<>
Joi, 06 Ianuarie 2022
Marius,
Nu, nu îți scriu aceste rânduri ca să îți povestesc că te-aș fi visat azi-noapte, de Bobotează. Sau, în orice caz, nu a fost tocmai un vis trăirea pe care am avut-o. Dar am stat mult timp pe parcursul zilei de ieri ținând degetul arătător pe butonul ”enter” al tastaturii, nehotărâtă dacă să apăs sau nu pe butonul de ”Add Marius as a friend” pe rețelele de socializare. Te-ai hotărât, deci, să îmi dai un semn de viață după ce figurile paterne din viața mea s-au stins, plecând în lumea de dincolo. Am vrut să te adaug ca să termin cu acest bâlci nefericit, vrând să aștern în scris câteva cuvinte de genul ”mai încerc încă o dată cu tine, nu am de pierdut decât un pic din orgoliu și un pic de demnitate”, dar inspirând și expirând adânc, calmându-mi nervii, mi-am lăsat orgoliul să câștige în această luptă, retrăgând soldatul trimis în acțiune de pe butonul ”enter” și închizând fereastra. Nu se putea să cedez impulsului de moment, știind că eram mânată din bezna subconștientului de mânie și de amor propriu rănit.
Dar meditând mai târziu, până să adorm, am avut o trăire foarte specială căci Ființa profundă mi s-a arătat din nou, desfăcându-și acele aripi imense care m-au impresionat atât de mult în septembrie, anul trecut. Și pentru că impresia și uluirea mea erau prea mari, nu mi s-a arătat decât pentru o secundă sau două, inducându-mi o altă trăire minunată. Căci mi-a arătat muntele, acel munte pe care îl taie calea tăișului de cuțit, drumul ascuns. Iar dinspre el doi porumbei au zburat spre lume ca să le vorbească oamenilor. Era indubitabil că eu eram unul din cei doi porumbei. O simțeam în mod intim și profund. Și tot așa de profund simțeam faptul că celălalt porumbel era sufletul meu pereche. Desigur, cineva ar putea spune că interpretez greșit acest simbol universal al Spiritului Sfânt, dar fără intuiție nu m-aș grăbi să îmi aduc propria interpretare unui simbol abstract și atât de impersonal. Mai mult decât atât, fiind conectată în mod intim cu Ființa mea reală care îmi vorbea, I-am auzit cuvântul în conștiința mea, zicându-mi:
–
– Ai înțeles acum de ce ați fost trimiși 2, de ce sunteți 2 la fel, o pereche. Și nu doar că te va căuta, dar va trebui să vină la tine acasă.
Desigur că banalele cuvinte pe care le-am reprodus nu transpun, prin sensul lor, și emoția pe care Ființa profundă mi-a conferit-o, prin intervenția Sa, chiar când mă simțeam teribil de descumpănită și de descurajată. Căci de la un timp am început să am înțelegerea faptului trist și amarnic că nu am nicio credibilitate în ochii celor din jurul meu, iar că lipsa mea de credibilitate vine mai ales din faptul că tu nu te-ai dovedit, încă, real.
Așa că am vrut să te dovedesc real, strângându-te cu ușa pentru ca, simțindu-te amenințat de presiunea de a fi demascat, să mi te confesezi, în persoană, ba ca să mă faci iubita ta, ba ca să îmi dai pace. Te vreau în persoană așa cum are nevoie pământul de soare ca să fie sănătos și, în același timp, nu pot suporta gândul că mi-ai putea fi alături fiindcă m-ai distruge.
Dar acum distrugerea mea prin forța ta este o perspectivă mai puțin sumbră decât a mă vedea distrusă din punct de vedere emoțional din cauza circumstanțelor de viață. A devenit atât de insipidă această chestiune a karmei de familie că nu mai are pentru nimeni efect de șoc, ca un reportaj de senzație. Desigur că nu mă înșelam simțind că rudele din partea mamei se comportă, de la moartea tatălui meu, ca și cum acesta nici nu a existat. Desigur că sora mamei a evitat, de la decesul lui, să îi insufle mamei măcar un cuvânt autentic de îmbărbătare. Totul până în ziua de Anul Nou, când a binevoit, în multa sa chibzuință, să îi ureze mamei, de ziua numelui său, o înjositoare calomnie la adresa tatălui meu, spunându-i mamei, ca și cum avea toate dovezile palpabile din lume ce nu puteau fi contestate, că era vai de capul mamei mele fiindcă habar nu a avut de nimic din activitatea extra-conjugală a tatălui meu din ultimii săi ani de viață. Cumva, nu știu cum, poate printr-o procedură magică necunoscută, întâmplarea a făcut ca un cunoscut al mătușii mele să fie întotdeauna la timpul potrivit și la locul potrivit ca să observe mașina noastră de familie parcată în fața celor mai insolite locații. Ce straniu este ca o persoană care locuiește la mii de kilometri de acest oraș să cunoască atât de amănunțit traseul unui om. Desigur, aluzia se referea la o aventură extra-conjugală pe care tata ar fi avut-o cu angajata de la ferma pe care am închis-o după moartea lui. Dar tragi-comedia în ipoteza rudelor noastre care nu au niciun dubiu în legătură cu necinstea tatălui meu vine din faptul că spionul lor a văzut mașina noastră parcată la ora 05:00 dimineața într-un animit cartier unde locuiește femeia respectivă. Desigur că acest binevoitor informator nu avea de unde să știe că, atunci când îl plasa pe tata în patul amantei sale, el era internat la spital, luptând pentru viața lui. Era o obișnuință ca, în timpul spitalizărilor de ocazie, mașina să rămână la această angajată care juca rolul de șofer auxiliar când tata lipsea. Așa că ajunge cu aceste exemple.
Totuși, cazul este interesant de analizat din cauza caracterului său de posibilă recurență. Cel puțin pentru mine și pentru sora mea nu mai era deloc un mister că sufletul tatălui meu făcuse această greșeală în viața sa anterioară, având o aventură extra-conjugală. Și sincer voi mărturisi că eu și sora mea ne-am așteptat mult timp să ne trezim că avem o surioară sau un frățior pierdut pe undeva prin lume. Dar toate semnele ne-au arătat că această greșeală a sufletului tatălui meu i-a fost iertată, deci ștearsă din memoria naturii, ca să nu se mai repete. Totuși, a fost clar, de-a lungul timpului, că anumite fișiere imprimate în aceste registre acașe au rămas, materializâând în lumea vizibilă anumite circumstanțe stranii și dubioase. Iar faptul că rudele noastre au fost atât de bine și de precis informate în legătură cu obiceiurile tatălui meu, chiar dacă se află atât de departe de țară, ”întâmplarea” făcând ca diverși ”spioni” să fie întotdeauna la momentul potrivit ca să culeagă date despre comportamentul tatălui meu dovedește că, în viața sa anterioară, a fost și spionat, și detestat. Iar din acest motiv acești oameni pe care cu regret trebuie să le spun neamuri nu îl regretă în niciun fel pe tata care toată viața lui a căutat să fie în bună înțelegere cu toată lumea. Și nu a dobândit decât ocară și calomnie.
Așa că trebuie că înțelegi și singur, Marius, că și acum destinul nostru, cel puțin al meu și al surorii mele, este rezervat către alt scop în imaginația rudelor noastre, făcându-ne pe amândouă oamenii de sacrificiu în maimuțăreala lor ipocrită. Aș fi vrut să te primesc chiar în acea clipă ca pe un trofeu pe care să îl înrămez în fața ochilor lor netrebnici ca să îmi recuperez din imaginația lor dreptul la o viață a mea și la un destin al meu. Aș fi vrut să îi fac una cu pământul, făcându-le perfect cunoscut faptul că nimeni dintre mine, sora mea și mama noastră nu mai are disponibilitate de a plăti pentru greșelile și pentru minciunile lor pe care nu le pot recunoaște ca fiind greșeli nici dacă ar primi un milion de dolari! Și am vrut ca tu să fii motivul pentru retragerea mea de pe scena aceasta detestabilă.
Dar când am cerut ajutor de la Ființa profundă și de la Mama Divină Kundalini ca să fiu călăuzită spre lumină, spre a ieși la suprafață, m-am așteptat ca piedica ce urma să fie abordată în practică să fie cu totul alta, să fie în relație cu ura, etc. Desigur că dacă aș vedea, toată această poveste ar lua o cu totul altă întorsătură. De ce, oare, nu mă lasă Ființa reală să întorc această circumstanță în favoarea mea? Eram îndreptățită să îmi pun astfel de întrebări, dar răspunsul l-am primit în cursul meditației de luni noaptea când, amorțindu-mi simțirea ca să pot izola cu precizie emoția cea mai intensă care nu putea fi decât răspunsul la întrebarea mea, am descoperit în starea mea sufletească generală că cel mai mult îmi doream să exersez încă o dată actul deliberat izvorât din voință de a urca la Ființa profundă ca să mă sincronizez cu Voia Sa și cu intenția Sa. Dacă aș fi înțeles mai bine Voia Sa și intențiile Sale, atunci că desigur că și prezentul mi s-ar fi părut mai ușor de explicat și mai ușor de tolerat.
Nu a fost de mirare că, cerând Ființei ajutorul Său, pe parcursul dimineții de marți mi s-a permis să exersez acest act de voință. Cum era de așteptat, Lucifer mi-a fost antrenorul, jucând rolul contraforței care mă trăgea în jos. Dacă aș fi pus acest exercițiu în practică pe cont propriu, negreșit că oponentul meu ar fi fost un eu aleatoriu din ale cărui gheare nu aș fi scăpat decât urlând și plângând. Din mâinile lui Lucifer nu am ieșit decât zdruncinată și necăjită, numindu-l nenorocit fiindcă mă mă punea la amarnice încercări numai prin simple atingeri. Îmbrăcat cu aceeași uniformă portocalie, îmi reamintea de pactul nostru vechi deja de 2 ani: ”Iartă-i pe cei despre care spui că te-au chinuit și torturat fiindcă, în comparație cu ce îți voi face eu, ei sunt o nimica toată, așa că nu există rost în a le mai purta pică.”
Eram în semi-penumbră cu el, recunoscând prea bine semnalmentele infernului personal. Apoi, când o lumină puternică s-a descărcat în cer, am zbughit-o către ea, cât m-au ținut forțele, luptându-mă nu numai cu substanța acelui spațiu în care mă aflam și care se opunea încercării mele de a urca, dar și cu Lucifer a cărui notă coercitivă mă aducea, numai prin simplele sale atingeri, în culmea disperării. Căci toate împunsăturile sale cu vârful degetului său arătător îmi punea în mișcare toată mașinăria concentrată în bazin și în organele reproductive, fapt care venea însoțit de acele senzații neplăcute de furnicături, de electricitate necontrolată, de instabilitate. Totul semăna atât de mult cu modul în care vărul meu mă chinuise în copilărie, scărpinându-mă peste tot de parcă eram un cățel.
– De ce faci toate acestea? l-am întrebat pe Lucifer.
– Ca să fie totul mai realist, mi-a răspuns amuzat, continuând să îmi furnice mijlocul cu atingerile sale, în timp ce urcam spre Lumină.
Desigur că ceva TREBUIA să fie realist fiindcă, altminteri, oricum aș explica în cuvinte caracterul practic al experiențelor acestora, nu pot ignora simbolismul lor. Iar pătrunzând în Lumină, am trăit o surpriză destul de mare. Pătrunzând de atât de multe ori în Lumină, am trăit în interiorul ei o diversitate de stări de conștiință, scenele și decorurile fiind destul de variate de la un episod la altul. Dar în acest rând am avut percepția unui tunel, nu tocmai ca într-un labirint întortocheat, ci mai curând aducând a șosea. O șosea pe care goneam cu toți caii mei putere, avându-l pe Lucifer ca și co-pilot, apăsând mereu pe frână ca să mă oprească. Tot traseul parcurs de la pătrunderea mea în tunel și până spre sfârșitul experienței a fost extrem de interesant și provocator fiindcă mi-a solicitat absolut TOATĂ puterea de concentrare și toată atenția și voința de care puteam da dovadă ca să rămân pe centrul drumului, în așa fel încât să nu mă abat de pe drum, să nu deraiez și să nu eșuez pe marginea drumului. Dar nimic din toate acestea nu era ușor fiindcă tunelul era deosebit de încurcat, cotind ba la stânga, ba la dreapta fără semne preventive de avertizare, fără indicatoare de sens, fără semafoare. Și ori de câte ori ajungeam într-un astfel de cot, viram în neștire, impunându-mi înzecit voința ca să rămân pe drum. Și de la un timp începusem să simt, intuitiv, când avea să urmeze un astfel de cot, concentrându-mi atenția spre a nu ieși de pe drum, însă trebuie să precizez că intuiție înseamnă a depista vocea Tatălui din interiorul propriei inimi. Altfel spus, Tatăl mă prevenea, marcându-Și prezența în simțirea mea prin indicatoarele Sale de sens.
Numai o dată am ieșit cu adevărat de pe drum, pierzându-mi mult din echilibru, din concentrare, din forță. Iar forța de atracție a tunelului de lumină mi s-a părut deconectată de mine, așa că numai printr-un act suprem de voință m-am cules de unde eșuasem, revenind în tunel și continuând goana.
Dar când să pătrund într-o altă secțiune a sa, ceva destul de straniu mi s-a întâmplat, ceva ce nu am reușit să decriptez nici acum. Căci Lucifer m-a cuprins de-a binelea în forța sa, trezind în inconștientul meu o anumită emoție, punând punctul pe ”i-ul” durerii mele. Și pentru că am căzut în acea clipă pradă emoției și dorinței mele particulare, nu am mai putut face nici măcar un pas spre tunel care m-a respins chiar din fața porților sale de pătrundere.
Ce putea să fie mai rău decât dorința? Dar dorința este un fleac teoretic și ipotetic pe care toată lumea îl flutură în propoziții și în fraze fără să îi înțeleagă sensul profund. Dar chiar mai rea decât dorința era ignoranța. Dar pentru că nu i-am dat de capăt stării aceleia emoționale finale, nu îți voi mai răpi din timp ca să concep alte teorii despre ce simt la modul ipotetic, mecanic, inconștient.
Dar la modul conștient, lucrurile stau destul de diferit. Dacă am făcut ca schița de mai sus a așa-zisei aventuri a tatălui meu să pară oribilă, află că acest incident a fost un fapt irelevant în comparație cu ce am trăit azi, avându-l în vizită pe celălalt văr al meu, cel din partea tatălui meu. Contactul cu el este destul de sporadic, iar relațiile dintre noi, deși destul de înstrăinate, sunt prietenoase și respectuoase. Totuși, discutând azi cu el, am făcut neghiobia de a-i confesa că te aștept, sufletul meu pereche. Reacția lui a fost catastrofică. Încă nu am cunoscut o altă persoană care să se fi opus mai mult și mai agresiv șanselor mele de a întâlni un bărbat care să mă primească, oarbă fiind. E prea rușinos să enumăr motivele emise de el care mă fac atât de indezirabilă în ochii bărbaților încât voi rezuma totul la singurele sale cuvinte care nu au abuzat de înjurături: ”Ce să fac cu tine?”
Căci întocmai așa stau lucrurile, ursitul meu. Ce să faci cu mine, oarbă fiind? Nu pot, însă, să nu remarc faptul că antrenându-mi voința și concentrarea în cursul dimineții de marți, am pătruns mai adânc în ”misterul” circumstanței mele de viață. Desigur că nicidecum nu este vorba că Ființa profundă nu vrea să modifice această circumstanță în favoarea mea din cruzime sau răutate, etc., ci este vorba de faptul că depinde de mine să mă opun ei, acestei situații, spre a ieși în afara ei, spre a mă îndepărta de ea, apelând la voința conștientă și la concentrare.
Și dacă aș vedea, te-aș mai aștepta sau te-aș mai vrea, oare, când tu, ursitul meu, nu mă vrei?