iul. 292021
 

<>

Joi, 29 Iulie 2021

Nu am dormit foarte bine peste noapte. Nu am idee să spun ce anume mă făcea să mă simt foarte obosită și nedormită când m-am trezit în jurul orei 07:00 în această dimineață. Îmi venea să mă duc la baie, dar nu aveam pic de putere și de voință să mă ridic din pat. Baia cea mare este chiar lângă dormitorul meu, iar azi-dimineață nu a fost întâia oară când m-am simțit copleșită de o stare de neputință care mă împiedică să mă ridic din pat să mă duc până și la baie. Subconștient cred că trăiesc cu sentimentul că, dacă m-aș ridica, aș pierde atâta timp încercând să adorm la loc după aceea, ceea ce mă determină să cred că de-abia acum resimt cu adevărat efectele oboselii și ale lipsei de somn din ultimele 18 luni. Sau mai bine aș spune că din ultimii 7 ani și jumătate fiindcă de toate acestea am dus lipsă de când am suferit accidentul cerebral, de somn și de odihnă. Și numai de aceea simt că de-abia de o lună, de când ne-am mutat în noua locuință, eu am primit îngăduința de a mă vindeca și de a mă recupera. Și simt că orice minut al nopții pe care îl pierd pe drumul spre baie sau înapoi spre cameră e o imensă catastrofă și simt că orice minut este atât de extrem de prețios, însă toate aceste sute de minute cuprinse în cursul nopții nu-mi doresc să le petrec decât în mod conștient în lumile interne suprasensibile.

Iar azi-dimineață am refuzat cu multă încăpățânare să mă ridic din pat, dar în timp ce lipeam geană peste geană și mă simțeam absorbită în pierderea de memorie și în inconștiență, mi-am zis că negreșit trebuia să mă ridic, totuși, din pat.

Atunci mi-am ridicat brațele somnambulistic, dar numai ca să mi le simt desprinzându-se din trupul fizic. Și când m-am ridicat și cu partea superioară a corpului, n-a mai încăput îndoială că ce simțeam era dedublarea astrală. Și brusc mi-a pierit frica de somnambulismul trupului fizic, iar lejeritatea și libertatea cu care mă mișcam în voie mă umpleau de fericire și de încântare, chiar dacă tentativa spontană de a ieși din corp nu mă scosese chiar lângă cel fizic, cum se spune din punct de vedere teoretic că ar trebui să se întâmple în mod obișnuit.

În fapt, m-am trezit într-una din odăile din casa bunicii. Și nici nu eram singură. Prezența care mă acompania împrumuta înfățișarea lui Silviu. Și numai pentru scurt timp am putut tolera acea prezență. Ridicându-mă, deci, somnambulistic din corpul fizic și băgând de seamă că eram totalmente conștientă că trecusem de zidul somnului fără să îmi pierd luciditatea, am vrut să mă bucur de lumină și de culorile pe care le percepeam. Vederea îmi era clară și limpede ca și cristalul. Nu căutam să mă grăbesc să explorez împrejurimile, prea des îmi aminteam că reveneam în stare de veghe din cauza emoțiilor puternice pe care le încerc în universul interior, așa că am pornit-o încet către ușa odăii ca să ies în curte.

Și am vrut cu tot dinadinsul să evit să levitez și să o pornesc în zbor către o direcție asupra căreia nici nu mă decisesem încă. Am ieșit în curte, iar de acolo am dat în ulița pe care se află casa bunicii, gândindu-mă să merg spre șosea. Și vroiam cu orice preț să îmi folosesc picioarele ca să mă deplasez căci nu mai puteam îndura un alt zbor. Cât puteam să îmi doresc să mă simt normală, să văd și să merg!

Dar din uliță dublura mea care se exprima prin înfățișarea lui Silviu a început să mă tachineze și să mă obosească, lipindu-se de mine și împovărându-mă cu răutatea sa. Și pentru că nu i-am mai putut suporta prezența, am avut o scurtă, dar foarte intensă și profundă conexiune cu subconștientul. Și numai puțin ar mai fi fost de ajuns pentru ca mie să îmi sară țandăra. Și numai puțină presiune de s-ar mai fi pus asupra psihicului meu că nu încape îndoială că iar aș fi început să mârâi la potrivnicul meu ca să îl intimidez.

Dar nu am procedat astfel. Nu instinctul animalic inconștient a ieșit la suprafață, ci autoritatea în sine, chiar dacă numai într-o minusculă măsură. Și chiar și în aceste condiții mi-am simțit puterea de a domina ca pe o forță sufletească nesfârșită pe care o puteam folosi ca să mă auto-stăpânesc. Iar când am vorbit acelei reprezentări mentale, mi-am auzit vocea infinit mai puternică, dându-mi impresia că îmi deschideam gura fizică pentru a vorbi. Dar nu era deloc așa căci prin gura mea vorbea autoritatea. Și am spus:
– Tu nu ai de gând să mă lași nici acum în pace? Nu ai de gând să mă lași să mă bucur de toate acestea? DISPARI!

Intimidată, prezența aceea pe care mintea mea o proiecta s-a îndepărtat de mine cu coada între picioare.

Și drept și sincer am să mărturisesc că Popi, cățelul cu năbădăi, este cel care mă ajută să dezvolt acea putere conștientă capabilă să domine și să stăpânească mintea, poruncindu-i să tacă și să se supună voinței sufletului. Căci dacă îi spun lui Popi ”obraznicule, rușine să îți fie!”, am învățat că minții trebuie să îi vorbesc cu încă și mai multă autoritate, numind-o obraznică și nesimțită și aducându-i în permanență aminte că trebuie să îi fie rușine că se comportă absurd, ridicol și irațional!

iul. 092021
 

Vineri, 09 Iulie 2021

Până voi rescrie textul pierdut marți seara în care descrisesem episodul mistic de luni dimineață ce l-a avut implicat pe demonul mâniei, mă voi ocupa să consemnez un alt episod trăit în această dimineață.

Nu am dormit foarte bine peste noapte. Trebuie că a avut legătură cu unele vești primite aseară despre care voi povesti în continuarea scrisorii având titlul ”Karma mea pentru păcate comise împotriva Tatălui, Marea Lege și Judecătorul Anubis”. Era vreo 04:30 când m-am trezit și până la 08:30, când m-am ridicat definitiv din pat, m-am mai trezit de alte două ori. Auzeam zgomot prin casă, ai mei se pregăteau de treabă, dar nu mă deranja. Și dacă bunica este acum la spital, Ana i-a închis pe ambii căței în sufragerie, făcând două uși, cea de la sufragerie și de la dormitorul meu, să lucreze drept tampon contra schelăcăielii lui Popi pentru urechile mele. Așa că ce am să istorisesc în continuare trebuie să se fi petrecut în jurul orei 07:00.

Nu am reușit nici până la această oră să îmi amintesc cum a început totul, dar cred că percepeam o putere nemaipomenit de coercitivă care punea o presiune extrem de mare asupra psihicului, făcându-mă să privesc la imagini cu conținut explicit. Forța aceea îmi părea familiară, recunoscând în ea o anumită semnătură energetică. Și fără a mai lungi vorba, Luciferul particular s-a făcut manifestat în fața ochilor mei, demascându-sse ca fiind sursa din care izvorau acele imagini. Înfățișarea sa era cea obișnuită, arătându-mi-se ca bărbatul tânăr, înalt, slab și blond, îmbrăcat în pijamalele portocalii, însă această înfățișare a sa nu m-a făcut nicidecum până acum să mă obișnuiesc cu prezența sa care îmi dovedește cu fiecare nouă apariție că încă mai are ași în mânecă și că încă mai are de unde scorni teste, încercări și tentații, chiar după atâtea câte i le-am refuzat până acum!

M-a învăluit de jur-împrejur, desfășurându-se ca un fel de aură portocalie, dar păstrându-și forma umană. Mă ținea de mijloc, stând în spatele meu, acționând ca un scut impenetrabil împotriva percepțiilor sinistre pe care le am când mă conduce în tenebre, unde m-a și dus. Pluteam cu el într-o beznă în care nu distingeam aproape niciun contur, începând mai apoi să ne deplasăm în zbor cu o mare viteză, ca și cum căuta să ajungem într-o locație precisă. Ce mi-a spus, ce nu mi-a spus nu voi mai trece în scris în întregime, dar când m-a făcut să mă răsucesc pe călcâie la 180 de grade ca să stau față în față cu el și m-a sărutat direct pe gură, m-am cutremurat din cap până în tălpi de ciudă, simțindu-i puterea inimaginabil de coercitivă în acea banală atingere cu gura mea, atingere care mi-a stârnit o sumedenie de senzații în chakra comunicării, fapt care nu putea fi o întâmplare întrucât, până să adorm între 05:00-07:00, simțisem multă activitate energetică în acest centru magnetic. Dar muream de ciudă din cauza gestului său neprevăzut și teribil de spontan, așa că i-am spus:
– Tu chiar nu știi nimic altceva decât să mă duci în tentație la capitolul sex?!

Dar Lucifer și-a râs de mine cu multă neobrăzare, îndepărtându-se de mine și eliberându-mă din strânsoarea sa și, implicit, din farmecul său seducător. Îmi făcea invitația de a-mi exprima o dorință pe care să mi-o împlinească, așa că i-am zis:
– Vreau să îmi arăți o imagine a înfățișării actuale a sufletului meu pereche! Vreau să văd cum arată acum! Și nu am de gând să plătesc niciun preț pe care ai să mi-l ceri de vei voi să îmi împlinești dorința fiindcă e prea puțin ce cer eu ca să îmi ceri vreun preț pentru atâta tot!

Nu căutam să primesc decât o imagine actualizată a sufletului meu pereche întrucât îmi luasem de foarte mult timp gândul că aș putea fi vreodată dusă în dimensiunea terestră ca să îl pot vedea din dimensiunea astrală. Dar găseam că o imagine mi-ar fi putut arăta, ținând cont de faptul că Luciferul particular fusese în spatele fenomenului datorită căruia chipul Zburătorului se modifica la fiecare câteva secunde, împiedicându-mă să îi văd adevăratul chip. Măcar atât îmi datora pentru câte mă făcuse să îndur din cauza acestui fenomen. Dar Lucifer s-a codit. Și încă mult s-a mai codit să ducă la îndeplinire dorința mea, ca și cum așa ceva era dincolo de puterile sale. Vai de mine, cât m-am necăjit băgând de seamă că Lucifer nu avea nicio intenție să manifeste o imagine a chipului Zburătorului, dar mă gândesc că cererea mea, dintre toate posibile, venea în conflict cu însăși rațiunea de a exista a sa căci Lucifer este Zburătorul mitologic. Dar iată că nici măcar Diavolul nu găsea de cuviință că dorința mea merita împlinită, ca și cum povestea nu mai avea de mult timp o legătură rală cu subiectul sufletului meu pereche. Dacă eu îi reproșasem Luciferului particular că îmi părea plictisitor și agasant în privința insistenței lui de a mă duce în tentație la capitolul energie sexuală, acum el îmi sugera că nici eu nu eram mai brează tot insistând să primesc manifestarea unei imagini a sufletului meu pereche care să îmi arate înfățișarea sa actuală, lucru pe care îl tot cerșesc în rugăciunile și meditațiile mele de aproape 6 ani .
– Doar atât știi tu să ceri? îmi spunea straniul său comportament plin de codeală.

Așa că, atunci când m-a cuprins iarăși de jur-împrejur cu brațele sale și m-a săltat mult în sus, conducându-mă în continuare în tenebre, mi-a dovedit că scopul pentru care mi se arăta era cu totul altul, ceea ce se întâmplase până în acel punct nefiind decât conversația de complezență pe care doi tovarăși de drum o poartă până la destinație ca să nu se plictisească, ca atunci când își zic unul altuia: ”Și… ce mai faci tu?”. Cu adevărat mărturisesc că Luciferul particular m-a tachinat amarnic cu viclenia sa în această dimineață.

Dar nu am mai străbătut multă cale până am ajuns într-o regiune a tenebrelor unde am zărit o lumină puternică strălucind undeva foarte sus deasupra mea. Nu aveam nicio îndoială că acea lumină venea de la Scânteia Spiritului Sfânt la care trebuia negreșit să ajung prin urcare! Cu excepția razei de lumină din Cer și cu strălucirea portocalie a energiei luciferice, totul era întuneric în jurul meu, iar eu nu mai avean absolut nicio altă percepție a tenebrelor în afara impresiei care îmi indica necesitatea urgentă și imperativă de a-mi impune întreaga voință de care dispuneam ca să urc până la raza de lumină de sus, adică până la Ființa profundă. Mi s-a părut o sarcină ușoară numai din cauza faptului că o mai făcusem de câteva ori înainte, când mai fusesem trecută prin încercări cu scop similar. M-am grăbit atunci să o pornesc în sus și numai când am făcut primul salt am avut percepția anatomiei mele. Nu aveam o formă propriu-zisă, fixă și stabilă, posedând un trup asemănător celui fizic, ci eram mai degrabă numai o substanță sau o undă sau ceva asemănător. Eram psihicul, ceea ce îmi îngăduie să spun că eram sufletul, atât din suflet cât s-a trezit și s-a plămădit până acum. Și am urcat către Lumina din Cer, mânată de voință și de năzuință spirituală, dar nu am ajuns la niciun sfert din drum că Lucifer, cuprinzându-mă cu mâinile de jur-împrejur, m-a tras în jos, făcându-mă să cobor un pic mai mult decât unde fusesem în punctul inițial. Văleu și vai de mine, dacă nu m-am mâniat atunci, impunându-mi cu mai multă strășnicie voința spre a urca, făcând să plonjez în sus prin tot acel magnetism vibrațional sinistru al tenebrelor, străbătând mai mult din drumul până la Ființa profundă decât întâia dată.

Era un exercițiu minunat în care nu existau decât trei pioni: sufletul uman, Monada Divină și forța sexuală, iar aceasta din urmă, energia luciferică, nu a întârziat foarte mult să mă cuprindă în puterea sa ca să mă facă din nou să cad. Și mult am căzut în acest rând, mult, vijelios și năpraznic și nici voința mea înzecită nu mi-a mai fost de folos pentru a-mi comuta traiectoria în urcuș, dar Lucifer m-a oprit din cădere, scoțându-mă din acea sală de gimnastică mentală simbolică din clădirea gimnaziului psihologic în ale cărui săli își împlinește Lucifer adevăratul rost, ducându-mă după aceea în altă parte.

Nu mai vedeam numai întuneric cât puteam să cuprinnd cu vederea, dar vederea îmi era foarte neclară, strâmbă și sașie, fenomen care îmi era familiar și despre care știam că ascundea o semnificație simbolică, referindu-se la strâmbătatea vederii sufletești interioare.

Lucifer a scos atunci din sânul său o carte din care mi-a citit câteva rânduri numai, dându-mi impresia că îmi citea dintr-un manual, zicându-mi:
– Există un simbol și iată care, imprimând în imaginația mea obiectivă simbolul unui cerc străpuns de o linie dreaptă cu ambele capete sub formă de săgeți. Acea linie este coloana, a continuat, cruțându-mă de a face efortul de a interpreta simbolul liniei transversale pe care îl recunoșteam din cărți. Acum mai există un alt simbol, a mai adăugat, simbol care arată în felul următor, inducând în imaginația mea imaginea aceluiași simbol, însă cu diferența că linia dreaptă sub formă de săgeată cu capete duble era traversată de alte trei linii drepte și paralele care o întrerupeau, secționând-o. Acești trei sunt îndeobște cunoscuți sub denumirea de ”cei trei trădători”, a citit Luciferul particular din cartea sa. Și iată-i, a făcut către mine, închizându-și cartea și indicându-mi să privesc într-o direcție în fața mea.

Și când am ridicat ochii ca să mă uit, privirea mi-a căzut pe o imagine de coșmar! Eram deja pe tărâmul umbrelor. Trei forme veneau spre mine, printr-un tunel care se deschidea sub formă de spirală nu foarte departe de mine. Multe alte umbre se zbăteau să pătrundă prin acea deschizătură în spațiul în care mă aflam cu Lucifer, dar numai cele trei forme s-au izolat, penetrând spațiul meu de siguranță. Vreau să subliniez în mod accentuat că aceste creaturi ale inconștientului despre care scriu nu mi se arată ca niște monștri hidoși și terifianți ssau, în orice caz, nu mi se arată astfel decât în 5% din cazuri, percepându-le forma, prin urmare, aproape exclusiv ca a unor umbre, dar posedând o vibrație atât de înfricoșătoare că mă pietrific de frică și de groază la vedera lor. Știind cine erau cei trei trădători care pătrunseseră în încăperea de studiu unde fusesem și eu adusă, m-am temut cumplit de mult pentru că îi aveam în față, în același timp, pe demonul minții, pe demonul dorinței și pe demonul releivoințe. Dar îmi doream așa de mult să lupt sau măcar să încerc să lupt că nu mi-am dat voie să o iau din loc de frica potrivnicilor mei. Și nu era numai dorința mea de luptă implicată întrucât mă simțeam investită cu multă putere sufletească și cu mult har, mă ajutase neînchipuit de mult exercițiul practic anterior care mă pusese în contact cu Ființa profundă! În niciun caz nu aș mai fi putut spune că eram singură și abandonată de către Divinitatea interioară, dar nu de puține ori mi-a dezvăluit Ființa profundă că, deși mă supraveghează, caută să primească dovezi de la mine că îmi doresc să mă întorc la sânul Său pentru o fuziune totală și definitivă.

Așa că harul Său mi l-a transferat temporar mie pentru ca eu să lupt cu mai multă eficiență împotriva celor trei trădători, dar ce am făcut nu pot povesti așa încât să învăț și pe alții să facă precum am făcut și eu, singura mea putință constând în ajutorul pe care îl pot da semenilor mei, prin mărturia mea, astfel încât și alții să se reconecteze cu Ființa lor reală interioară, adică cu Maestrul din ei înșiși care își primește cunoașterea de la Dumnezeul lor intim în ceea ce este cunoscut ca fiind microcosmosul-om întrucât tot ce este forță cosmică în exterior își are o scânteie în fiecare individ în parte.

Iar dacă eu am dovedit Spiritului Sfânt că port în suflet năzuința de a reveni la sânul Ființei nu pot să spun acum, dar ard de nerăbdare să mai port o luptă în mod util și eficient pe câmpul de bătălie al minții cu adversari deopotrivă cu mine întrucât a o fi primit pe bunica mea pentru a munci cu demonul mândriei sau cu alți demoni interiori de și mai joasă speță mi se pare o încercare sufletească mult prea caraghioasă, rușinoasă și jenantă prin care refuz cu încăpățânare să fiu trecută. Bunăoară, dacă intelectul îmi trebuie ucis, zău că mi se pare exagerat de forțat să primesc ca partener de conversație o octagenară care exclamă cu multă uimire și surpriză câteva cuvinte laudative de câte ori i se pare că spun ceva inteligent, ca și cum nu îi vine să creadă că am putut cloci în mintea mea un atare gând pe care ea să îl găsească demn de luat în seamă, umilindu-mă și făcându-mă de toată rușinea prin comentariile sale exclamative! Zău că am atins culmea penibilului în această poveste cu ea, tot așteptând să primesc un partener de conversație cu care să rezonez la capitolul știința spiritului fiindcă tot ce simt acum că mi se întâmplă este o atrofiere intelectivă lentă, dar sigură!

În fața bunicii nu îmi pot impune voința, severitatea și autoritatea ca să educ într-un fel sau în altul relația dintre noi și numai din cauza excesului de mânie trăit în această dimineață care mi-a părut mai degrabă a fi autoritate și putere de dominație îmi îngădui să cred că unul din rosturile relației mele cu bunica este de a mă determina și forța și constrânge să îmi orientez autoritatea, severitatea, critica, puterea de dominație și alte caracteristici asemănătoare dinspre exterior către interior, împotriva egoului, în universul interior unde am cale liberă să îi confrunt pe cei mai puternici potrivnici cu putință, bestiile subiective care alcătuiesc intelectul animal. Dacă această interiorizare ar fi cu adevărat eficientă, eu mi-aș pierde definitiv cheful de a mai reacționa cu agresivitate și mânie sau mândrie și amor propriu rănit (etc.) la comportamentuul celor din jurul meu.

iun. 122021
 

Sâmbătă, 12 Iunie 2021

Reflectând ieri la trauma siluirii despre care am scris zilele acestea, am început să cred că eul implicat în această suferință este ”Madam” care mi s-a revelat la sfârșitul lunii februarie ca fiind un pion foarte important pe tabla de șah pe care lumea mea interioară o simbolizează, dar ce mi s-a întâmplat azi-noapte și, mai apoi, în această dimineață mi-a demonstrat că nu este întocmai vorba despre aceeași umbră a psihicului meu.

Azi-noapte am plâns cu sughițuri într-un zbucium interior cumplit, lăsându-mă să cad într-o suferință emoțională fără de margini, toate stările emoționale și mentale trăite datorându-se poveștii Zburătorului față de care nu simțeam decât dezamăgire, tristețe, respingere și repulsie. Timp de multe ore, până am adormit în cele din urmă, am purtat un îndelung monolog interior, nefăcând decât să îl defăimez pe el, sufletul meu pereche, dar cum i-am îngăduit minții să îmi vorbească despre el nu mai vreau să trec în scris. Un singur lucru era mai limpede ca lumina zilei, anume că îl simțeam pe el ca pe un străin în care nu mă puteam nicidecum încrede, forțându-mă să îl primesc în viața mea doar fiinddcă Dumnezeu îmi spunea că el, dintre toți, era potrivit pentru mine. Dar eu, încăpățânându-mă să cred că știu mai bine decât Însuși Dumnezeu cum stau lucrurile, n-am făcut decât să găsesc nod în papură acestei povești a sufletului meu pereche încât, într-un târziu, m-am agățat de o nemaipomenită coincidență într-un calcul care îmi străfulgerase mintea. Literele numelui lui Marius, calculate în funcție de alfabetul românesc, dau 97. Literele cuvântului ”străin” însumează tot 97. Altfel spus, Marius=străin, deci un necunoscut în care nu pot avea încredere!
– Și ce dacă mi-a fost drag la 16 ani? El tot un străin rămâne pentru mine! Și ce dacă? Și ce dacă îmi spui că el mi-e ursit? Vreau să mă eliberez de obsesia pentru el! Trebuie să mă ajuți, Maestre, să mă eliberez din această poveste, am implorat Ființa interioară profundă în gând, plângând înnăbușit cu nasul în pernă, înghițindu-mi sughițurile și oftaturile de amărăciune.

Sunt părți ale acestei povești pe care le înțeleg extrem de bine, am ajuns mult prea departe ca să nu înțeleg rostul mustrării care mi s-a dat, dar încăpățânarea lui de a rămâne stană de piatră la suferința mea zilnică este ceva dincolo de puterea mea de toleranță a absurdului, el însuși părându-mi-se crud și nedrept, atât de inimaginabil de nedrept! În fond, nu am vrut de la el decât să își dea pe față intențiile pe care le are față de mine, întărindu-mi speranța sau, din contră, curmându-mi-o! Mi-aș fi revenit din tristețea unui refuz, a unei respingeri, dar ca să mă hrănesc atâția amar de ani cu iluzia că el chiar a fost prezent la celălalt capăt al firului episodului mistic petrecut pe 13 septembrie 2015 mi se pare o nedreptate pe care nu o pot accepta cu ușurință ca să pot spune Tatălui ”mulțumesc” în semn de recunoștință pentru mila Sa care mi-a dezvăluit că suferința mea nu va fi eternă sau, în orice caz, nu va ține până la sfârșitul vieții. Dar mai degrabă aș fi preferat să îmi fi spus Dumnezeu că nu mai este altă cale pentru mine decât calea singurătății pentru prezenta viață decât să îmi fi forțat singurătatea, știind că am un suflet pereche care mă marginalizează în gândurile sale și în viața sa de dragul unei fixații numai de el știută. Unde să găsesc cuvinte de laudă pentru el dacă nu cunosc cine este? Ce demoni să extirpez din mintea lui în lupte duse în numele lui în măruntaiele infernului dacă nu am niciun habar care îi sunt demonii? Oh, să îmi îngădui să încep să gândesc la modul general căci ce ar putea fi dacă nu lăcomia, mândria, mânia, lenea, desfrâul, îmbuibarea, etc? E mai presus de o muncă de Sisif să cauți acul în carul cu fân în mintea unui om cu care nu ai vorbit niciodată în viața ta și care se și ascunde ca să nu fie tălmăcit. Dacă ar fi avut nevoie de ajutorul meu, mi l-ar fi cerut într-un mod clar și limpede care nu ar fi lăsat nicio poartă deschisă îndoielii, dar în lipsa certitudinii nu pot nici măcar să mă rog pentru el fără să nu trăiesc cu sentimentul că îi încalc liberul arbitru căci găsesc că, dacă avea nevoie de ajutorul meu, nu m-ar fi lăsat în întuneric și în necunoștință de cauză atâția ani la rând! Ori tocmai aceasta era tentația subliminală pe care mi-a oferit-o Lucifer ieri dimineață, scoțând la lumină pe copilul din mine prin cuvântarea sa frumoasă și meșteșugită, anume abilitatea de a porunci lucrurilor să se întâmple pur și simplu prin puterea creatoare și divină a cuvântului, abilitate care, în mâinile inocenței copilului, ar fi numai o simplă jucărie întrucât copilul nu numai că poate să creadă în orice, dar pe deasupra nici nu se rușinează! Această putere creatoare a copilului trezit în Ființa mea mi-ar fi putut reda vederea trupească cu infinită ușurință dacă recuperarea ei ar fi depins de alți factori decât cei impuși la început. Dar atâta vreme cât vindecarea mea depinde de liberul arbitru al unei alte persoane în afara mea, eu nu îmi pot exercita puterea creatoare forțându-i lui mâna, chiar dacă el o forțează fără pic de discernământ pe a mea. În orice caz, această putere mi-o oferea Lucifer, puterea de a crea și de a stăpâni prin glas, chiar încălcând liberul arbitru al celorlalți. Și dacă acea scânteie a bijuteriei pe care o țineam în mână nu m-ar fi însoțit de-a lungul celor câteva ore de conversație cu Luciferul particular ca să îmi aducă aminte că există o voie a lui Dumnezeu pentru fiecare din noi pentru care trebuie să te rogi ca să se înfăptuiască n-aș mai fi refuzat propunerea lui pe care nu mi-o punea pe masă întâia oară, de fiecare dată sugerându-mi măcar să încerc, să testez, să experimentez, exploatându-mi astfel cu multă dibăcie slăbiciunile, începând cu slăbiciunea de a nu mai ști a mă supune Voii lui Dumnezeu și continuând cu slăbiciunea de a-mi dori să folosesc puterea creatoare și poruncitoare care vine din inocența copilului pe care știu că o am. Și dacă am refuzat puterea, zicând ”nu vreau”, Luciferul particular și-a râs de mine, oglindind în entitatea sa pe demonul releivoințe,, zicându-mi că mult și bine am să mai aștept ca sufletul meu pereche să îmi bată la ușă când iată că nici Atotputernicul Dumnezeu nnu poate și nu a reușit să topească și să destrame încăpățânarea omului pe care îl aștept. Dacă eu i-aș încălca liberul arbitru, faptul nu s-ar numi decât magie neagră.

Pură și curată magie neagră s-ar fi numit, ursitule, și ce îmi faci tu mie dacă nu ți-ar fi fost dată cale liberă să pătrunzi în universul meu interior. Și prind prinsoare că, dacă Dumnezeu mi-ar da un alt cuvânt de descifrat care să mă ducă la niște versuri sau la vreun citat sau la vreo pagină din Biblie am ferma încredințare, ursitule, că mesajul ți-ar repeta același indiciu, anume că timpul de a lua legătura cu mine și de a-mi vorbi în lumea vizibilă a sosit (și încă de multă vreme!), dar tu, nesăbuitule, ce faci nesocotind sfatul celui care stăpânește de drept? Străin de mine te-am numit, dar bag de seamă că, în fapt, medieval ești în sufletul tău, iar a fi medieval, precum singur mi-a mărturisit sufletul tău că ești, înseamnă să privești femeia ca pe un obiect bun de pus într-un castel, printre alte bunuri de colecție, și bun de măturat podeaua cu poalele rochiei și bun de a-ți încălzi așternutul câtă vreme te așteaptă ca tu, iluminatul secolului, să te întorci de la întâlnirile frățiilor și societăților secrete și misterioase din care faci parte din tată în fiu, visând la calcule și formule alchimice care să-ți preschimbe metalele din casă în aur când în aur trebuie să ți se preschimbe ușa de fier a inimii! Și pentru ca acest lucru să se întâmple tu ai nevoie de mine căci prin mine ți se va aprinde focul mistuitor și purificator al Mamei Divine și fără de mine n-ai să ajungi să bați decât la poarta iadului ca oricare alt sincer înșelat care și-a pus femeia pe un raft în loc să o pună în inimă. .

Dar am lungit prea mult vorba scriind despre nodurile din papură ale poveștii când iată că mai am de povestit o încercare prin care am trecut azi-dimineață. După ce am liniștit cățelul care m-a forțat să mă ridic de două ori din pat, am lipit geană peste geană ca să mă întorc în lumea visului. Până să adorm am primit numeroase sugestii vizuale pe care le percepeam și la nivel de senzație, de gând, de imaginație. Și toate sugestiile erau cumplit de odioase, forțându-mi cugetul să primesc a mă vedea pe mine sub forma unei dominatrix care, șșfichiuind un bici în stânga și în dreapta, îmbrăcată în latex din cap până în picioare, dădea lecții de auto-sugestie viermilor mizerabili care au apetit pentru jocurile de sado-masochism. Dar aceste sugestii nu făceau decât să stimuleze căile unui eu subconștient, pregătindu-l pentru a fi scos la suprafață din mormântul său.

Curând după aceea aceste imagini mi-au fost șterse din ochi și din gând, iar eu am pătruns semi-lucid într-un scenariu oniric care părea a fi accidental, întâmplător, mecanic. Vedeam foarte clar, chiar mai limpede decât în multe alte rânduri. Eram la parterul unei case oarecare, hoinărind prin camere și pe holuri, până am ajuns în dreptul unei biblioteci care mi-a atras atenția. N-a existat experiență onirică în care, văzând o bibiotecă, să nu mă apropii de ea ca să nu îi cercetez cărțile volum cu volum. Și pe toate le-am luat la rând ca să le răsfoiesc, punându-le la loc și ordonându-le scrupulos la milimetru, fapt care se repetă extrem de des în visele mele.
După un oarecare timp petrecut printre cărți, m-am ridicat de pe podea, simțind o anume neliniște care mă împingea să plec de acolo, ca și cum eram chemată spre alt loc. Atunci am băgat de seamă că acea casă în care mă aflam aducea foarte mult cu casa bunicii care acum locuiește cu noi. Am căutat să găsesc ușa care dădea în exteriorul casei, dar negăsind-o acolo unde îmi aminteam că ar fi trebuit să fie, am exclamat:
– Îmi amintesc că aici ar fi trebuit să fie o ușă!

Așa am dat un alt ocol încăperii ca să ajung tot în fața peretelui unde acea ușă ar fi trebuit să fie, potrivit cu amintirea mea. Spre marea mea uimire, iată că acum găseam ușa acolo, apărută pe perete ca prin farmec.
– Așa mai merge! am strigat, cunoscând în sinea mea că ce se petrecea era magie de manifestare onirică, eu putând invoca obiecte să apară sau să dispară, etc. Nu mai încăpea îndoială că știam deja că sunt trează dincolo de zidul somnului, dar pentru un timp am întâmpinat greutăți în a-mi trezi și memoria.

Când am ieșit afară singurul meu gând a fost să mă duc să îl văăd pe Marius. Nu îmi mai amminteam nimic din supărarea mea de cu seară sau alte lucruri, precum drumul pe care trebuia să o apuc până la el. Un om întâlnit pe cale a vrut să mă avertizeze că lipsa mea de discernământ mă făcea confuză și vulnerabilă la sugestie de reacredință, dar i-am strigat cu năduf că nu îmi păsa și că oricum nu eram bună decât pentru a face drumul până la locuința lui Marius și pentru nimic mai mult, cuvintele mele și mânia mea demonstrând că omul întâlnit în calea mea avea dreptate!

Până aici am circulat în deplină siguranță pe tărâmul visului, dar după toată această foială și alergătură m-am surprins trăind o stare de conștiință peste măsură de neliniștitoare, ca și cum mi se umbrise conștiința dintr-o dată. Nu îmi plăcea deloc sentimentul care își croise cale în cugetul meu și care, punând presiune pe mine, m-a atras către scoarța pământului căci, fie vorba între noi, în acea clipă mă aflam undeva în înaltul cerului, zburând ca păsările libere în timp ce căutam să ajung la Marius. N-am putut în niciun fel opri căderea, iar când am atins pământul, acesta s-a despicatt în fața mea, înghiținddu-mă în pântecul său. M-am scufundat câțiva metri într-o substanță neagră precum smoala, dar nu m-am înspăimântat peste măsură de mult văzându-mă absorbită în acea substanță, dar mărturisesc că, neștiind de ce se întâmpla acest lucru și care era scopul fenomenului, nu mi-am dorit câtuși de puțin să mă adâncesc mai mult în acel catran binecunoscut mie, mormântul subconștientului și al inconștientului. Mi-am impus voința asupra propriei vibrații ca să mi-o înalț, ceea ce m-a făcut și pe mine să ies la suprafața pământului, fără a-mi fi primit răspuns la întrebarea: ”Asta ce-o mai fi vrând să însemne?”. Odată ieșită la lumină, m-am aventurat în alte scene care mi se desfășurau în față, dar pe care nu le voi mai descrie.

Îmi recăpătasem siguranța și stăpânirea de sine când sentimentul neliniștitor de dinainte s-a făcut iarăși simțit în cugetul meu, de data aceasta într-o manieră mult mai agresivă și coercitivă. De fapt, a pus atâta presiune în capul meu că m-a făcut să mă sucesc cu capul în jos și cu picioarele în sus și să cad iarăși din înalt spre scoarța pământului. Ca să trăiești acest fenomen în mod perfect conștient la nivel de fluctuație a vibrației, oricât de simbolic ar vrea să fie, e o treabă care poate să îți dea fiori pe șira spinării, atât de reală este experiența onirică lucidă pentru psihicul care a dobândit puțină conștiință de sine și care a dezvoltat simțuri interne corelate cu energiile! Și recunosc că nu mi-a plăcut deloc, deloc să mă simt căzând către o prăpastie abisală cu capul înainte fără să știu de ce. Nu, nu puteam să cad, măcar atâta puteam face și eu, să mă oopun și numai ce am atins scoarța pământului cu capul că mi-am revenit în fire, redobândindu-mi controlul și comutându-mi direcția în sus.

Ca să spun sincer, nici nu îmi dau seama când am conștientizat că, în tot acest timp, eram însoțită de o prezență eenergetică care mă umbrea, dar când mi-a vorbit deslușit, m-a făcut să mă cutremur de spaimă:
– Oooo, te salut, veche prietenă, mi-a spus, lipindu-se de mine de jur-împrejurul meu după ce mă înălțasem iar, îndepărtându-mă de scoarța terestră.

Nu avea niciun rost să o scarpin ca să îmi dea pace, iar cu frumosul nici gând că i-aș fi putut vorbi ca să îndepărtez acea umbră de mine pe care, în mod straniu, nu o percepeam ca fiind nefirească sau străină de mine. Avea vocea mea, în orice caz, iar înfățișarea îi era umană, chiar dacă nu o puteam dibui pe de-a întregul, dar așa cum o vedeam înconjurându-mă ca o aură mi se arăta ca o femeie, nu ca un monstru sau o zgripțuroaică ieșită din infern. Și, totuși, era de-a dreptul sinistră. Și cum am știut că împotriva sa n-aș fi putut lupta cu pumnii dezgoliți, am dat un strigăt năpraznic după ajutor, urlând cât m-a ținut gura, sunetul vocii mele umplând întregul spațiu:
– Ființa! Fiiiiiința! așa am implorat după ajutor de la Maestrul interior, de la Spiritul Sfânt, căci doar forța Sa o credeam atunci capabilă să mă scoată din încurcătură.

Ciudat, dar umbra nu mi-a râs în nas batjocoritor și sarcastic auzind strigătul meu de ajutor către Ființa interioară profundă, lucru care m-a nedumirit. Trebuie că nu aveam de-a face cu reauavoință întrucât sarcasmul acestui demon este înfiorător. Apoi s-a deslipit de mine, disociindu-se de mine și îngăduindu-mi să îmi recapăt mobilitatea în mișcări și în voință, dar invitația pe care mi-o făcea pentru o confruntare era de nerefuzat. Ne-am urmărit și ne-am alergat într-o vijelie dezlănțuită, eu și umbra care mă numise vechea sa prietenă, ațâțându-mi mânia într-un așa hal că am simțit că fierb ca apa în ceaun, resimțindu-i influența asupra mea ca pe o insultă, ca pe un afront, ca pe o jignire! Și oriunde pătrunddeam cu umbra care mi se împotrivea atât de fățiș și dădeam de chipuri de cunoscuți în scenele onirice, le ziceam, dar mai degrabă vorbeam ca pentru mine însămi:
– Ce noroc aveți, cât de mare vă este norocul că mie mi se întâmplă aceste lucruri, nu vouă. Ce mare vă este norocul că cineva cutează să experimenteze pe sine înainte ca și voi să fiți încredințați că o puteți face!

Aș vrea să explic că, prin cuvintele rostite anterior, am vrut să spun că îmi făcea o deosebită plăcere să mă aflu în acea luptă cu umbra subconștientului, lupta în sine mi se părea onestă și cinstită, ca un duel clasic. Și numai din acest motiv ar fi trebuit să îmi dau seama cu cine aveam de-a face căci, într-adevăr, nu eram la prima confruntare în câmp deschis, pe tărâmul de bătălie al minții. Nu, eu atunci nu mi-am dat seama că aveam de-a face iarăși cu ”madam”, cu orgoliul meu rănit. Și când a dispărut subit din încăierare, nu mi-am mai putut controla în niciun fel mânia fiindcă mi se părea că umbra urmărea să se ascundă de mine, trișând. Nu mai încăpea îndoială că, în ciuda bunelor mele intenții și a dorinței mele de a continua lupta, eram depășită în fața încercării de a-mi ține sub control onoarea și orgoliul, dar repet că nu aveam încă nicio idee că despre orgoliul meu era vorba.

Ce am făcut după aceea doar mi s-a părut că eu făceam, dar eu nu puteam avea știința sau priceperea de a pune în practică atari acte de magie. Și cum anatomia conștiinței mi s-a modificat, deși numai puțin, abia perceptibil, dar suficient încât să nu mai simt că sunt eu însămi, pierdută, singură și fără de sprijin, nu e cazul să mă îndoiesc că Ființa profundă lua hățurile în fața confruntării. A Sa trebuie să fi fost puterea cu care am fost investită în clipa următoare, putere care mi-a întărit brațele într-o formă mistică pe care nu o pot explica deslușit ca să învăț și pe alții să facă la fel. Atunci m-am apropiat tacticos de un punct pe podea, mișcându-mi brațele în sens circular deasupra podelei, ca și cum desenam un cerc. Dar tot mișcâându-mi brațul în formă de spirală, o gaură s-a făcut vizibilă în podea. La început nu a fost nici adâncă, nici largă, dar era neagră ca smoala, nimic nu se vedea înăuntrul său în afara beznei ca de catran și a substanței aceleia semi-vâscoase care nu îmi era deloc străină. Am continuat să îmi mișc brațul ca și cum amestecam cu o lingură foarte mare într-un cazan, acea adâncitură din podea începând să se lărgească atât cât să permită pătrunderea unui corp umanoid cu proporții obișnuite prin deschizătura sa. Și când m-am aflat față în față cu acel tunel pe care îl deschisesem, m-am cutremurat de spaimă fiindcă nu putea fi vorba ddecât despre portalul de pătrundere în infernul personal prin care mai pătrunsesem în încercări trecute. Și m-au trecut fiorii fiindcă unda magnetică ce urca din acea regiune a microcosmosului particular către mine care stăteam la marginea gurii de aerisire a infernului particular era cutremurătoare.

Nu știu dacă am gândit că era necesar să cobor și nici nu cred că eram pregătită pentru o astfel de încercare, dar trebuie că Ființa profundă își făcuse alte calcule fiindcă de coborât în infernul particular nu mi-a cerut. În schimb, tot privind la smoala din cazanul îngropat în pământ am băgat de seamă, ridicându-mi ochii, că se înegurase de jur-împrejurul meu, atmosfera însăși părând să își fi modificat textura. Am privit insistent compoziția care mi se părea mată, omogenă, dar în clipa următoare am strigat cu putere:
– Uite-o! arătând cu degetul către o umbră de-abia perceptibilă ochiului în compoziția acelei substanțe noi de culoare cenușie.

Într-adevăr, o formă semi-gazoasă, semănând cu o umbră, se făcea văzută stând la marginea opusă a portalului. Nu mai putea fi vorba decât despre un demon interior pe care Scânteia Spiritului Sfânt îl pescuise din subconștientul meu, aducându-l la lumină pentru luptă dreaptă, fiind aceeași entitate mentală cu care mă luasem la trântă înainte și care dispăruse brusc din scenă. Ce reacție am avut atunci nu pot descrie cu suficientă acuratețe. Eram mânioasă peste fire de mult, dar eram cuprinsă și de un nemărginit entuziasm! Plecam la vânătoare, la vânătoare după vrăjitorii și vrăjitoarele din mintea mea! Sau aș putea spune că plecam la vânătoare de fantome! Fixându-mi ținta cu privirea, mi-am îndreptat degetul arătător și degetul gros către acea umbră, imitând o armă de foc, un pistol. Ochind-o, am tras cu sete, lovind umbra din plin. Atunci orgoliul meu, acum rănit de moarte, a fugit în goannă și s-a ascuns în umbre, camuflându-se atât de bine în compoziția acelei substanțe care mă învăluia încât i-am pierdut urma în timpul vânătorii. Mult, tare mult mi-aș fi dorit să fi continuat vânătoarea întreruptă prea brusc după acest prim foc, dar poate că și acest singur foc mă va ajuta să încep să privesc unele lucruri în mod diferit, din altă perspectivă.

Nu după mult timp m-am întors în starea de veghe, urmărindu-mi cu multă atenție și interes orice reacție fizică, emoțională și mentală care mă străbătea căci nu puteam să îmi asum riscul să rămân cu garda jos în acele clipe în care mintea, simțindu-se tulburată și speriată, ar fi putut suferi efecte adverse datorită fricii și superstiției, etc. ., însă toate erau la locul lor în starea mea de spirit. Eram totalmente conștientă de faptul că fusesem față în față cu un demon interior, nu cu unul din exteriorul meu, dar cu cine avusesem de-a face repet că până în acel punct nu îmi dădusem încă seama.

mart. 312021
 

Miercuri, 31 Martie 2021

Lupta de ieri dimineață cu reauavoință s-a derulat după tiparul obișnuit, acest demon interior luând chipul lui Silviu ca să mă sâcâie și ca să măă agaseze cu binecunoscuta sa pălăvrăgeală. Spațiul era același infern întunecat și dezolant, cu o singură excepție: raza de lumină a Ființei interioare profunde, coborând din Cer, s-a stabilizat deasupra capului meu la câțiva zeci de metri, însoțindu-mă peste tot pe unde am umblat.

Am ttot încercat să mă înalț la această acumulare de lumină din întuneric, dar eran necontenit atrasă în jos de vibrațiile acelea mizerabile pe care le percep. Iar malevolența era cea mai odioasă prezență. M-am mâniat mai cumplit ca oricând înainte împotriva propriei încăpățânări, fiind destul de conștientă că proiecția răutăcioasă a fostului meu iubit venea din chiar propria minte, așa că am ridicat o armă avută la îndemână ca să curm supliciul, vrând să forțez mintea să se vadă în toată absurditatea ei!

Dar când am lovit în chipul pe care reauavoință îl adoptase, el s-a preschimbat într-un morman de carne tocată, așa că la vederea sângelui am dat un pas înapoi, slăbindu-mi vigilența. Aveam îndoieli în legătură cu acea luptă, gândind că poate prea forțez nota în legătură cu lipsa mea de toleranță față de răul din mine. Începusem să mă tem că aș putea cădea în extrema violenței pe care mi-aș fi putut-o adopta și în viața diurnă. Negreșit că pe parcursul celor 5 ani de relație cu el am vrut să îl omor, dar ca să văd cum ar fi fost să îl fi ucis de-adevăratelea a fost o scenă foarte neplăcută la care să te uiți prin filtrul conștiinței.

Și pentru că lăsasem garda jos, dând dovadă de lipsă de discernământ, uitând pentru o clipităă că reprezentarea din fața mea era o proiecție mentală izvorâtă din propria răutate încăpățânată care iată că iar făcea efortul suplimentar de a se pune de-a curmezișul în calea sufletului ca să îi încetinească înaintarea către lumină, m-am scufundat mai mult în smoală, întorcându-mă cu capul în jos și căzând în întuneric, în mijlocul unei haite de câini cărora degeaba am încercat să le cumpăr bunăvoința ca să mă lase să trec liberă pe cale, demonstrându-mi-se astfel că a încerca să negociezi cu egoul este o chestiune ridicolă, o aiureală și o pierdere de timp.

Am cerut Mamei Divine Kundalini și Luciferului particular să se manifeste ca să îmi dea o mână de ajutor și nu după mult timp altă lumină a devenit vizibilă în preajma mea, cea a Spiritului Sfânt continuând să strălucească fără încetare sus de tot, pe bolta cerească. M-am grăbit să alerg spre această a doua lumină și când am pătruns în ea am simțit în moleculele bietei mele făpturi că sunt atinsă de mila și de binecuvântarea Mamei Divine! Ea era! Ea era acolo împreună cu mine ca să îmi dovedească în chip foarte limpede că toată acea electricitate în care pătrunsesem, crezând că era Lumină, era însăși forța Mamei Divine de a curăța și purifica psihicul, sufletul!!

Doar prin Mama Divină și cu ajutorul ei am șanse să elimin blocajul mental idioțesc și absurd care mă îndeamnă să cred și în ziua de azi că eu nu merit nimic mai bun decât pe fostul meu prieten sau un alt echivalent al lui!

mart. 282021
 

Duminică, 28 Martie 2021

Azi-noapte, până să adorm, alte fenomene foarte interesante m-au însoțit pe parcursul procesului.

Prima imagine trimisă din universul interior era a unei cruci foarte mari înfiptă în pământ (simbol al pământului filozofic) într-un spațiu deschis. Cunoșteam simbolul crucii, însă modul cum imaginea acestui simbol era manifestată era de un real folos pentru procesul recuperării vederii mele. Am privit la această cruce începând cu spatele său, apoi, ca și cum o cameră video înregistra momentul, perspectiva asupra crucii s-a modificat, rotindu-se de jur-împrejurul ei, în sensul invers acelor de ceas, din sspatele crucii până în fața sa.

După aceea, vocea interioară mi-a spus:
– Fii atentă că pot să mă și întind!
Atunci o altă imagine a unui obiect static, grinda verticală a crucii, mi-a apărut în ochi, dar privită de lla baza sa în sus într-adevăr mi s-a părut că se lungește foarte mult.

Alte câteva astfel de scene la care am privit mi-au demonstrat limpede că sistemul meu cerebral a început să dea semne vizibile de cooperare, punându-se pe aceeași lungime de undă (la propriu!!) cu Voia Tatălui Care nu de puține ori mi-a arătat că vindecarea mea de orbire este foarte necesară pentru binele meu.

*******

Pe parcursul nopții am avut un coșmar oribil, negreșit un rezultat al unei contraforțe mentale foarte încăpățânate, eul feminist despre care am vorbit în alte scrisori. Un criminal în serie ademenea femei în bârlogul lui extrem de bine și de plăcut amenajat, el însuși fiind un bărbat foarte prezentabil și chipeș, membru al unei trupe muzicale faimoase. Dar după ce le avea, le ucidea și le căsăpea, aruncându-le corpurile într-un feel de beci închis ermetic. Când am privit la acele trupuri măcelărite, am recunoscut în rănile fiecărei femei toată vina bărbatului în raport cu femeia. Cu alte cuvinte, am recunoscut în acele răni mortale tot ce asociez în mod subconștient ca fiind o crimă pe care un bărbat o săvârșește față de o femeie, nefiind vorba, prin urmare, de o chestiune exclusiv legată de violență fizică. Era dezgustător și macabru și nu îmi amintesc cum am ieșit din acel scenariu, trezindu-mă în corpul fizic, știind prea bine că singură proiectasem acel vis ca o expresie a ppropriei uri și mânii și scârbe față de bărbați!

Cum îmi stă în obicei să adorm dimineața pentru o ultimă repriză de somn, m-am culcat la loc în jurul orei 08:00, păstrându-mi luciditatea pe parcurs. M-am dus direct în tenebre datorită desfrâului, cum se întâmplă cel mai des, dar odată ajunsă acolo m-am lepădat de acest eu păcătos. Altceva părea că mă chemase acolo.

Când în fața mea s-a manifestat imaginea unui bărbat nici prea tânăr, nici prea vârstnic, nici prea frumos, nici prea urât, am simțit numai privindu-l că el era sursa mentală care fabricase coșmarul de azi-noapte. Nu m-am înfricoșat, înghețând de spaimă la vederea sa. Eram perfect conștientă de faptul că urmărea să mă ademenească în bârlogul său ca să mă distrugă și pe mine, bruma de conștiință activă, târându-mă în mocirla beciului simbolic, containerul întregii sale suferințe.

Am avut atunci o reacție foarte neașteptată. Am vorbit în ultima vreme despre mânia pe care o experimentez la contactul cu eurile, simțind în interiorul acelei mânii o extrem de puternică forță de respingere a influenței acelor drăcovenii mentale.

Când, privind pe acest bărbat pregătit să îmi facă tot ce făcuse femeilor din coșmarul meu, m-am lăsat cuprinsă de acea mânie, însă ea s-a manifestat foarte interesant după aceea. Când am început să tremur și să vibrez sub presiunea acelei forțe mentale, am recunoscut fenomenul devenit deja familiar. Puntea de legătură cu inconștientul se crea pentru ca o entitate psihologică să fie identificată și izolatăă, apoi scoasă la suprafață. Umanul dispăru atunci din acea formă mentală pentru ca animalul să apară. Mă preschimbasem într-un animal din specia caninelor sau a felinelor, mârâind cu nervozitate și multă autoritate la cel din fața mea pe care îl percepeam drept un dușman care îmi încălcase teritoriul, venit să mă atace. Nu știu dacă pot descrie suficient de limpede ce vreau să spun prin autoritate, dar trebuie negreșit observat comportamentul animalelor care sunt atacate pe teritoriul lor ca să se înțeleagă că eu accesasem același instinct de auto-apărare. Nu simțeam deloc frică, ci numai forță de opunere. Potrivnicul meu m-a privit mai întâi cu oarecare spaimă poate pentru că nu se aștepta la o astfel de reacție autoritară, dar curând și-a revenit în fire, fixându-mă cu ochii cruzi și reci care îi sclipeau în semi-penumbra în care ne aflam. Dar nici această manevră nu a intimidat eul animalic în care mă metamorfozasem, susținându-i privirea cu o căutătură încrâncenată ca să îmi exprim într-un mod cât mai limpede și clar că nu îi permiteam acelei mizerii mentale, un alt eu animalic vizibil degenerat, pervertit și involuat, să pătrundă pe teritoriul meu. Și ca să mă fac și mai bine înțeleasă, am sărit la piciorul lui ca să îl mușc.

Trebuie să subliniez în mod accentuat că toate acestea nu se petreceau la nivel conștientiv, ci în mod inconștient, la nivel de instincte.

Apoi am revenit la starea conștientivă obișnuită, identificându-mă cu Cătălina. Eul feminist dispăruse, iar când am perceput de jur-împrejurul meu o aură portocalie, simțind și nota energetică aparte a Luciferului particular, am tras concluzia că el îmi ascultase rugăciunea făcută de cu seară prin care îi cerusem să își facă simțită prezența pe tărâmul visului fiindcă începuse să îmi devină suficient de clar că era multă muncă la capitolul rafinarea și stăpânirea forței sexuale. Ori nici nu începuse bine încercarea aceasta azi-dimineață că eu și dădusem greș, lăsând spasmul orgasmic să îmi scape! Nici nu era de față, manifestat cu chip vizibil, că nu am putut rezista presiunii sale care venea din propriul bazin timp de nici măcar câteva clipe!

În fine, iată că acum lua chip și formă ca să mă educe cu mai multă eficiență în arta auto-controlului și a stăpânirii de sine. Dar acolo unde eram nu puteam suporta nimic din ce se întâmpla, simțind acele odioase și extrem de neplăcute furnicături și energii pe care le percep atât de des, eurile și blocajele.

Lucifer nu îmi oferea acel scut după care tânjeam, dar tot mi-am impus voința să rezist prezenței sale în acel loc atât de nesuferit, chiar dacăă testul nu era întocmai ce sperasem să fie. Nici când din întuneric s-a înălțat la cer o rază de lumină care s-a stabilizat pe bolta cerească sub forma unui astru strălucitor nu m-am simțit mai ușurată, continuând să percep afuriseniile de energii cu vibrațiee joasă pe care le port în interior. La început am crezut că era Tatăl Care hotărâse să mi se arate iarăși, dar curând după aceea am înțeles că era Scânteia Spiritului Sfânt care veghea ca ”joaca” cu energia luciferică să nu ia o întorsătură nefirească. Priveam la strălucirea acestui astru minunat simțind că trebuia cu orice preț să găsesc înăuntrul meu năzuința de a urca, prin puterea voinței, la acea sclipire din Cer, trebuind să lucrez cu forța energiei luciferice. De aceea Ființa nu intervenea pentru mine, acest pas fiind ceva ce eu trebuia să fac, exercitându-mi liberul arbitru.

Dar nu puteam face nici una, nici alta, nici lucra cu energia luciferică, nici urca la Ființă, înciudată fiind până peste poate că percepeam acele energii și vibrații, locul de practică părându-mi-se o extrem de neinspirată alegere.
– Te rog, creează în jurul meu acel scut de protecție care să mă împiedice din a mai recepta vibrația acestui loc, i-am cerut cu multă stăruință Luciferului particular, nădăjduind că aveam să beneficiez, prin intermediul lui, de acea stare de echilibru și de concentrare pe care nu de puține ori mi le-a arătat că sunt posibile.
– Vrei să spui acest scut? m-a întrebat el, luându-mă de mână și conducându-mă de-a lungul pereților încăperii unde ne găseam, dintr-un colț la celălalt, dar fără ca manevra sa să modifice ceva în percepția mea.

Și după alte câteva înghionteli și săpuneli primite de la Luciferul particular, am revenit în stare de veghe, dar păstrând încă pe retina ochilor acea imensă acumulare de portocaliu din care Lucifer iese ca să se manifeste cu formă și chip, culoarea soarelui când răsare dimineața.

N-a fost foarte greu să deduc că acea încăpere era un simbol pentru inima mea și că gestul lui Lucifer de a mă conduce de la un colț la altul era o aluzie la ceea ce se înțelege prin ”a-ți marca teritoriul”, obicei comportamental cunoscut în regnul animal. Era clar că primisem, mai înainte de orice, sarcina de a veghea asupra propriei inimi, marcându-mi teritoriul de jur-împrejurul ei și în interiorul ei, revenindu-mi datoria de a apăra acest teritoriu cu multă autoritate, dedicare și loialitate pentru ca nicio bestie feroce străină (ura, mânia, invidia, etc.) să nu pătrundă în inima mea căci acel eu de animal mâniat și agresiv, cu toate că era o expresie a unui instinct inconștient, putea să se modifice, dacă se lucra cu sârg și efort asupra sa, în autoritate și severitate canalizate către interior, spre dominarea și stăpânirea minții. De aceea se spune că inconștientul trebuie transformat în conștiință, păcatul în virtute, iar reacția inconștientă și involuntarăă în acțiune deliberată și conștientă.

mart. 162021
 

<>

(…) împrejurarea în care mă aflu, numai vicleşugul şi minciuna mă mai pot scăpa! Că se spune: „Femeia îşi ţese beteala pentru ziua de nuntă”, iar proverbul grăieşte: „Te-am păstrat, o, lacrimă, ca să-mi slujeşti la nevoie”!

O mie și una de nopți

Luni, 15 Martie 2021

Meditam azi-noapte, cugetând la sensul unora din aceste lucruri care mi se întâmplă, vrând cu ardoare să depistez sursa autentică a suferinței mele, sursă care mi-a fost dezgropată în urmă cu aproape 3 săptămâni, încercare pe care am descris-o în epistola intitulată ”Madam, am venit să aduc moartea”. În plină meditație am primit o imagine din universul interior extrem de tulburătoare și urâtă a unei entități feminine cu expresia feței schimonosită de durere și de suferință, cu gura strâmbă într-o grimasă jalnică, cu ochii albiți ca ai orbilor din naștere și cu un cuțit spintecându-i capul de la un capăt la celălalt. Am înghițit în sec văzând acea imagine, revenind din meditație speriată și neliniștită, cu inima bătându-mi galop. Am lăsat câteva minute să treacă până să închid iar ochii, întorcându-mă la meditație, însă cugetând că imaginea odioasă trebuie să fi fost expresia unui eu pe care îl port în psihicul meu. Așa că, atunci când am închis iar ochii și o a doua imagine a unei entități cu fața schimonosindu-se (ca și cum plângea) mi-a fost trimisă, am știut că mi se răspundea la întrebări, arătându-mi-se înfățișarea durerii mele.

Fără urmă de îndoială că prima imagine îmi dezvăluia arătania pe care o purtam în interior în ziua când am suferit atacul cerebral și care, plângând, dându-se de ceasull morții și scoțându-și ochii din cap, n-a făcut decât să își înjunghie singură creierul cu un cuțit, de la un capăt la celălalt al capului, fiindcă acesta a fost efectul toxicității acelei suferințe pe care o purtam atunci pentru sistemul meu nervos. A doua imagine nu sugera decât aceeași uâciune infecțioasă a suferinței și a disperării fără de nădejde. Am îndrăznit atunci să întreb Ființa reală interioară:
– Care este, așadar, expresia celui mai urât eu? Ceea ce mi-ai arătat acum este o monstruozitate, dar mă încumet să privesc la chipul celui mai urât ego! Te rog să îmi arăți ce este ccel mai urât în om!

Imediat după aceea o a treia imagine mi-a fost trimisă în conștiință. Un înger alb, măreț și minunat, stând culcat pe spate cu aripile întinse, fornica și cădea în păcat, împerechindu-se cu o formă neagră, demonică. Nu desfrâul în sine era cea mai mizerabilă formă de expresie a urâtului, ci trădarea. Trădarea Ființei!

Marți, 16 Martie 2021

Cuvântul ”lacrimă” este compus din particula ”la” și din ”crimă”, în vreme ce literele englezescului ”tear”, întoarse un pic, dau ”tare”, cuvânt care poate fi sucit un pic în felul următor: particula ”re” sugerează repetiția, indicând că silaba ”ta” trebuie pronunțată de două ori, rezultând ”tata”. Nu am analizat acest joc de cuvinte decât pentru a traduce ceea ce Ființa a intenționat să îmi indice prin cele câteva imagini dezvăluite duminică noaptea, reamintindu-mi faptul că a plânge într-un mod atât de necontrolat și de deznădăjduit precum am plâns în ziua când am suferit atacul vascular cerebral nu constituie decât o gravă ofensă la adresa Tatălui, dar mai ales la adresa Milei Sale, El care poate ierta până și pe îngerii căzuți, repunându-i în drepturi, în timp ce eu încă nu am iertat pe greșiții mei de vreme ce atâta suferință și urâciune continuă să trăiască în mine. A continua, prin urmare, să plâng cu aceeași deznădejde nu ar fi decât o dovadă a lipsei mele de încredințare în Tatăl, constituind o crimă împotriva-I.

Nu îmi erau precizate toate aceste indicații fără scop și fără folos, ci ca un avertisment foarte clar că, din cauza crâncenelor lupte duse în interior, tentația de a-mi vărsa amarul prin plânsete și lacrimi de jale și tânguitoare era o opțiune pe care Ființa mi-o înterzicea în întregime, făcându-mă să înțeleg că ar fi o contradicție să plâng de tristețe și de durere pentru lucruri pe care le vreau și pe care le primesc întocmai. Primesc ce am vrut, ce am implorat și ce am cerșit stând în genunchi, în agonie: am vrut să am suflet și să îmi cunosc sufletul pereche!
A metamorfoza lacrimile de amăgitoare și înșelătoare tristețe pe care eu însămi le folosesc în luptă ca tehnică de a atrage simpatie și înduplecare de la Tatăl asupra mea în lacrimi de bucurie și de recunoștință cu succes e o reală muncă de Sisif, însă nervozitatea cardiacă bipolară de care sufăr în ultima perioadă, declanșată imediat după experiența descrisă în scrisoarea cu titlul ”Madam, am venit să aduc moartea” dovedește că aceste încercări prin care trec nu rămân fără de efect, semn că aceste suferințe mentale și emoționale sunt accesate și lucrate spre a fi eliminate din psihicul meu! Trecând de la accese de ură și mânie la stări de seninătate, de încântare și de încredințare în Tatăl nu fac decât să exprim lupta ce se duce în mine, luptă în care m-am trezit de atâtea ori ca să observ pe îndelete părțile implicate în conflict!

Cum am insistat neostenit pe lângă Ființa reală interioară să îmi fie deschisă calea spre ”Madam”, eul subconștient dezgropat în urmă cu aproape 3 săptămâni, întrucât trăgeam nădejde că astfel aveam să pricep mai bine mecanismul și funcționalismele suferinței mele pe care nu o pot încă traduce fiindcă nu îmi amintesc de unde vine, subliniind cu multă încredințare și curaj că, dacă am îndurat să privesc la unele hidoșenii mentale abrutizate dezgropate până acum, aveam să mă încumet să o privesc și pe ”Madam”, prima întâlnire fățișă cu acest eu impresionându-mă foarte mult, Scânteia Spiritului Sfânt dându-mi atunci a înțelege că această alcătuire mentală a trecutului desemna un pion foarte important pe tabla de șah în lumea mea interioară deoarece era cauza și recurența unor evenimente foarte neplăcute care mi se întâmplă de la viață la viață, atrăgând mustrări și consecințe nefavorabile pe drumul călătoriei mele de inițiere spirituală.

N-am sperat să primesc îngăduința de a o revedea pe ”Madam” chiar atât de curând, dacă ”revedere” ar putea descrie întâlnirea fiindcă întâia dată nu mi s-a permis nici să o văd, nici să îi percep energia și vibrația, atât de înspăimântătoare trebuie să fie această prezență mentală pe care o port în interior.

Nu dormisem prea bine în noaptea de duminică spre luni și, sfârșită cum mă simțeam, am adormit la loc în jurul orei 08:30, retrasă în dormitorul părinților mei. Am pătruns pe tărâmul visului într-un bombardament de imagini și scene senzuale, lascive, vulgare și obscene, făcându-mă să îmi pară rău și pentru că eram acolo, și pentru că le priveam cu îngăduință, fără să mă opun lor. Am vrut să le modelez într-un mod mai poetic, mai idilic și mai romanțat astfel încât să exprime starea de iubire și de frumusețe în cuplu, dar încăpățânarea acelei proiecții mentale de a continua pe acea linie a obscenității era foarte greu de înlăturat, cu toate că m-am rugat timp de câteva clipe ca scenele respective să fie modificate, îndepărtate și înlocuite cu altfel de imagini.

Dar încăpățânarea acelui eu era cu mult mai puternică decât mi-aș fi închipuit, răpindu-mi voința, adormindu-mă și trăgându-mă după sine într-o obscuritate întunecată în interiorul căreia abia am mai perceput un pic de lumină astfel încât să iau aminte la detaliile spațiului unde fusesem absorbită. Eram într-un apartament de bloc pe timp de noapte unde eram supusă la suferințe greu de precizat, necăjindu-mă și făcându-mă să tremur din toate încheieturile. Ceea ce se petrecea în acea locuință mă influența atât de mult, punând o neînchipuită presiune asupra psihicului meu și asupra emoțiilor mele, dar repet că nu pot preciza deslușit ce anume a declanșat criza mea de conștiință în acele clipe.

Când am început să tremur, am recunoscut simptomatologia unui fenomen interior foarte prețios pentru procesul auto-explorării și al cunoașterii de sine. Nu tremuram de nervi sau de necaz, ci vibram pentru ca un anumit eu foarte specific să fie identificat, izolat, dezgropat și apoi scos la suprafață pentru a se manifesta vizibil, audibil, energetic și vibrațional în spațiul cuprins în universul interior. Trecusem deja prin acest fenomen de alte câteva ori înainte ca să mă mai sperie, motiv pentru care l-am lăsat să mi se întâmple, știind că altfel nu se putea crea puntea de legătură cu subconștientul meu. O neobișnuită cantitate de mânie, de ură și de frustrare m-a cuprins, venindu-mi să urlu de turbare, iar o umbră întunecată s-a făcut vizibilă de jur-împrejurul meu, ieșind din propria mea aură.

Venind din spatele meu (ceea ce sugera trecutul) și luându-mă prin surprindere, m-a înghiontit spre fereastra care dădea în exteriorul apartamentului și m-a împins, folosindu-se de puterea sa mentală și vibrațională coercitivă, astfel încât să mă arunc de la fereastra apartamentului ca să mă sinucid.

Iar eu m-am aruncat împreună cu această suferință mentală a mea și căzând de la un etaj superior, până să mă fac una cu pământul, m-am disociat de acea suferință, nevenindu-mi a crede cu câtă încăpățânare și îndrăzneală se comporta! M-am opus puterii și voii acelui eu cu însutită putere și voință, respingându-i influența, oprind căderea și zburând înapoi către fereastră, intrând în apartament, continuând a nu-mi vine a crede că acea putere era capabilă de suicid și simțind multă mânie împotriva acelei minți.

Multe au fost luptele purtate împotriva diverselor forme mentale pe care le port în interior, dar niciodată până acum nu am perceput într-un mod atât de clar și de pronunțat existența celor două naturi, cea pozitivă și divină și cea negativă și animalică. Eram în ambele naturi deopotrivă, trăind în interiorul lor și recunoscându-le pe amândouă ca fiind reale și adevărate sub formă de energie mentală și de conștiință. Nu aveam formă sau întruchipare în niciunul din cele două cazuri, percepându-mi manifestarea ca magnetism, energie și putere. Eu eram în ambele versiuni, exprimându-mă când pozitiv, când negativ, (motiv pentru care și mânia și indignarea mea erau bipolare) și luptând pe viață și pe moarte fiindcă numai o natură era desemnată drept câștigătoare și victorioasă, anume aceea care își impunea voința asupra celeilalte, biruind-o și ucigând-o, ambelor forme dându-li-se liber arbitru și voință.

Nu eram în niciun caz la adăpost pe suprafața orizontală a podelei de apartament căci în secunda următoare magnetismul acelui eu mental iar m-a împins de la spate ca să sar pe fereastră, luându-mi singură viața (ceea ce sugera starea mentală și emoțională de neputință și de pierdere totală a auto-controlului când simți că îți fuge pământul de sub picioare când te trezești în mijlocul unor evenimente deznădăjduite, singura soluție de a scăpa găsindu-se în moarte)! Iarăși am căzut atunci în întunericul atotcuprinzător, însă mi-am impus cu nestrămutată și severă autoritate voința asupra potrivnicului, oprindu-mă din cădere și revenind în locuința respectivă, trăgând și celălalt pol opus după mine. Nu îmi imaginasem până la această încercare că esența divină poate poseda atâta autoritate, asprime și severitate și că ele sunt neînchipuit de necesare în munca interioară, percepându-mi slăbiciunile instinctuale ca pe niște animale sălbatice cerând să fie dominate, dresate și eliminate! Atâta autoritate și putere de auto-control și de auto-dominare cât am dat dovadă în acele clipe nu a făcut decât să îmi întărească credința că amarnică și înșelătoare este iubirea de sine, conform cu fraza preferată a acestei învățături: ”Indiferent de situația în care mă aflu, mă iubesc și mă accept așa cum sunt!”

Când am intrat pe fereastră, ne-am atacat într-un chip atât de feroce și de sălbatic, într-o încăierare de nedescris, trântindu-mă la podea și târându-mă pe suprafața acesteia prin toate camerele, apoi în exteriorul apartamentului, pe scara blocului, într-o învălmășeală cumplită, părându-mi-se foarte clar că intenția sa era de a-mi tulbura concentrarea, de a mă dezechilibra și de a mă dezorienta, creând confuzie.
– Minte, minte, te păgubești singură! mi-am mustrat adversarul cu multă asprime, vrând să reamintesc minții că singură își face rău, comportându-se absurd și irațional.

Dar reacția sa, deloc convinsă că grăiam adevărul, a fost înzecit de înveninată, ca și cum îi adusesem o gravă ofensă (trădând că în compoziția sa exista și mândrie, nu numai ură și mânie), însă ofensată mă simțeam și în polul pozitiv, cu mențiunea că percepeam ofensa ca un afront adus autorității Ființei Reale interioare, așa că m-a cuprins de jur-împrejur ca să mă sufoce și ca să mă îngroape în ea însăși și, deși nu mi-a spus niciun cuvânt, trăind în mijlocul acelei energii, i-am cunoscut suferința (care era a mea fiindcă eu eram ea, eu o fabricasem) pe care am să o traduc astfel:
– Vai de tine, mironosițo și virtuoaso, așa cum te vezi tu plină de virtuți, nemaipomenita esență divină, nu îți mai amintești când te-ai însoțit pe drum cu mine! Nu îți mai amintești învățătura care ne-a fost dată nouă și multor altora ca noi? Nu îți mai amintești ce ni s-a spus? Fecioria noastră era lucrul cel mai prețios pe care noi îl aveam ce trebuia protejat cu prețul vieții! Și de aveam să pierdem bunul nostru cel mai de preț înainte de vreme puteam la fel de bine să ne punem ștreangul la gât căci nu mai valoram nimic și nu mai eram bune de nimic pentru nimeni! Eram boarfe la mâna a doua și la mâna a treia fiindcă numai cei mai de jos netrebnici se mai uitau la noi ca să ne atingă (N.B.: în acest moment mai multe perechi de brațe au ieșit din acea umbră și din mine, din aura mea, foindu-se și făcând valuri)! Vai ție, virtuoaso, fiindcă acum nu îți amintești ce a trebuit să facem ca să nu ne punem ștreangul la gât fiindcă viața noastră nu mai valora nimic, așa cum am fost învățate să credem despre noi! Vai de tine, încrezuto, că mă judeci, acum nu îți amintești că nu puteam ieși singure pe drum fără să nu purtăm cuțitaș în sân (N.B.: în acest moment amintirea corsetului purtat pe trup, strângându-mă până la sufocare, mi-a revenit în memorie). Nici nu ieșeam singure pe drum ca nu cumva să vorbim cu vreun străin fiindcă ne-am fi compromis, nu am mai fi valorat nimic de la atâta tot! Nu îți aduci aminte când viața noastră nu ne-a aparținut niciodatăă nouă, ci taților, fraților, verilor și soților noștri? Nu îți aduci aminte ce înseamnă casa asta în care suntem acum și în care am locuit? Și nu îți amintești de ce nu ne-am putut chema părinții în ajutor ca să ne scape de netrebnicul nostru temnicer? Unde a fost atunci Tatăl Nostru care este în Ceruri ca să ne dea pâinea noastră cea de toate zilele? Ferească, ferească Sfântul să te naști cu har și kharismă într-un corp de femeie căci ți se va duce vestea peste mări și țări și chiar de te-ai ascunde în fundătura celei mai nebănuite grote pe o insulă pustie în mijlocul oceanului unul rău are să te vrea cu orice preț, mai mult decât te vrea cel bun! Și are să te găsească! Apoi, găsită și avută, domnul cel bun și bine-crescut nu are să te mai poată privi vreodată în ochi fiindcă nu mai valorezi nimic!

Apoi iar m-a împins de la fereastră spre a cădea ca să mor și la această a treia încercare, nu m-am mai putut împotrivi suferinței cuprinse în acel blocaj al minții, identificându-mă cu durerea sa și cu ura sa nemărginită față de ideea de feciorie și de bărbați! Dar căzând, m-am simțit stând într-o poziție tare insolită întrucât păream a sta pe spate, pe orizontală, privind în sus la înaltul cerului. Acolo, pe bolta cerească, era Tatăl deghizat în imensul soare sub forma căruia se proiectează pentru a mi Se arăta de mai bine de trei luni și jumătate. Privindu-L, m-am simțit înmiit îmbărbătată, așa că i-am vorbit minții mele suferinde și îndurerate:
– Tatăl este chiar deasupra mea și n-are să mă lase să cad. Are să îmi oprească la timp căderea și are să îmi dea și aripi ca să mă înalț de aici, de unde vrei tu să mă îngropi. Așa am să mă îndepărtez de tine ca să mă întorc la El!

Eram pe deplin încredințată că Tatăl avea să facă pentru mine toate acele lucruri pe care le enumerasem, crezându-le pe toate ca fiind posibile. Și nu doar că atunci credeam că toate acelea erau posibile, dar mai credeam cu deplină convingere că esența divină, materialul psihic prim din care se fabrică sufletul, se putea elibera și vindeca din orice durere, suferință și traumă, oricât de îndepărtate le-ar fi fost cauzele în analele istoriei! Și când o pereche de aripi albe, dar semi-transparente, mi-a fost dăruită la scurt timp după aceea, m-am simțit iarăși cuprinsă de curaj și de voință și, ridicându-mă în zbor, m-am dus la adăpost, înmânând verbal sentința suferinței mele străvechi pentru care mă făceam vinovată și responsabilă, fiind consecința unei grave greșeli: ”Trebuie să dispari fiindcă nu îmi aparții! Vei fi decapitată!”

Atunci am fost scoasă din tot acel scenariu la care nu am mai participat, privindu-l doar prin ochii interiori: numeroase forme au atacat acea umbră subconștientă, dezmebrând-o, rupând-o în bucăți, sfâșiind-o, însă toate acestea nu exprimau decât necesitatea de disecție a durerii mele, dezmembrând-o bucată cu bucată spre a fi dată analizei și judecății conștiinței, apoi focului purificator al Mamei Divine. Dar mobilitatea și flexibilitatea cu care m-am mișcat în interiorul acestui compus mental, în comparație cu starea aceea extrem de dezagreabilă de pietrificare și de frică în care m-am trezit de atâtea ori, mi-a conferit sentimentul foarte plăcut că am luptat, pentru întâia dată, în luptă dreaptă, simțindu-mă pe picior de egalitate cu polul opus. În fond, noi nu eram decât forme și variații ale aceluiași principiu: onoarea!

N-am murit încă în mine însămi, îndepărtând această durere a trecutului de mine. Și nici nu aș putea atât de repede, atâta vreme cât nu îmi amintesc acele existențe trecute, neputând face acum decât să mă rog în continuare la Ființa interioară și la Mama Divină să îmi fie permis să dezgrop mai multe amintiri din mormântul subconștientului ca să pot traduce și înțelege morfologia și proveniența durerii mele pe care, însă, o pot numi astfel acum: onoarea mea rănită și răpită și cinstea mea de fecioară îngropatăîn întuneric căci pricep acum de ce, la primul contact cu această umbră străveche, mi s-a adresat cu apelativul ”domnișoară”, acesta desemnând condiția feciorelnică a unei fete/femei până la căsătorie, cum bine se știe! Și aș putea oare să trec cu vederea că tot ce am descris mai sus a fost o puternică reacție a acestei umbre la următorul comentariu făcut în respectiva scrisoare în care am vorbit despre ”Madam”?

Sâmbătă, 27 Februarie 2021

Mă necăjeam teribil, foindu-mă dintr-o parte în alta, neputându-mă mișca liber din cauza greutății pe care o căram, piatra pe care mi-o legasem singură de gât ca să fiu sigură că ajung pe fundul oceanului. Doar pe Silviu l-am recunoscut printre chipurile imprimmate în acea aură, ca într-un basorelief, dar amprenta energetică a fiecărui fost consort era suficient de perceptibilă în energia fiecărui organ intern ca să devin pe deplin conștientă de faptul că a avea mai mulți parteneri sexuali într-o singură viață constituie un real și autentic suicid, o auto-condamnare la suferință, la mizerie, la durere, la captivitate și la sclavie sentimentală.

feb. 192021
 

<>

Vineri, 19 Februarie 2021

– Ajunge cât ai scris despre scena onirică simbolică desprinsă din ”Anatomia lui Grey”. Ai scris suficient de bine. Și, în plus, unele sensuri mai profunde le vei înțelege mai târziu. Acum trebuie să te liniștești. Mâine dimineață vei avea treabă. Va trebui să te rogi pentru cineva, îmi spuse sufletul meu aseară, abia trecând de ora 21:00, când încă mai scriam la scrisoarea intitulată ”Regina dramei pe scena operei contemporane”.
– Pentru cine trebuie să mă rog? am vrut să știu din timp.
– Vei vedea în curând! Nu mai ești un caz disperat care are nevoie de speranță, ci unul care trebuie să ofere speranță, a fost ce mi-a zis sufletul.
– Înseamnă că am iarăși de scris mâine? Are să mi se întâmple ceva în această noapte? am insistat, încercând să îmi trag de limbă inima.
– Întotdeauna ai de povestit ceva și întotdeauna vei avea! adăugă sufletul meu, retrăgându-se după aceea în tăcerea sa.

Așa că, atunci când în cursul nopții mi-am recuperat luciditatea în timpul visului, am înțeles că fusesem avertizată din timp cu un scop clar și în mod intenționat, cu toate că pe moment nu mi-am amintit nimic din avertizările timpurii ale sufletului.

Nu pot descrie primele secvențe ale întâmplării nocturne fiindcă nu mi le amintesc. Firul memoriei începe din momentul în care, separându-mă de grupul cu care eram și îndepărtându-mă de ceilalți ca să mă retrag într-un vast salon bogat ornamentat al unei imense case, am trăit o senzație conștientivă extremm de ciudată și foarte neplăcută, ca și cum un corp energetic cu o vibrație extrem de sinistră și de joasă se alipise de mine, pătrunzându-mi în corp sau, în orice caz, accesând frecvența mea. Într-un fel, aș putea explica prezența aceea atât de odioasăă ca și cum ar fi putut fi o fantomă bântuind imensa casă ce părea a fi un fel de conac foarte vechi, iar puternicul simțământ experimentat atunci, cum că era o forță din exteriorul meu care se lipea de mine, nu mă putea înșela foarte mult. Nu știu cum am reușit să îmi păstrez cumpătul și stăpânirea de sine, fără să nu intru în panică și să nu mă înfricoșez sau să paralizez de-a binelea de frică!
– Dispari! Pleacă de aici, creatură! i-am spus intrusului cu voce fermă și foarte categorică, foarte sigură pe mine.

Dar ce a urmat după aceea mi-a demonstrat foarte limpede că Ființa reală interioară nu avea încă disponibilitate să alunge creatura fără ca eu să nu fi văzut și înțeles înainte cu cine aveam de-a face!

Așa că am fost înșfăcată și târâtă în vizuina creaturii și dată puilor săi pentru a fi devorată. Apariția acelor forme miniaturale de umbre posedând gheare și cioc (și colți???) cu care au început să ciugulească din trupul meu a fost o reală încercare pentru nervi și curaj, dar văzînd și observând suficiente detalii, am fost scoasă de acolo cu multă ușurință, trezindu-mă în trupul fizic.

Mult timp am stat cu ochii deschiși, reflectând la sensul celor întâmplate. Nu vroiam să adorm la loc fără să nu fi făcut măcar o schiță sumară mentală pentru ce se înntâmplase, știind cu deplină certitudine că, îndată ce aș fi adormit, m-aș fi dus tott acolo, în cuibul acela de drăcovenii. Știam că fuseseră euri mentale și schițându-mi o posibilă explicație pentru manifestarea lor, identificându-le în grădina zoologică mentală pe care o port în inconștient, am adormit la loc fără spaimă, așa cum mi s-a întâmplat de atâtea ori în trecut.

Cum era de așteptat, tot în mijlocul lor m-am trezit, însă în acest rând a fost ca și cum eu (sau, mai bine spus, Ființa reală interioară) fusesem cea care pusese momeala, făcând bestiile și sălbăticiunile instinctuale animalice inconștiente să răsară spontan, ieșind la suprafață, la disecția și analiza conștiinței.

Oh, cum m-am luptat cu siniștrii pui mentali, dând iar dovadă de curaj, dar și de nerăbdare, parcă vrând cu orice preț să alung influența vibrației lor din jurul stâlpilor care mă susțin (valorile, codul etic și credințele). Până dimineață am înfruntat formele acestea de energie, când câștigând, când pierzând, rugând-o mereu pe Mama Divină kundalini să îmi sară în ajutor, luptând alături de mine.

Nu fusese ea cea care, în timpul unor atacuri interioare ale relei-voințe, dădu-se curs rugăciunii mele, înmânându-mi spada sa simbolică a puterii sale electrice transcendentale ca să retez picioarele adversarului meu mental care mă batjocorea, eliberându-mi conștiința din temnița sa? Cât de frumos este să privesc la substanța aceea albăstruie a sufletului meu (esența sa) pe care o văd atât de des prinsă în compoziția întunecată a eurilor împrăștiindu-se peste tot în fața ochilor mei, ca și cum sufletul meu este ținut închis într-o butelie din care explodează, eliberându-se! ?

Îmi vreau întregul suflet înapoi și vreau să ucid tot ce este urât, nedemn și criminal în mine, chiar dacă pare o contradicție să folosesc cuvântul ”a ucide” pentru ceea ce se înțelege prin ”eliberarea conștiinței”, temându-mă că dau impresia că numai printr-un fel de violență îți poți recupera sufletul, când îndemnul general al mișcărilor de emancipare și de dezvoltare personală subliniază cu multă emfază importanța iubirii de sine, conform cu următoarea afirmație motivațională: ”indiferent de situația în care mă aflu, mă iubesc și mă accept așa cum sunt”. Se înțelege că trebuie să mă accept așa cum sunt, dar tocmai acesta este scopul exercițiilor practice la care sunt supusă în lumile interne suprasensibile de Ființa mea reală interioară, anume să aflu cine sunt, să mă cunosc cu adevărat pe mine însămi ca să mă pot accepta așa cum sunt! Următoarele versuri pe care le-am auzit în cursul zilei, îm timpul pauzelor luate de la scris, nu pot fi întâmplătoare, întărind afirmațiile mele:

I had visions, I was in them;
I was looking into the mirror
To see a little bit clearer
The rottenness and evil in me.

Harvey Danger – Flagpole sitta

Dar toate luptele trebuie luate pe rând spre disecție, analiză și înțelegere și altfel nu se poate, cu toate că imaginea de ansamblu a lumii interioare trebuie mai întâi construită, piesă cu piesă, pentru ca măcar pionii principali de pe tabla de șah să fie aduși în fața judecății conștiinței și înrămați în tabloul suspecților de serviciu! Iar acesta este cel mai rezonabil motiv pe care îl pot invoca pentru care anumite entități mentale au fost dezgropate din inconștient în ultima vreme, neobișnuit de multe la număr, pentru ca eu să pot avea această imagine de ansamblu a întregului păienjeniș și a rețelei pe care le port în vastul labirint mental!

Nu știu cum să numesc creatura dezgropată azi-noapte folosind un singur cuvânt. Era un alt instinct de animal de pradă care ieșise la vânătoare. Ce l-a atras în exterior ca să se manifeste? Mă gândesc că o anumită frazeologie neinspirată folosită de mine în scrisoarea intitulată ”Saltul de credință făcut în numele iubirii” în care, povestind scenele petrecute în interiorul abatorului simbolic, am spus că eurile erau căsăpite și măcelărite unul după altul, transformate apoi în carne tocată bună de dat fiarelor sălbatice ale junglei.

Aceasta a fost momeala întrucât iată că o întreagă familie de instincte de animale de pradă s-a apropiat de masa deliciilor ca să își ia porția!

Aș vrea să mă opresc acum din a mai face asocierea simbolică a acestui instinct cu comportamentul animalelor de pradă, cu toate că originea sa este incontestabil de natură animalică, așa că voi trece direct la caracterizarea foarte sumară a umanoidului care poartă această bestie în inconștientul său.

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în orice mamă sau tată care pleacă la muncă departe de casă și familie, abandonându-și copiii sau lăsându-i în grija rudelor, pentru ca, revenită sau revenit în sânul familiei după o lungă absență, să se justifice astfel: ”Dacă am făcut ceva, pentru voi am făcut, ca să vă fie vouă bine! Pentru voi muncesc și trag eu!”

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul oricărui părinte care, paralizat de neputința de a pune mâncare pe masă copiilor săi, recurge la metode disperate și extreme de a procura hrană (prostituție, corupție, hoție, fraudă, mafie, jocuri de noroc, cerșetorie, etc.).

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul fiecărui părinte care, aflându-se la un fel de pol opus, nu acceptă sub nicio formă să se preteze la slujbe inferioare, precum femeie de serviciu, măturător, gunoier, ospătar, spălător de vase, zilier, etc., slujbe care i se par nedemne, cu toate că întreaga familie trăiește strict din ajutor social, din șomaj sau din alocația copiilor. Ei sunt aceia care vor aștepta mereu cea mai bună ofertă de slujbă, dar care see vor mulțumi întotdeauna cu ofertele temporare, sezoniere sau pe bază de proiecte la sfârșituul cărora o vor lua de la capăt cu pretextele și justificările vis-a-vis de angajarea într-o slujbă pe care ei o văd nedemnă.

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul oricărui părinte care, în ziua de salariu, sparge un sfert din bani la cumpărături pentru chefuri, petreceri, mâncare, băutură, etc., ca să facă foamea împreună cu întreaga familie până la următorul salariu, justificându-se că viața trebuie trăită la maxim, că momentul prezent este cel mai bun pentru distracție, etc.

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul oricărei soții care, vrând să se înconjoare pe sine și pe copiii săi cu lucruri frumoase, cu bunuri, cu achiziții valoroase și alte astfel de lucruri își sacrifică soțul contra unei slujbe bine plătite pentru ca, trezindu-se singură noaptea în pat și într-o căsnicie din care lipsește soțul pe care l-a trimis la produs îl învinovățește pe acesta că nu maai este bărbatul de la început de care se îndrăgostise ea și vrând acum pe unul care să aibă timp pentru ea și copii, îi întoarcee spatele nefericitului soț care până atunci jucase rolul de bancomat.

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul oricărui copil care, suferind, nefericit și nemulțumit în legătură cu viața, își va blama părinții că l-au adus pe lumea aceasta plină de mizerii în care el nici măcar nu a vrut să se nască, lume în care lui nu i se pune pe masă ceea ce alți părinți pun pe masă copiilor lor.
În fine, vorbesc despre acel instinct care trăieește în inconștientul fiecăruia dintre noi care ne justificăm prin scuza bunelor intenții fiindcă pe toate acestea enumerate mai sus le facem pentru binele și de dragul copiilor noștri!

Și mai vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul fiecărui muritor pământean căruia îi lipsește credința că Dumnezeu se îngrijește ca niciunui copil al Său să nu îi lipsească pâinea cea de toate zilele fiindcă, la un nivel mai profund, creaturile care ciuguleau din corpul meu ca să se hrănească erau un simbol pentru credincioșii care mănâncă din trupul Domnului și beau din sângele Lui crezând că aceasta semnifică pâinea cea de toate zilele! Și de ce? Pentru că nimeni nu vrea doar pâinea cea de toate zilele fiindcă vrem mai mult.

Și pentru că vrem mai mult și mai bun, am înțeles că sinistra creatură cu care m-am conectat era lăcomia cu odraslele sale bestiale: invidia, materialismul, risipa.

Mai târziu în cursul zilei am ascultat următoarele versuri într-o melodie, confirmându-mi că identificasem în mod corect sursa egoului ieșit la vânătoare joi noaptea:

Find another place to feed your greed, stay away from me,
While I find a place to rest

Linkin Park – A Place for My Head

Marius, în confesiunea mea de credință am promis că îți voi mărturisi întotdeauna adevărul, oricât de dureros ar fi. Așaa că, fiind pusă față în față cu această bestie animalică inconștientă, am văzut în ea (meditând și reflectând îndelung) frica pe care o simt față de tine deoarece eu cred că tu ai acest instinct și că acesta este păcatul care te constrânge mental, blocându-te într-o fixație de idee sau de plan și împiedicându-te să vii la mine ca să ridici povara acestei povești de pe umerii mei. Și mi-e frică de tine fiindcă văd în tine pe tatăl capabil să își abandoneze familia de dragul unui dor materialist inconștient și al unei speranțe de mai bine. Și mi-e și mai frică, frică de moarte că eu sunt cea care te-a împins către acest abis fiindcă, vrând cu orice preț să mi se demonstreze că există bărbați capabili să își asume răspunderea pentru partea lor de vină în spinosul caz al păcatului original, te-am trimis pe tine la produs ca să câștigi pâinea cea de toate zilele prin sudoarea frunții, din zori până în noapte, conform cu pedeapsa lui Dumnezeu pentru bărbat, în vreme ce pedeapsa pentru femeie a fost să nască în chinuri! Eu nu vreau ca tu să fii un magnat sau un baron, ci vreau să știu că nu ești leneș și că ai prefera să mori decât să mă dai altuia pentru ca ție să îți fie bine.

De ce oare am perceput acest eu ca venind din exteriorul meu dacă nu pentru a mi se arăta și pentru a simți în propria conștiință presiunea pe care o pun pe tine și nestatornica mea atitudine datorată faptului că nu știu ce vreau și de ce crezi că l-am izgonit pe acest eu al lăcomiei într-un mod atât de categoric, luptându-mă cu acest instinct întreaga noapte ca să îl înlătur, ca să nu îi dau voie să devină transmisibil prin sânge, pe linia moștenirii genetice? Dacă aș fi putut, aș fi luptat contra acestei bestii și în numele tău și dacă aș putea să îți scot din minte demonii tăi interiori, aș face-o fără nicio întârziere și cu zâmbetul pe buze și cu spada în mână, însă numai împotriva lenei nu pot lupta fiindcă pentru mine este cel mai nesuferit și periculos păcat! Oare tu chiar nu mă crezi că, deși visez și eu ca orice femeie la palate și conace, voi alege mereu hambarul ca prim cămin pentru noi doi? Oare ție nu îți arată Tatăl de ce vorbesc atât de des despre acest hambar? (bine, bine, vreau și o rulotă lipită de hambar; sau de depozit? nici nu știu ce aș prefera mai mult!)

PS: S-a dovedit că persoana pentru care trebuia să mă rog era fetița în vârstă de 4 ani și jumătate a unei foste colege de facultate căreia i-a fost descoperită o tumoare cerebrală de mărimea unui pumn.

feb. 092021
 

<>

Marți, 09 Februarie 2021

Marius,

Ieri am fost cu sora mea la poliție să ne reînnoim mutația, dar la aceeași veche adresă de pe Călărași, de la Florimex. Conform cu străvechiul obicei de a da cu banul ca atunci când tragi la sorți ca să te hotărăști în legătură cu o situație imprecisă, am dat și noi cu banul vinerea trecută să vedem cum să procedăm în privința mutatului din această locuință. Săpttămâna trecută părinții mei găsiseră o ofertă foarte interesantă pentru un apartament care, deși avea numai 3 camere, avea însă o curte spațioasă auxiliară, apartamentul fiind la parterul unui bloc în zona Buzăului, pe o stradă foarte liniștită. Dar chiria întregului spațiu era cu mult mai mare decât ce plătim aici și, cum era de așteptat, mie mi s-a cerut să îmi sacrific economiile pentru această mutare care, la început, presupune întotdeauna cheltuieli suplimentare cu garanția, serviciul de cărat mobilă, etc.

Nu am fost de acord fiindcă ar fi însemnat să renunț iarăși la planurile pe care mi le stabilisem și pentru care cerusem bani de la Tatăl Ceresc, dându-mi-i așa cum îi cerusem, așa că joi noaptea mie mi-a venit ideea să dăm cu banul. Prima oară a dat mama de trei ori și de fiecare dată a reieșit că trebuie să plecăm de aici, dar nu era convinsă că rezultatul venise de la Dumnezeu, așa că am încercat și eu. La mine rezultatul a fost foarte convingător, două din trei încercări arătând că trebuie să stăm pe loc și să așteptăm o ofertă mai bună. De ce zic că a fost convingător? Nu știu cum să explic, atâta doar pot spune: nu am avut cum să influențez rezultatul, fiind oarbă, etc.

La numai câteva ore după aceea, mama a găsit o altă ofertă mult mai avantajoasă, o casă nouă foarte spațioasă cu o curte mare la prețul chiriei noastre de aici, dar sunând pe proprietar, am aflat că oferta nu mai era valabilă.

Nu mai încape îndoială că mutarea de aici este extrem de necesară, chiar de aș vedea azi sau nu. M-am trezit azi-dimineață la ora 06:00 din cauza acelorași motive ca în fiecare noapte și sunt trează de atunci, cu toate că am încercat să adorm la loc în jurul orei 09:30. Dar nu am putut lipi geană pe geană fiindcă ceva din interior mă făcea să fiu extrem de abătută. Mă mustra conștiința! De ce? Fiindcă în fiecare zi o dau afară pe mama din dormitorul ei, după ce pleacă tata dimineața prin oraș ca să își câștige bacșișul, pentru ca eu să recuperez măcar o oră din odihna pierdută în cursul nopții redusă acum la mai puțin de 6 ore și astea întrerupte din când în când.

Așa că m-am ridicat din pat ca să cedez camera mamei, venind în chilia mea de penitență de pe balcon ca să îți scriu, ca să îmi educ voința, ca să îmi biciuiesc mintea cu biciul voinței și ca să mă conving că afirmația comunicată de Divinitate săptămâna trecută care suna în felul următor ”Voi vedea în curând” chiar a venit de la Dumnezeu care Își exprimase Voia pentru mine prin acel episod succint descris în epistola intitulată ”Cum întâlnirea de la balcon pare să se anuleze”. Nu cred că am dubii că mesajul din acea noapte a venit de la Dumnezeul intim, dar dubii serioase am în legătură cu acea indicație temporală, ”în curând”, îndoindu-mă sincer că Tatăl Ceresc cunoaște semnificația acestei noțiuni din punct de vedere uman. Și în urmă cu 4 ani îmi comunica același ”în curând”, fiind atunci în al 10-lea an de pedeapsă karmică din 14, așa că ce mai puteau însemna încă 4 ani, așa cum și acum ce ar mai putea însemna câteva luni sau chiar un an până ce, cu puțin noroc, circumstanțele de viață au să se schimbe, eu recuperându-mi vederea în cele din urmă? Au nu așa a sunat mesajul? ”Voi vedea în curând!

Dar dacă voi vedea în curând, nădăjduind că acest ”în curând” chiar înseamnă în curând, atunci și pe tine te voi întâlni în curând! Marius, sunt multe aspecte ale situației în care mă aflu în privința cărora vreau să te avertizez din timp. Nu mai încape îndoială pentru mine. Ușor a fost să fiu oarbă, iar greu va fi când voi vedea iarăși după atât de mulți ani de deprivare senzorială.. I-am avertizat și pe cei apropiați în legătură cu multe din chestiunile legate de reabilitarea mea socială, dar îmi pare că ei bravează mult prea mult, neînchipuindu-și ce va însemna să vezi din nou după atâția ani petrecuți în întuneric.

Îmi pare rău, trebuie că eu sunt aceea care nu explică în mod corect ce se va întâmpla cu mine după acest fericit moment când voi vedea din nou, însă am experimentat de atâtea zeci de ori în practica onirică senzațiile pe care le voi simți în acea perioadă încât știu cu foarte multă precizie că familia mea nu va face față transformărilor prin care voi trece. Ei și sora mea nu, însă tu da! Este și unul din cele mai întemeiate motive pentru care tu ai fost pus în contextul vindecării mele de orbire chiar din primele minute. Nu știu dacă din această cauză te-aș putea descrie drept înțelegător și pregătit pentru ce are să urmeze. Mai degrabă cred că prezența ta în preajma mea chiar din primul minut după vindecarea de orbire este atât de imperativă fiindcă prin tine voi putea evita să mă îngrop iarăși în chip tragic î mormântul grijilor pentru ziua de mâine. Nu pot contesta adevărul că, primindu-te în viața mea chiar din prima zi, n-aș avea ochi decât pentru tine și loc în inima mea decât pentru clipa prezentă.

Până și azi-noapte am experimentat din nou unele senzații pe care foarte probabil că le voi trăi după vindecarea de orbire și ce am simțit în timpul flash-urilor noaptea trecută în timpul cărora lumina, culorile și imaginile în mișcare mi-au inundat ochii și undele cerebrale este foarte greu de explicat ca simptomatologiee, însă bănuiesc că senzațiile pe care le simt și cu care Tatăl Ceresc mă educă încă de acum să mă obișnuiesc pot semăna cu grețurile matinale din timpul sarcinii sau cu stările de rău în timpul călătoriilor cu avionul sau cu mașina, etc. Izvorul binefăcător de lumină de azi-noapte nu și-a revărsat conținutul decât pentru câteva clipe, dar atât de sinceră a fost reacția neuronală și chimică din corpul meu fizic, încât nu poate exista dubiu că sunt pregătită din timp ca să pot rezista pe perioada reabilitării mele. Și culmea, acele imagini nu au redat decât scene petrecându-se la pietre, în fațaa primăriei din orașul nostru, însă prezența mea acolo era atât de vividă încât îmi simțeam corpul fizic, creierul și ochii expuși razelor solare. Și mi-a venit așa de greu să suport lumina, cum numai un prizonier ținut la carceră cunoaște cum are să fie să iasă iarăși în lumina zilei!

Tot ce vreau să spun este că nu va fi ușor să mă readaptez vieții după ce am lipsit aproape o decadă de pe scena socială. Dar sunt mai pregătită pentru aceste schimbări care vor veni pe care nu le resping, temându-mă de ele, decât să fiu constrânsă în continuare să îndur toate aceste limitări și restricții impuse de boala mea. Ce rău îmi pare, bunule Dumnezeu, și nu îmi vine să cred că toată povestea din familie s-a transformat într-o mare bătaie de joc!

Dar cum ți-aș putea explica mai clar cât este de îndărătnică mintea, agățându-se de acel sens multiplu al lui ”în curând” ca să insinueze, o dată în plus, că Dumnezeu nu posedă conștiința coordonatei temporale, atâta vreme cât eu vreau ca miracolul să se întâmple mâine, în ziua de miercuri fiindcă aceasta ar însemna după mine ”în curând”, dar știind deja chiar de acum că probabil că iar nu are să se întâmple nimic fiindcă o verigă continuă să lipsească din firul poveștii, făcând ca toate să se lege?

Ce mai lipsește dacă am vorbit deja despre intrigă, despre conflicte, despre personajele principale, despre eroi, despre antagoniști, despre punctul culminant, despre concluziile pe care am început deja să le trag și despre învățăturile pe care trebuie să le pun în practică de aici înainte? Atunci, dacă eu sunt naratorul omniscient și omniprezent care cunoaște deja deznodământul poveștii întrucât naratorul a avut viziunea faptelor împlinite, atunci singura acțiune legitimă pe care ar trebui să o fac este să îmi liniștesc mintea, să o educ să nu se mai zbată și să se mai agite, să nu se mai opună Voii lui Dumnezeu în legătură cu destinul meu, să accepte, prin urmare, planul pregătit de Tatăl Ceresc pentru viața mea, să disciplinez mintea și, la nevoie, când ea este atât de îndărătnică precum este a mea, să o biciuiesc cu biciul voinței. Realmente, toate acestea trebuie făcute fiindcă numai așa primesc șansa de a vedea din nou lumina soarelui. Mă număr printre acei norocoși cărora le-a fost dezvăluit traseul decis în viață de către Tatăl și, cum nu mă pot împăca și liniști, nu am nicio scuză în caz de eșec. De fapt, mă voi număra printre acei netrebnici care vor fi demisionat din slujba în Marea Operă Divină, avortând-o.

Am început să fac aceste exerciții practice de dominare a minții anul trecut și, cu toate că primul a mai fost consemnat în scrisoarea cu titlul ”Eu împotriva eului”, merită repovestit.

Am vrut să testez ceva într-o noapte a anului trecut, anume cum ai putea să poruncești minții să tacă. Am adormit cu ideea aceasta în gând și am rămas lucidă pe parcurs. Când m-am văzut conștientă, știind că trupul dormea, am gândit că nu puteam pune în practică ce urmăream dacă aveam să dau din mâini și din picioare în stânga și în dreapta ca să mă apăr în fața eurilor care se manifestă acolo. Îmi aminteam că nu e bine să reacționez. Atunci m-am rugat sufletului meu să îmi fie permis să mă identific cu acesta ca să pot ieși în afara minții ca să o pot observa. Nu știam ce eu să aleg în afara căruia să ies ca să îl observ și cel în pielea căruia m-am nimerit era unul tare desfrânat și încăpățânat. Ca să nu reacționez impulsiv, mi-am dus mâinile la spate, ca și cum eram ținută în cătușe, m-am dat cu un pas mai în spate și m-am disociat de el. Era ceva pur mecanic și blocat în propria plăcere într-un fel de buclă din care nu putea (nu vroiaa!)) să iasă. Dar atunci din acest eu s-a mai desprins un altul, apoi un altul și din fiecare nouă apariție s-au desprins alte euri. Continuam să mă țin pe poziții ca să pot observa manifestarea. Erau multe ca niște umbre, altele aveau aspect umanoid mai pronunțat și toate aveau personalitate proprie, voce, energie și vibrație.

Evident, au tăbărât asupra mea, moment în care mi-am pierdut cumpătul și calmul. Eram depășită din punct de vedere numeric. M-am rugat Tatălui să îmi trimită ajutor divin. Aceste rugăciuni sunt atât de ardente, încât nu știu cum să descriu cum se aude vocea mea în tot acel spațiu sau ce simt în inima mea când implor. Eram trântită la pământ, doborâtă, când din înaltul Cerului a coborât o lumină, ca o rază. Nici nu știam că era un Cer acolo, atât de beznă era de jur-împrejur. Cu ultimele forțe m-am târât sub această rază de lumină ca să mă adăpostesc sub ea. În acest colțișor puteam acum vedea în jurul meu la zecile de umbre, dar îmi pierduse ”pofta” de luptă. Simțeam înăuntrul sufletului că mă aflam în preajma unei prezențe sacre și nu vroiam decât să îmi las ochii să se umple de acea lumină binefăcătoare! (și cum este, din acest motiv, orbirea mea atât de simbolică !!! și cum înseamnă acest lucru că antidotul pentru boala mea este să văd adevărul dincolo de iluzia minții!!)

Am știut că era lumina Spiritului Sfânt și L-am rugat să mi-o trimită pe Mama Divină Kundalini ca să mă ajute să înțeleg cu ce eu mă luptam și să îl elimine. Lumina nu a pronunțat niciun cuvânt audibil, dar îndemnul său de a continua lupta se simțea pregnant în suflet, să îmi impun voința asupra minții ca să îi poruncesc să tacă, așa cum fusese scopul inițial al experimentului meu.

Nu știu cum să descriu ce a urmat, ce lupte s-au dus înăuntrul meu. Efectiv, am simțit cum o putere supraomenească, spirituală, se trezea din letargie. Realmente, din letargie… M-am trezit între timp, deși nu a fost prima oară când, deși trează, am simțit că o părticică din Ființă a rămas tot acolo ca să continue lupta. Cu adevărat observ că sunt ca o păpușă care trăiește în interiorul altei păpuși care trăiește în interiorul alteia și tot așa! Și că toate aceste păpuși din care mă compun sunt niște marionete sau instrumente de scris în mâinile Tatălui (aceste păpuși fiind corpurile existențiale și diversele aspecte ale Ființei reale interioare).

În afara acestei tentative lansate pe cont propriu de a-mi stăpâni mintea, ieșind în afara ei, am trăit anul trecut cel puțin o duzină de alte episoade de echilibru și liniște totală în psihic. A fost atât de minunat și numai în timpul acelor ”proceduri” am cunoscut semnificația de esență, de materie psihică primă (buddatha). Poate cea mai minunată dintre experiențe a fost următoarea:

Lucifer m-a dezbrăcat de ego, individualizzând esența strictă (adică cele 3% de conștiință lucidă și activă). Cum m-am simțit atunci e greu să descriu, dar eram atât de fericită, de liniștită și de ușoară cum nu mai fusesem vreodată. Dar un fel de corp, să îi zic așa, se manifesta într-un mod foarte dubios, agresiv și violent în jurul meu, însă știam că sunt înconjurată de un fel de scut de protecție. Mi-am dat seamma că acel corp agresiv era mintea și, întocmai cum învață Maestrul Samael Aun Weor în cărțile sale, am strigat la minte:
– Minte, tu ești sclava mea, iar eu îți sunt stăpână! De mine trebuie să asculți!

Când strigam în acest fel la minte, ea se agita teribil, scuturând și cutremurând pereții acelui scut, dar fără să pătrundă înăuntru. După aceea s-a materializat Luciferul particular în preajmă, spunându-mi:
– Hai săă încercăm acum și cu monada divină.

Ce a urmat după aceea a fost unul din cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat vreodată!!

Am fost învăluită de o liniște totală și perfectă. Eram copleșitor de fericită și de împăcată, continuând să mă exprim ca esența sufletească. Apoi i-am perceput prezența. A Ființei, vreau să zic. Nu pot să spun cu certitudine dacă ea venea din mine sau eu din ea, dar după un scurt răgaz de contemplație, auzindu-i vocea, am știut că îi aparțin, că eu sunt ceva al său, că eu eram în stăpânirea sa. Avea voce de femeie. Îmi vine foarte greu să descriu ce am simțit atunci, ce liniște, ce echilibru, ce seninătate, ce descătușare! A fost ca și cum tot cimentul pe care îl port ca povară în minte dispăruse ca prin farmec! Dispăruseră constrângerile, contradicțiile, conflictele, toate suferințele mele! Niciodată nu mi-aș fi putut imagina că o astfel de stare de conștiință poate exista! A-ți imagina starea de pace nu este același lucru cu a fi în interiorul stării de pace, iar a-ți imagina că ești împăcat, auto-sugestionându-te că ești în această stare de conștiință, nu este tot același lucru cu a avea pace interioară, lucru pe care l-am descoperit că semnifică, fără umbră de îndoială, a nu mai avea ego și a ieși în exteriorul minții.

Totuși, de la un timp începusem să simt un fel de durere în interiorul meu, însă nu pot preciza cu exactitate de unde venea. Dar mă durea foarte tare, ca și cum eram trasă pe roată, torturată, chinuită. Apoi am văzut în fața mea un fel de gaură neagră în formă de spirală. Pe linia acestei spirale ce trebuie să fi fost poarta către infernul personal stăteau parcă la pândă zeci și sute de umbre despre care ți-am mai povestit. Erau eurile, dar erau în afara mea și nu mă puteau atinge. Era limpede că monada divină le ținea sub control. Însă, din cauza acelei dureri pe care o simțeam (pe care nu o pot explica decât prin crudul adevăr că, deși egoul fusese înlăturat de mine, acest fapt nu se petrecea decât temporar, egoul neputând fi eliminat atât de ușor, chiar într-o clipită, așa cum ne dorim noi, legăturile mentale cu acesta păstrându-se active) începusem să mă agit, să mă îndoiesc și să mă desincronizez de Ființă. Cum se accentua suferința mai mult, cum și acele umbre se dezlipeau de pe spirala aceea, una câte una, venind spre mine. Efectiv, le-am văzut stând la pândă ca să prindă un cât de firav firicel de slăbiciune ca să se agațe de mine, de psihic, rănindu-mă și provocându-mi suferință emoțională și mentală. Dar Ființa iar mă mângâia, liniștindu-mă. Când suferința s-a accentuat din nou, câteva umbre s-au apropiat periculos de mult de mine, dar Ființa mi-a spus:
– Ai văzut aceasta? Iar ți s-a făcut frică!

Cum mă îndoiam de Monada Divină, făcându-mi-se frică și temându-mă din cauza deciziilor Ființei interioare în ceea ce mă privea, eu fiind atunci esența acestei Ființe, vreau să zic, cum mă agitam, atrăgând eurile spre mine și, implicit, suferința care le însoțește.

Cred că înțelegi de ce spun că a fost neasemuit de minunat să trăiesc așa ceva, iar asta nu o singură dată pe parcursul anului trecut! Câtă nevoie am avut, Bunule Tată, de aceste pauze de relaxare în exteriorul minții și al egoului! Trebuie că mai multă seninătate și mai multă încredere sunt necesare ca aceste pauze de respiro să se îndesească, ele fiind un medicament atât de eficient împotriva disperării, ori despre disperare am scris deja că este blocajul minții care face cap de listă a celor mai nesuferite euri care trebuie înlăturate cât mai grabnic cu putință fiindcă acestea sunt principalii sabotori care ne împiedică să ne luăm destinul în propriile mâini, conform cu Voia Tatălui ceresc dezvăluită din timp! Dar disperarea în sine nu este decât un fel de mătrăgună inofensivă dacă nu și-ar trage seva din altă iarbă a dracului, cu mult mai periculoasă care, crescută din abundență pe cărarea pe care pășin, ne înțeeapă și ne otrăvește la fiecare pas, așa că uite în continuare o altă scurtă experiență de anul trecut în timpul căreia am făcut cunoștință cu seminția din care se trag toate păcatele mele:

Meditând într-o noapte, am simțit, efectiv, parcă derulându-se cu încetinitorul, cum credința mi se strecoară picătură cu picătură în inimă. Atunci am fost iarăși copleșită de fericire și de pace și de liniște. Dar în acea noapte natura egoică a ripostat cu o forță de două ori mai mare, opunându-se schimbării și revoluției interioare pe care le decretam. Atunci am avut o confruntare directă cu întreaga ”gașcă” din care se compune ateismul. Când aceste euri s-au manifestat în vis, arătau ca toți acei deraiați care îl însoțesc pe Marilyn Manson în videoclipul melodiei ”Tainted love”. Veniseră până și cu mașina aceea care se bâțâie ca să facă prăpăd! Și, dacă tot am făcut această analogie, atunci află că majoreta cea bombastică din clip este reprezentarea vie a scorpiei pe care o purtam în natura egoică și pe care evenimentele vieții au omorât-o încă din fașă spre a nu se mai manifesta în personalitatea mea! Aveau o energie și o vibrație atât de sinistre și de înfricoșătoare că ți se făcea părul măciucă-n cap! Erau vreo 7 sau 8 entități la număr, toate derivate din ateism, referindu-mă inclusiv la eul care ia numele Domnului în deșert și la eul adept al separatismului religios, etc.

A ieșit carnagiu! Am cerut, m-am rugat și am implorat să vină Mama Divină Kundalini sau Monada Divină sau Lucifer sau oricare alt ajutor divin, dar nu am fost asistată, trebuind să confrunt singură toată acea adunătură de monstruozități pe care le port în interior. M-au spulberat, m-au trântit la podea, m-au târât dintr-un colț în altul al camerelor, m-au ridicat în aer și m-au azvârlit cât colo ca pe o cârpă bună de șters pe jos, eu fiind în toate aceste scene de cumplit supliciu esența de suflet zbătându-se să iasă din ateism.

Evident, toate astea se întâmplau în vis, în universul interior, însă forțele acestea sunt aievea, trăind în psihicul meu. Și, după zeci de astfel de confruntări, m-am convins că am de-a face cu energia specifică a fiecărui eu și că aceste drăcovenii energetice și mentale nu pot fi lucrate și eliminate decât pe rând sau cel mult într-o pereche, a gândi că poți spăla tot păcatul și răul din tine dintr-odată fiind o nechibzuită aberație. .

mart. 232020
 

<>

Ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare, Și răbdarea încercare, și încercarea nădejde. Iar nădejdea nu rușinează”. Iar credința nu este nimic altceva decât „încredinţarea celor nădăjduite.

Sfântul Apostol Pavel

Trebuie să ne golim de prea plinul Eu, ca să mai intre în noi un pic de Dumnezeu.

Petre Țuțea

Luni, 23 Martie 2020

Ursitule,

Câte scrisori ți-aș putea scrie până ce toate aceste lucruri despre care vorbesc să nu capete o tentă melodramatică? Nu am idee care îți poate fi limita de toleranță la dulcegării sentimentale, dar cum am decis să folosesc această perioadă de izolare datorată situației planetare legate de pandemia cu Coronavirus ca să meditez mai profund asupra unor lucruri și cum mi-am luat deja gândul că ne-am putea întâlni mai curând de sfârșitul pandemiei, e la mintea cocoșului să gândești că altfel nu îți pot povesti despre ultimele încercări prin care am trecut decât prin scris!

Am înțeles, în sfârșit, semnificația ascunsă a versului ”Doar poruncind cuvintelor să tacă” din poezia lui Adrian Păunescu, citată în scrisoarea anterioară. Ca să înțeleg mi-au fost de mare ajutor următoarele versete, cele din Marcu ajungând la mine prin intermediul sufletului meu sâmbătă seara, în timp ce meditam:

17. Și I-a răspuns unul din mulțime: „Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
18. Și oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și le-am spus ucenicilor Tăi să-l scoată, dar ei n’au fost în stare”.
19. Iar El, răspunzându-le, a zis: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? până când vă voi răbda? Aduceți-l la Mine!”
20. Și l-au adus la El. Și, văzându-L, duhul îndată l-a zguduit pe copil; și căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.
21. Și l-a întrebat pe tatăl lui: „Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?” Iar el a răspuns: „Din pruncie.
22. Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă, ca să-l piardă. Dar dacă Tu poți ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi!”
23. Iar Iisus i-a zis: „Dacă Tu poți crede, toate-i sunt cu putință celui ce crede”.
24. Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne!, ajută-ne credinței mele!”
25. Iar Iisus, văzând că năvălește mulțimea, a certat duhul cel necurat, zicându-i: „Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el, și’n el să nu mai intri!”
26. Și răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul s’a făcut ca mort, încât mulți ziceau că a murit.
27. Iar Iisus l-a apucat de mână și l-a ridicat; și el s’a sculat în picioare.

(Marcu, 9:17-27)

19. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, L-au întrebat deoparte: „De ce noi n’am fost în stare să-l scoatem?”
20. Iar Iisus le-a răspuns: „Din pricina puținei voastre credințe; că adevăr vă grăiesc: Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo!, și se va muta și nimic nu va fi vouă cu neputință.
21. Căci soiul acesta de demoni nu iese decât numai prin rugăciune și prin post”.

(Matei, 17:19-21)

După ce am citit aceste versete, am meditat profund la semnificația unora din aceste lucruri până să adorm sâmbăta trecută, bucurându-mă ca un copil mic înțelegând mai ales sensul tainic al următorului verset: ”Iar Iisus, văzând că năvălește mulțimea, a certat duhul cel necurat, zicându-i: „Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el, și’n el să nu mai intri!” Ce poate să însemne, prin urmare, să fii cineva având abilitatea de a scoate un demon dintr-un trup pe care îl posedează? Dragul meu, sper că nu te numeri printre aceia care citesc și iau aceste versete ad literam, trecând cu vederea sensurile ascunse, cu toate că de interpretări câtă frunză și iarbă Biblia nu duce lipsă! Totuși, sper că doamna T., care ți-a fost dirigintă în școala generală, apoi mie profesoară la liceu, te-a învățat să descifrezi o metaforă fiindcă aș fi încântată să ne batem capul amândoi găsind sensurile acestor taine divine, în loc să ne uităm la T.V. la ”X-Factor”. Întrebarea aceasta mi-am pus-o i eu sâmbătă seara, anume: ”Cum poruncești unui duh necurat să iasă dintr-un trup pe care îl posedează?”. De atâtea ori mi-am pus această întrebare, până ce în conștiința mea a străbătut răspunsul: nu numai despre un demon exterior e vorba, ci și de unul interior, fapta minunată săvârșită de Iisus Hristos nefiind strict o practică ritualică de exorcizare, ci și o practică de dominare a minții! Demoni interiori avem toți, de la cei mai mici dintre noi până la sfinți, nimeni nu e lipsit și scutit de luptele cu demonii interiori pe care cei mai mulți dintre noi îi acceptăm că există, fără să știm cum se și manifestă în realitate, deși alții acceptă termenul de ”demon interior” doar în varianta sa literaturizată, neavând, prin urmare, un fundament real în viața practică a materiei. Nu fi, deci, unul dintre aceia care desconsideră psihicul! Dar mai ales nu fi unul dintre aceia care admit realitatea psihicului, cum sunt psihologii și psihiatrii, dar care desconsideră realitatea sufletului și a spiritului, plasând orice formă de manifestare a acestora la casa de nebuni! Poate că ești fan al științei spiritului, așa cum am aflat că ești în urmă cu aproape 2 ani, dar una este să fii spiritualul de weekend și alta este să fii în alertă, vigilent și atent în momentul prezent al fiecărei clipe! Eu nu am fost deloc așa și nici acum nu sunt și deduc că Ființa profundă mă împinge de la spate ca să fiu, ca să mă pot sincroniza și potrivi cu tine fiindcă tu ești deja, în multe privințe, așa cum mi se cere și mie să fiu, deși nu perfect sau lipsit de păcate, potrivindu-ne acum ca nuca în perete, cu toate pretențiile noastre de a ne considera unul pe altul suflete pereche. Doar într-o lume nu-știu-cum să îi spun ne-am putea accepta unul pe altul așa cum suntem, plini de defecte de caracter și de păcate, dar în lumea egoului psihologic noi avem demoni interiori care ne impun cerințe, revendicări, condiții, așteptări, termeni, etc. De exemplu, Tatăl îmi arată că, în ochii semenilor noștri, ai putea fi luat drept misogin. Deși ai considerație pentru femeile care poartă ii fiindcă porți respect tradiției și obiceiurilor vechi, ți se face rău de la stomac asistând la spectacolul tragi-comic în care o astfel de domniță drăgălașă, îmbrăcată în ie lucrată prin truda mâinilor, rămâne blocată în trafic, fumând țigară după țigară și înjurând în stânga și în dreapta ca cel mai îndârjit birjar de nervi de la volanul SUV-ului despre care nu cunoaște nimic, scenă la care tu, din instinct, ai putea reacționa în felul următor, strigând la domnița aflată în dificultate pe banda paralelă: ”Huo! La cratiță cu tine!” , în timp ce unui alt mascul o astfel de femelă ar părea sexy, îndrăzneață, tupeistă, înfiptă, înflăcărată, înfierbântată, pasională, aprigă, etc.! De mai bine de 4 ani Tatăl se preocupă să îți facă profilul psihologicc pentru ca eu să cunosc dinainte cu cine voi avea de-a face, arătându-mi prin zeci de vise, de secvențe șși de manifestări că tu ești un om cu care mă potrivesc, în ciuda tuturor defectelor noastre de caracter. Și, deși toate aceste scene dezvăluite din viitorul meu care îmi arată o Cătălina simțindu-se în largul său în preajma ta, ca și cum te cunosc de la Facerea lumii, în clipa de față mi-e cumplit de frică de tine. N-am știut să explic de ce, dar am început să înțeleg de unde vine această frică. Frica este unul din cei mai înverșunați demoni interiori cu care mă confrunt, însă frica are multe fațete și multe niveluri. Uite ce vreau să spun:

Am învățat din experiență că acești demoni interiori sunt forme degenerate, alterate, hibride și involuate ale sinelui, cu excepția celor arhetipali, cunoscuți sub denumirea de ”cele 7 păcate capitale”: mândria, lăcomia, desfrâul, mânia, lenea, îmbuibarea, invidia, ale căror semințe se află înăuntrul fiecăruia din noi din fabrică, ca să spun așa, într-o formă mai mult sau mai puțin activă! Demonii interiori sunt, așadar, procese mentale distructive, disfuncționale, păcătoase. Demonii interiori țin de minte. A gândi că mintea poate ține sub control sau reduce la tăcere o armată de demoni e curată nebunie! Cum ar putea mintea să se domine pe sine când ea este cea injectată cu miasma otrăvitoare a stricăciunii și putreziciunii egoice? Nu, nu mintea poartă în sinea sa rolul de maestru de ceremonii, de dirijor, de șef care poate porunci demonilor mentali să tacă, întocmai cum a poruncit Iisus Hristos duhului surd și mut să iasă din trupul copilului. Înțelegând o frântură din aceste lucruri, am decis să experimentez revelațiile avute sâmbătă noaptea. Desigur, nu am făcut aceste descoperiri despre lumea mea interioară peste noapte, ele sunt rezultatul unui lung proces de reflecție, introspecție și auto-observare, dar sâmbătă noaptea am înțeles doar un pic mai bine cum trebuie procedat ca această teorie să fie pusă în practică într-un mod mai eficient! De aceea am decis să mă duc acolo unde demonii interiori pot lua formă și contur, unde se pot manifesta vizibil, audibil și energetic, acolo unde îi pot confrunta în lupte directe. Am decis să trec dincolo de zidul somnului și să cobor în infernul personal. Nu o mai făcusem de mult timp, fiindu-mi extrem de frică de aceste confruntări cu mine însămi, dar am simțit că nu aveam să pot amâna prea mult o nouă luptă. Mama Divină Kundalini m-ar fi constrâns la o altă încercare, fie că vroiam sau nu. Am vrut să fiu conștientă și pregătită pentru așa ceva, ca să nu mai fiu luată prin surprindere și târâtă în infern ca să mă lupt cu egoul personal, când așteptarea mea, înainte de a pune capul pe pernă, era să visez castele, păduri fermecate și Feți-Fumoși cu stea în frunte!

Experiența onirică s-a petrecut ieri dimineață, în ziua de duminică. Am coborât iarăși în acest loc întunecat, sumbru și de-a dreptul înfiorător și macabru deseori! Cum am spus de atâtea ori anterioare, bezna orbirii mele nu este la fel de greu de îndurat ca întunericul de acolo care pare fără de început și fără de sfârșit! Totuși, în timpul ultimelor 3-4 coborâri am observat o modificare în textura întunericului din acest loc infernal. Ceea ce era odinioară de un negru mat atotcuprinzător acum se manifestă ușor distinct.

Întunericul infernal de acolo nu mai vine la mine cu tot atâta ușurință ca în alte dăți. Vorbesc astfel întrucât în interiorul acestei întunecimi au început să mijească scântei de lumină galbenă. Văd milioane de astfel de mici scântei sclipitoare în întregul spațiu acoperit de beznă. Știu că acest întuneric este, în fapt, lumină astrală pervertită, degenerată, compusă din atomi lunari infernali care țin de energia mea sexuală, în timp ce crâmpeiele de lumină sunt atomi solari sau veșmântul de aur al corpului eteric. Dacă astfel de atomi solari au început să se manifeste în acea negură nu înseamnă decât că efortul meu de a-mi purifica energia a început să dea rezultate! ”Lumina Astrală e energie sexuală transmutată. Asta e aura sfinților și a îngerilor. E energia lor sexuală transmutată. Toate formele de Lumină sunt de fapt energie sexuală transmutată.” (învățătura gnostică) Și cum adevărul despre Lumină este cel din citatul acesta, înțeleg de ce Ființa interioară profundă mi-a spus cu fiecare ocazie că, pentru a vedea din nou, trebuie să îmi vindec inima și organele sexuale, iar nu creierul, ochii, nervii optici sau alt organn. Milioane de scântei strălucind în ochii mei, găsindu-mă scufundată în întunericul infernului, cu siguranță au darul de a mă întări în credința că sunt pe drumul cel bun! Din cauza acestei noi manifestări mi-a venit doar un pic mai ușor să înfrunt pericolele din această regiune minerală!

Eram lucidă, știam că trecusem iarăși de bariera dintre veghe și somn, rămânând trează în timpul procesului. Îmi aminteam perfect teoria, știam prea bine că baza nu îmi putea sta în puterea minții, că nu mintea era cea care urma să ducă lupta. Cum ar fi putut-o face când lupta urma să fie dusă chiar împotriva ei, a minții? Cum ar putea mintea să poruncească minții? Cum ar putea mintea să disciplineze mintea? Deci nu în mintea mea mi-a stat nădejdea în timpul experimentului meu, ci în acel dram de conștiință divină care s-a trezit înăuntrul ființei mele. Mi-am rugat, deci, sufletul să îmi fie permis să mă identific cu el, astfel încât să mă pot disocia de minte, să pot exista în afara ei, așa încât să îmi pot observa mai bine mintea. Nu am ales un eu anume din care să mă sustrag, iar cel care s-a nimerit era un demon tare, tare încăpățânat și desfrânat. Eram acum sufletul și trăiam în pielea acestui demon buclucaș care mă ținea prizonieră în lanțuri cu spini și ghimpi, îngrădind divinitatea din interiorul meu din a se manifesta liber, cunoscând iubirea, fericirea și adevărul conform cu Voința Tatălui. Mi-am amintit că în niciun caz nu aveam voie să reacționez, să ripostez, să îmi iau apărarea, pentru că toate aceste procese mentale de justificare m-ar fi tras înapoi spre suferință. Așa că mi-am pus mâinile la spate, ca și cum mi-ar fi fost legate, încredințându-mă că astfel nu aveam să reacționez, că aveam să asist ca martor la ce avea să urmeze.

În acea clipă o sumedenie de frânturi de conștiință dispersate în întregul meu ansamblu psihologic s-au acumulat într-un singur punct, ca într-un rezervor, transformându-se într-un centru unitar de manifestare conștient de sine. M-am identificat cu această conștiință divină din interiorul meu și, cu brațele la spate, m-am disociat de demonul desfrânat care mă ținea captivă în păcat. Cu alte cuvinte, am ieșit în exteriorul unei părți din minte, căci m-aș minți singură dacă aș spune că am reușit să mă desprind de întreaga mea minte. Nu, nu am reușit încă, dar în afara unui singur demon am putut. El era acum atât în interiorul meu, cât și în afara mea, motiv pentru care am putut să îl studiez mai bine în manifestarea sa. Era pur mecanic, automatizat, inconștient și fixat în propriile limite și restricții, condiționat de propriile impulsuri și plăceri, complet dezinteresat de orice altceva aflat în afara propriilor dorințe. Însă din el s-a desprins o altă formă energetică, apoi o alta, iar din fiecare din noile apariții s-au desprins alte și alte umbre, forme și contururi, toate având înfățișare proprie, personalitate proprie, voce proprie, vibrație și energie proprii. Și toate simbolizau desfrâul. Însă știam că așa avea să fie întrucât nu mă mai mint singură că un demon interior, precum dependența de pornografie, ar fi o singură entitate individuală! Nicidecum! Ceea ce pare un singur demon este, în realitate, o imensă intersecție și ramificație de demoni mai mici sau mai mari sau… mijlocii! Altfel spus, un rău nu vine niciodată singur! Așa că, în locul unui singur eu, m-am trezit în fața unei cete de drăcovenii sinistre, fiindcă altfel nu știu cum să le numesc! Continuam să fiu sufletul aflat în stare alertă, însă tocmai întâmpinasem o mare dificultate. Cum aveam să procedez de aici înainte? Cum aveam să poruncesc unei adunături de mutații degenerate de factură psihologică să își pună o piatră de gât și să se arunce în mare?

Am oftat prelung, amintindu-mi că nu făceam decât să experimentez, că oricum tocmai făcusem un imens pas înainte, reușind să îmi păstrez firea și cumpătul, în ciuda faptului că mă aflam în infern, în situația în care în alte rânduri nu am reușit să rezist acolo nici măcar o clipă, fugind mâncând pământul cu coada între picioare de spaimă și de groază. Dar iată-mă acum, stând pe poziții în același loc înfiorător. Trepidam. Energiile demonilor interiori din care se compunea desfrâul emanau unde magnetice care mă amețeau, mă hipnotizau, mă cuprindeau ca într-o vrajă, făcându-mă să uit iarăși de mine însămi, de sufletul meu, de Dumnezeu, de tot efortul. Îmi adormeau iarăși conștiința, legându-mă de mâini, de picioare și de gât în sclavia lor.

În acea clipă de cumplit supliciu, știind că nu aveam cum să înfrunt atâta puzderie de energii tenebroase, mi-am adus aminte că nu sunt singură pe lume, mi-am amintit că Puteri Supreme mă creaseră, că ele sunt la un singur strigăt de ajutor distanță. Mai mult decât atât, stând o perioadă mai îndelungată în preajma eurilor manifestate, am simțit că nu aveam nicio putere să le poruncesc să dispară fără să le fi înțeles în prealabil morfologia și structura, fără să le fi cunoscut sursa și cauza apariției, mai ales acum că mă întorsesem la starea de conștiință obișnuită, pierzând din legătura cu sufletul meu. Iisus putea să îi dizolve fiindcă le cunoștea structura, știind cu cine avea de-a face. (”21. Căci soiul acesta de demoni nu iese decât numai prin rugăciune și prin post”.”) Îmi pierdusem cumpătul între timp, începând să dau cu pumnii și cu picioarele în stânga și în dreapta, dar demonii interiori săreau în lături și râdeau în hohote, ca și cum îi gâdilam, pentru ca, după un timp, să devină mai puțin defensivi. Vreau să spun prin asta că am simțit frică venind din partea lor, ca și cum mintea mea îmbuteliată în aceste euri începea să înțeleagă că o nouă putere formidabilă, anume voința, se trezea din letargie ca să continue lupta împotriva tiraniei minții. Îmi aminteam că trebuia să le poruncesc acestor energii să tacă, dar eram copleșită, fiind depășită din punct de vedere numeric, în ciuda curajului și a voinței de care dădeam dovadă.

Și m-am rugat Tatălui și Mamei Divine să vină în ajutorul meu căci nu reușeam să găsesc soluția de scăpare. Un strigăt disperat după ajutor a ieșit de pe buzele mele, implorând cu inima Puterile Divine să mi se alăture fiindcă nu vroiam să mă dau bătută. Nu vreau să mă mai întorc niciodată la căile mele trecute, la ce am fost înainte. Cum căutările mele sunt sincere, ajutorul nu a întârziat să apară.

O lumină puternică a coborât atunci din înaltul Cerului, insuflând întregului spațiu energie divină. Nici nu fusesem conștientă de faptul că Cerul se afla acolo, deasupra capului meu, căci nu puteam vedea mai nimic în acea beznă. Eram doborâtă, culcată la pământ, dar cu ultimele forțe m-am târât către această Lumină, nădăjduind să mă adăpostesc sub raza ei. Știam că acea Lumină era a Spiritului Sfânt care se coborâse la mine, trimis de Tatăl să mă ajute. Știam că Focul Său e arma de care aveam nevoie ca să lupt în continuare. Dar eu nu mai doream să lupt. Mă aflam în preajma unei prezențe sacre, iar sufletul meu tânjea cu ardoare să își umple ochii cu lumină divină. Oh, Doamne Dumnezeule Mare, cât de simbolică e boala orbirii de care sufăr! Cum este ea doar o metaforă pentru somnul greu și ignorant în care a picat mintea mea!

Spiritul Sfânt nu mi-a spus niciun cuvânt, dar stând culcată sub raza Sa, privind în sus la Lumina Sa și rugându-mă neîncetat, i-am simțit îndemnul de a nu mă da bătută. ”ieși în afara minții și impune-ți voința asupra ei! Poruncește-i să tacă!” Cine eram eu în aceste clipe și cui îi dădea Spiritul Sfânt îndemnul de a se impune, stăpânind mintea?

Când am auzit acest îndemn înăuntrul sufletului meu, căci sufletului i se adresa, a început adevărata luptă pe care nu am reușit să o duc la bun sfârșit, trezindu-mă în corpul fizic între timp. Până să revin în lumea materiei, sufletul s-a zbătut neîncetat să iasă din letargie, din amorțeală, din uitare, ca să domine mintea care continua să producă acel zgomot infernal, zgomotul mental, care ne este cunoscut tuturor. Totuși, bănuiesc că am dat rezultate încurajatoare pentru un prim experiment, nu-i așa?

Acum când mă gândesc la toate acestea, cum voi proceda eu să poruncesc demonului orbirii să îmi părăsească trupul, când orbirea mea va dispărea dintr-odată, la momentul întâlnirii noastre în lumea materiei? Și cum va dispărea această orbire într-o clipită în acea zi, când duhul orbirii este compus din zeci și zeci de alte duhuri, din frică, din îndoială, din rușine, din vină, din ură, din resemnare, din resentimente, etc.? Dacă Dumnezeu mi-ar fi cerut să manifest din nimic o insulă în mijlocul Pacificului nu mi s-ar fi părut complicat sau imposibil. (”Iar Iisus i-a zis: „Dacă Tu poți crede, toate-i sunt cu putință celui ce crede”.”) Dar condițiile impuse vindecării mele de orbire sunt, într-adevăr, tare complicate deoarece nu te pot forța, nici obliga să îmi bați la ușă mai devreme decât vrei tu, oricât de puternică mi-ar fi credința! Dureroasă e lecția pe care trebuie să o învăț legată de respectarea liberului arbitru al fiecăruia! Altfel spus, atâta vreme cât nu pot porunci duhului orbirii (și chiar și celui al surzeniei) să îmi părăsească trupul și mintea, neștiind dacă tu vei veni vreodată sau nu la mine, mi se dă timp (și încă din belșug) să smulg din rădăcini, rând pe rând și una câte una, toate acele tulpini din care se compune orbirea mea, și aceasta fiind o practică de a îndepărta orbirea de mine.