilă mă simt în timpul acestor vise care îmi evidențiază mereu, într-un mod extrem de brutal, cât de slabă și de neputincioasă mă consider ca femeie în fața dominației bărbatului, din care categorie umană eu nu am cunoscut decât brute și animale sălbatice și feroce. Dimensiunea visului nu face decât să hiperbolizeze emoțiile noastre, dându-le un caracter simbolic.
De când am început să mă trezesc în aceste locuri întunecate, am observat că în mine a început să se imprime o dorință arzătoare de a-mi dezvolta un ochi în ceafă care să îmi permită să am un fel de vedere la 360 de grade, lucru care mi-ar permite să surprind pericolul venind din oricare direcție din timp. În plus, am mai observat un fel de tendință de a mă ridica măcar 5 metri de la sol, pentru că mi se pare că în aer mă simt mai protejată, unde cred că mă pot deplasa mai repede și mai ușor prin levitație și zbor. Dar asta nu este totul. Am mai observat că, dacă mă aflu undeva deasupra acestor euri-demoni, am mai multă putere asupra lor, în loc să fie invers. Simt că îi pot privi pe toți deodată, îi pot aduna pe toți laolaltă. Nu știu să explic de ce, dar cred că, procedând așa, intenționez să îmi consolidez centrul permanent de conștiință, aura și sufletul. Sau o fac pur și simplu din frică. Nu îmi dau seama.
Dar trezită din nou în același loc tenebros atât de cunoscut mie, nu am făcut decât să răspund aceluiași instinct de supraviețuire care îmi dicta să lupt cu orice preț, până când cel mai puternic ar mai fi rămas în picioare.
Primul lucru pe care am încercat să îl fac a fost să mă ridic cât mai repede de la sol către zona mea de siguranță, în aer, dar nu am putut să mă înalț nici la înălțimea pantofilor cu toc ai unei vampe. Așa că am încercat după aceea să îmi folosesc imaginația ca să manifest un fel de prăjină pe care să mă cocoț, lucru care mi-a izbutit, dar degeaba. Lucrul de care îmi era atât de frică, adică chinuitorul, torționarul și asupritorul meu se afla deja în beznă, în imediata mea vecinătate. Nici nu am avut timp să mă ridic mai sus pe bățul meu care stătea drept și în perfect echilibru în mod miraculos. Demonul care mă urmărea m-a prins de laba piciorului și m-a tras înapoi, agățându-se de mine. M-a doborât cu totul în doi timpi și trei mișcări. Cumva, am reușit după aceea să mă înalț în zbor, în aer, dar îmi purtam intrusul în spinare, intrus care se comporta ca un Zburător fals și fraudulos, cel care îmi provoacă menumărate coșmaruri și nopți petrecute în neliniște.
Ne-am luptat pe viață și pe moarte în zborul nostru chinuitor. Încercam să îl lovesc cu pumnul peste tot, iar bestia de arătare scotea niște sunete infernale și asurzitoare, ca atunci când zgârii o tablă cu unghiile lungi, iar acel sunet face acea microfonie oribilă în creierul tău, zburlindu-ți părul și dându-ți fiori pe șira spinării în același timp!
Nu știu cât a durat această luptă corp la corp, dar sorții de izbândă nu păreau să fie de partea mea sub nicio formă. Dar din ghiont în ghiont și din cot în cot am ajuns amândoi într-o altă zonă pe care nu am recunoscut-o. Era în continuare întuneric, dar cu puțin efort am putut observa că mai jos de noi se afla o mulțime de oameni strânși laolaltă. Se îngrămădeau toți ca să privească fascinați la ceva. Am observat că drept în fața lor era un foc imens, de culoare roșiatic-roșcată. Arăta ca un fel de foc de tabără, dar și ca un foc pe lângă care se adună cerșetorii ca să se încălzească. Știi tu, ca focul din cazane, numai că în visul meu flăcările erau deosebit de înalte! Niciunul din spectatori nuu avea curaj să se apropie de foc, deși toți priveau de parcă se aflau sub o vrajă sau hipnoză. Unii chiar alergau în ritm de jogging în jurul focului, dar având mereu grijă să nu lase vreo scânteie să îi atingă. Arătau, deci, ca și cum făcuseră camping acolo, privind din apropiere, dar neîndrăznind să încerce. (să fie vorba aici de gloata de euri gălăgioase în posesia cărora mă aflu?)
Eu m-am lăsat, așadar, în jos din zbor și m-am apropiat de foc. Și cu inimă curajoasă și plină de încredere și de speranță mi-am băgat mâinile în foc, până la încheietura pumnului. Și de-abia acum, în timp ce scriu aceste rânduri, mi-am dat seama de ce am făcut acest gest. Cred că speram ca focul să îmi topească în totalitate cătușele din fier pe care simt că le port la mâini de ani de zile, legătură care mă face să mă simt roabă și închisă în cea mai cumplită temniță, cea numită ”karma”!
Nu am simțit deloc durere, ci numai fericire, extaz și eliberare, cu toate că nu am stat cu pumnii în flăcări decât câteva clipe. Dar am simțit ceva tare neobișnuit atunci, ca și cum mici vapori de aer erau eliberați din pumnii mei, urcând după aceea în mijlocul creierului prin canale energetice secrete și subtile. Iar senzația de eliberare a psihicului/sufletului era sublimă, minunată, edenică, divină! Acea forță transcendentală de purificare a focului în care pătrunsesem nu putea fi decât al Mamei Divine Kundalini!
Dar nu a durat foarte mult deoarece monstrul care mă atacase la început a revenit asupra mea, așa că și eu am început să îmi folosesc pumnii ca cel mai teribil și odios pugilist, cărând pumn după pumn în fața creaturii care scotea răgnete asurzitoare. Am simțit atunci că nu avea rost să mai lovesc. Am invocat Ființa mea reală interioară despre care știu că are cunoaștere a simbolurilor mistice universale, inclusiv simboluri de protecție, dar nu îmi venea să scrijelesc nimic în corpul energiei nefaste. Mi-am amintit atunci că învățasem despre pentagramă, așa că am încercat să desenez simbolul, având mare grijă să îl desenez bine, cu vârful în sus, iar nu invers. Masa de energie cu care mă luptam a scos iar un răcnet feroce, ca de durere. Dar tot nu s-a lăsat înfrântă . Iar eu eram aproape la capătul puterilor, mai-mai să mă resemnez cu totul. Și sleită de energie și de voință, am implorat:
– Tată, scoate-mă de aici!
Atunci s-a întâmplat ceva surprinzător! Au apărut alte două prezențe cu formă umană. Nu vedeam nicio culoare, ci doar umbre, ca teatrul jucat în spatele unui cearceaf în care bate o lumină reflectorizantă. Vedeam doar jocul de umbre pe un fundal luminos. Cele două prezențe au scos o sabie, ca un iatagan sau ca un satâr, și au decapitat teribila bestie cu care mă războisem atâta, până în punctul în care îmi zdrelisem și îmi făcusem pumnii să sângereze într-un mod atât de inutil, pentru că fără îndoială că violența va atrage numai violență, iar ura va atrage numai ură, etc.
M-am trezit imediat după aceea. Mi-ar plăcea să fi putut spune că m-am văzut eliberată de energia intrusivă a demonului inconștient descris anterior care trebuie să fi fost unul din cei 3 trădători (demonul minții, demonul dorinței, demonul relei-voințe), dar lupta nu se terminase acolo. A urmat în experiența mistică pe care am descris-o în a doua parte a acestei scrisori despre cum Universul ne ține cu forța pe jarul purificator al Mamei Divine Cosmice fiindcă nu ne înghesuim să ne primim răsplata, mântuindu-ne sufletele în mod conștient și deliberat, din voință proprie.