<>
Joi, 12 August 2021
”Joi, 12-13. Numai cei cu obrazul roșu ca focul sunt puri ca mătasea!”
Azi este o zi de joi, 12, iar cuvintele de mai sus sunt cuvinte pe care Mama divină Kundalini particulară mi le-a adresat într-un vis în urmă cu mai bine de 4 ani, acel obraz roșu ca focul și pur ca mătasea fiind, desigur, obrazul sfiosului, castului, rușinosului, candidului și inocentului. Iar azi, fiind o astfel de zi de joi, 12, numai despre aceste virtuți minunate ale sufletului nu pot vorbi întrucât acestea sunt virtuți pe care eu nu le-am dobândit încă. Așa că mă voi ocupa să scriu despre ce am în locul acestor virtuți ale sufletului. Ca un făcut, mâine este o zi de vineri, 13, ceea ce îmi oferă pretextul perfect de a scrie despre următoarele!
Zburătorule, m-am tot întrebat zilele trecute cum aș defini diferența dintre manifestarea ta și manifestarea lui Vlad din visele mele fiindcă o diferență extrem de pronunțată este vizibilă în contextul aparițiilor imaginilor voastre în visele mele. Dacă față de tine simt rușine și jenă până și pentru banalul gest de a te privi, Vlad îmi apare totalmente diferit, spontan, exuberant, prietenos, fermecător și accesibil. Și tocmai acesta din urmă a fost cuvântul pe care mintea l-a folosit ca să descrie această diferență dintre voi căci dacă Vlad îmi apare accesibil, tu ești polul său opus, complet inaccesibil. Și parcă interzis. Dar nu am întrebuințat în mod corespunzător acel cuvânt ”parcă” deoarece acesta mai lasă portițe deschise și altor posibilități de interpretare. Nu, nu… tu nu îmi apari în vise parcă interzis, ci cu desăvârșire interzis, ca și cum contactul cu tine este strict neîngăduit, nepermis. Și cine interzice acest contact dacă nu tu?
Dacă duminică dimineață te-ai manifestat atât de intim în lumea mea interioară, proiectându-te în fața ohilor mei din cap până în picioare ca un fel de a-mi spune ”acesta sunt și nimeni altul”, marți dimineață ai făcut haz de necazul meu, bătând la ușa visului meu costumat precum un fel de eschimos echipat din cap până în picioare cu vestimentația specifică Polului Nord, încât absolut niciun centimetru de piele nu era vizibil. Și mai ningea și viscolea de jur-împrejuurul tău de parcă eram în epoca de gheață, cu toate că pe mine mă smulseseși dintr-un cadru oniric însorit! Cât de straniu este să ai vise în interiorul viselor, să fii rupt dintr-un scenariu ca să pătrunzi într-un altul cu totul și cu totul deosebit de primul!
Dar nu despre aceste tehnici de proiecție onirică intenționez să scriu, ci despre centrul meu emoțional care, condimentat în exces cu sare turnată pe rănile sale din cauza acestor imagini (pe care aș face foarte bine să le interpretez apelând la înțelepciune), dar mai ales din cauza acestor deducții care mi te arată totalmente interzis și inaccesibil, a dat frâu liber imaginației spre a-mi servi o poantă ca să îmi dovedească faptul că eul nu duce lipsă de inteligență.
Dacă săptămâna trecută Ființa profundă a deschis meciul contra larvei mentale a stimei de sine scăzute în ceea ce am asociat în mod involuntar ca fiind un banal joc în jocul ”Worms”, acum mintea, ațâțată de curiozitate, s-a grăbit să își dovedească pasiunea de ”microb(istă)” (jocul din acest cuvânt e necoincidențial!), săpând singură, deci fără aprobare de la arbitru, în cimitirul inconștientului spre a aduce la lumină alte personaje din categoria ”viermilor” care să își primească punctajul în seria ”Worms” care, plecând de la un singur episod-pilot izolat, se va preschimba în curând în serial!
E de necontestat faptul că mintea, prinzând gustul curiozității, a început să se deprindă, să învețe să exploreze singură căile inconștientului, dar ce grozăvie a pescuit mintea pe cont propriu din inconștient marți înspre miercuri noaptea a fost un potrivnic bun de categoria grea, când abilitățile mele de analiză și de introspecție nu îmi permit câteodată să răspund nici măcar la întrebarea: ”De ce nu mai vreau să mănânc cartofi prăjiți acum, când toată dimineața am zis că vreau să mănânc cartofi prăjiți?”
Zburătorule, marți noaptea mi-a fost foarte rău, plângând un ocean de lacrimi din cauza poveștii care te implică, iar criza mea era puternic legată de orgoliul meu rănit, neputând să împac oaia cu lupul în mintea mea, ca să zic așa, căci mă văd într-un conflict emoțional pe care nu am nicio idee cum să îl soluționez decât dezvoltând infinită indiferență și nepăsare față de felul tău de a fi în raport cu mine. Cu adevărat și cu deplină sinceritate mărturisesc că nu am nicio idee cum să mă comport și ce atitudine să mai adopt vis-a-vis de chestiunea existenței tale astfel încât să îmi las, totuși, o portiță liberă care să îmi permită vindecarea.
Căci dacă te las să câștigi acest meci dintre noi, acest lucru însemnând să te las să faci ce te taie capul fără să îmi mai pese că îmi faci mult rău, în clipa contactului direct tu n-ai să ai de-a face decât cu o sclavă, cu un animăluț de companie care ascultă de stăpânul său. Nu pot decât să mă întreb în felul următor: ”oare el vrea să fie cu o femeie sau să aibă un pet?” Nu mai este deloc o chestiune dacă eu merit sau nu ceva mai mult decât o încurcătură cu un golan, cu un bătăuș și cu un agresor fiindcă întrebarea care ridică mai multe semnale de alarmă este următoarea: ”oare tu înțelegi că o femeie nu este un animal de companie, ci un organism viu care îți este egal?”
Dar hai să derulez scenele de marți noaptea fără a mai întrerupe firul acestora cu comentariile mele.
Trecuse bine de miezul nopții, iar eu nu adormisem încă. Meditam, dar mai degrabă plângeam de mânie și de neputință în legătură cu tine, cu cruzimea de care dai dovadă și cu ofensa pe care mi-o aduci de atâta timp. Și când momentul prielnic pentru ca meditația mea să fie însoțită de imagini vizuale s-a creat, ochii mei au început să perceapă scene al căror conținut m-a cutremurat din temelii din prima clipă. Căci ce mi se arăta era imaginea unui bărbat foarte mare și vânjos care târa de păr capul decapitat al unei femei pe un fel de hol. Am refuzat să privesc la acea imagine care mi-a întors stomacul pe dos de greață și de groază, dând să alung acea reprezentare din ochii mei și din minte, dar după numai câteva minute imaginea de coșmar s-a repetat cu și mai multă stăruință.
– Minte, minte, ce cauți să faci? Pe cine cauți să provoci cu imaginea aceasta pe care mi-o trimiți? mi-am interogat subconștientul, cuprinsă de neliniște.
– Am să îți dovedesc că, dacă te târăsc aici, Dumnezeu nu are să trimită pe nimeni ca să te salveze, mi-a răspuns eul.
– Nu provoca Ființa că are să ne pară tuturor rău, am zis, făcând o nouă încercare de a alunga acele imagini din minte și de a o liniști fiindcă era limpede că plânsul meu necontrolat răscolise și agitase subconștientul.
Dar nu am reușit să înlătur amenințarea care căuta să mă atace, așa că nu poate fi surprinzător că, după ce am închis ochii ca pentru somn și am adormit, acea contraforță care se exprima într-un chip atât de odios și de terifiant m-a târât în mijlocul mecanismului său. Ce a urmat după aceea a fost un autentic coșmar desprins din filmele de groază cu criminali în serie. Aș vrea să subliniez în mod accentuat că absolut niciun clișeu cinematografic nu a fost uitat și omis. Tot ce face ca un film cu criminali în serie să fie o poveste de groază s-a exprimat în visul meu, cu mențiunea că tot ce vedeam era și mai terifiant și monstruos pentru că mă aflam în mijlocul întregii acțiuni în care un criminal în serie răpea femei, le tortura și le căsăpea într-o locuință particulară pe care o transformase într-o măcelărie, într-un abator de femei.
Și multe, multe clipe la rând am trăit în mijlocul acestor scene, pietrificată de groază, privind la trupuri de femei descăpățânate, dezmembrate, trunchiate, tăiate în bucăți. Și eram totalmente înlemnită de frică, complet neputincioasă și incapabilă să reacționez, să zicc ceva, să mă rog măcar, să implor să fiu scoasă de acolo, în ciuda faptului că aveam percepția faptului că mă aflam în interiorul unui vis asupra căruia simțeam că nu aveam niciun fel de control. Eram prizonieră în acel abator, iar rândul meu avea să urmeze în curând, aceasta era tot ce știam.
Nu îmi dau seama, nu îmi amintesc când Luciferul particular s-a manifestat în această proiecție onirică de groază. Eram într-un fel de beci la subsolul acelei case. Îmi amintesc că era relativ întuneric și că era un talmeș-balmeș de obiecte în jur. Tot contextul era întunecat, sumbru și haotic, dar cu imaginea acelor trupuri de femei căsăpite întipărite pe retina occhilor nu îmi mai ofeream luxul de a mai fi atentă la alte detalii. Și, cu toate acestea, mi-am dat seama că eram într-un fel de beci, așteptându-mi rândul, când Lucifer s-a făcut simțit în această proiecție. M-a înconjurat cu brațele sale, creând un cerc în jurul meu în interiorul căruia toate percepțiile mele s-au modificat radical. Dacă până în acea secundă mă simțeam pietrificată de groază și de teroare, îmbrățișarea lui m-a făcut să mă simt înconjurată de un scut de putere impenetrabilă. Nicio emanație vibrațională a sinistrului loc nu mai ajungea la mine sub formă de percepție, de impresie. Lucifer nu mi-a adresat absolut niciun cuvânt, dar limbajul său non-verbal m-a făcut să pricep că venise ca să mă scoată din acea proiecție onirică de coșmar în care mă vârâsem singură, din încăpățânare și din absurditate. Cu mult tact și cu multă băgare de seamă și cu luare aminte, energia luciferică mi-a modificat anatomia, făcându-mă să nu mai am percepția asupra propriei ființe din perspectiva corpului fizic întrucât acesta nu era cu mine, dar cu mine veniseră toate percepțiile subiective ale simțurilor, toate reflexele și toate automatismele care mă făceau să cred că eram în lumea materială și că toate lucrurile care mi se întâmplau erau de-adevăratelea. În schimb, am dobândit percepția asupra psihicului, a sufletului. Și pe acesta îl extrăgea Luciferul particular din măcelăria de coșmar prin țevile de scurgere ale casei, simțind tot drumul prin acea rețea de țevi ba că mă micșorez, ba că mă subțiez, ba că mă lungesc, drumul însuși nefiind lipsit de primejdii întrucât, prinzând de veste că victima avea să îi scape printre degete, criminalul s-a foit, s-a sucit, s-a învârtit, a bătut cu piciorul în podea de mânie, a vociferat și a amenințat în stânga și în dreapta, dar nimic cu adevărat înspăimântător nu mai răzbătea la mine, iar când m-a scos complet în exteriorul casei, m-am trezit într-un spațiu infinit și gol, întunecat și tenebros, făcându-mă să îmi dau seama că proiectasem tot coșmarul în timp ce mă găseam deja absorbită în spațiul astralului inferior. Cu alte cuvinte, eram în infernul particular unde îmi puneam în scenă coșmarul.
Dacă a fost nevoie de atâta efort și de atâta intervenție din partea Ființei profunde care desigur că își trimisese umbra, pe Luciferul particular, ca să mă trezească din acel coșmar, aș vrea să explic că acest luucru nu a însemnat că fusesem adusă în stare de veghe, fiind necesar tot atâta efort din partea mea să mă trezesc din astralul inferior în lumea materială, proces care mi s-a părut lung și anevoios întrucât ori de câte ori mi se părea că deschideam ochii în stare de veghe, îi închideam la loc din cauza somnolenței numai ca să mă întorc în acel spațiu înfiorător al infernului particular unde criminaalul în serie continua să mă aștepte să pic iarăși în capcana sa. Și numai după ce am fost sigură că mă găseam complet în stare de veghe mi-am putut descleșta maxilarul ca să mă rog Tatălui să mă aibă în paza Sa și să nu mai dea voie să fiu dusă înapoi în firul acelui coșmar fără putința de a lupta.
Până la ora prânzului pe parcursul zilei de ieri am crezut că întregul episod a fost iarăși un rezultat reactiv venit din partea relei-voințe sau a urii feministe. Îmi aminteam foarte precis de un alt episod trecut în timpul căruia ura mea feministă față de bărbați a apelat la clișeul criminalilor de femei în serie ca să se întărească în mecanismul său și în funcționalismele sale, iar cum stimulii primiți în ultima vreme care mi-au ațâțat și iritat destul de mult sensibilitatea feministă au fost destul de mulți și capricioși, am presupus că trebuie să fi fost vorba, din nou, despre această ură extrem de agresivă. Dar făcând efortul de analiză și de introspecție, am dedus că potrivnicul mental cu care am luat contact a fost cu totul altă entitate decât ura sau reaua-voință. A trebuit să fac un real efort de voință să derulez aceste imagini de coșmar din nou în conștiința mea ca să primesc cheița de interpretare, iar firul l-am prins chiar din prima scenă întrucât cu acea imagine a capului decapitat a început toată grozăvia.
E destul de ușor de dedus că acea entitate cu aspect masculin era un nou atacant care ieșea pe terenul de joc, venindu-mi în ofensivă. Capul decapitat nu era decât mingea pe care atacantul căuta să mi-o paseze ca pe o provocare, ca pe o sfidare. Căci și Divinitatea interioară a sfidat eul, declarându-i război.
Desigur că întrebarea care se punea era: ”pe cine vroia să simbolizeze femeia decapitată pe care atacantul o târa de părul său lung pe coridorul arenei?” Adeseori mă pierd în hățișșul labirintic al unei interpretări, dar de multe ori mă capăt cu acea extrem de precisă convingere care mă face să știu, fără urmă de îndoială, că am găsit răspunsul corect. Iar acea interfață de coșmar simbolică mi-a declanșat un fel de amintire, însă mai corect ar fi să precizez că detaliul părului lung a fost declanșatorul emoțional. Și iată ce mi-am amintit:
Pe parcursul copilăriei mele tatăl meu a avut o obsesie caraghioasă legată de părul meu și al surorii mele pe care amândouă îl purtam foarte lung. Tatăl meu ne-a interzis să ne tundem deoarece el avea fantezia ca, venind la noi ca să ne vorbească sau ca să îi povestim despre lucruri din viața noastră, el avea să ne mângâie pe părul nostru lung, frumos și bogat. Câtă vreme am fost mici, a obișnuit să facă acest gest părintesc, însă îmi amintesc că și-a modificat comportamentul după ce amândouă ne-am tuns, eu din cauza molestului, ea din vreun moft de moment, dar mă gândesc că trebuie că răceala sa să se fi datorat și celorlalți factori care ne-au afectat atunci viața fiindcă am povestit deja pe larg că am trecut printr-o perioadă critică tocmai în acea vreme. Dar nu acest lucru este cel care prezintă importanță, ci amintirea faptului că tata obișnuia să mă mângâie pe cap când eram mică, frumoasă, drăgălașă și sănătoasă. Acum am iarăși părul lung, lung ca al unei prințese, dar tatăl meu nu mai suportă să mă vadă în situația mea actuală în care nu mă mai prezint tocmai ca o păpușică scoasă din cutie pe care o mângâi când îți vine cheful. Acum sunt într-o situație de viață atât de dificilă în care mi-ar fi plăcut peste măsură de mult să fi fost mângâiată pe cap, îmbrățișată cu căldură și iubire, consolată, ajutată și sprijinită. Dar sunt aproape 8 ani de când am suferit accidentul cerebral, iar sprijinul emoțional pe care familia mea ar fi trebuit să mi-l asigure nu mai apare. Să pomenesc de prieteni care să mă fi îmbărbătat în vreun fel sau în altul de-a lungul acestor 8 ani? De unde să povestesc despre prieteni care să mă fi încurajat și care să mă fi îmbrățișat când toți m-au abandonat, cu o singură excepție care îmi face o vizită pe an, de Crăciun?
Ți-e limpede, ursitule, că acel cap aparținuse eului care are nevoie de mângâiere, de ajutor, de sprijin, de încurajare șși de îmbărbătare, iar toate acestea pentru că proprietara căpățânii frumos împodobite cu o claie de păr minunat și mătăsos se află într-o situație de viață atât de delicată încât a pretinde că a avea nevoie de mai sus-numitele acțiuni care pot fi asociate cu iubirea, prietenia, empatia, compasiunea, etc., să nu mai constituie un moft de păpușică scoasă din cutie? Înțelegi că bărbatul cel monstruos care târa acea căpățână de părul său cel lung era o reprezentare pentru bărbatul în care m-am transformat în ultimii ani, ucigând și decapitând în mine însămi nevoia de mângâiere, de sprijin, de afecțiune, de încurajare? Și fiindcă a trebuit să mă încurajez singură și să mă ajut singură în fiecare zi pentru că nimeni altul nu a făcut-o, cu toate că trăiesc un veritabil coșmar, scufundată în întunericul orbirii și al surzeniei, m-am făcut bărbată.
Și bărbatul în care m-am văzut obligată să mă transform ca să pot rezista clipei prezente fără să nu înnebunesc de-a binelea din cauza singurătății era criminalul în serie care ucidea euri de femei, euri de femei care au visat să aibă sens în raport u tine, euri de femei care au visat să… să le ia dracul de femei care au visat la un suflet pereche. La ce bun o fi să știi că ai un suflet pereche când ți-e interzis până și să vorbești cu el, când ți se întoarce stomacul pe dos de rușine și de jenă când nu faci decât să îi rostești numele? Și pe toate aceste femei pe care le port în interiorul psihicului meu mă forțezi, ursitule, să le ucid cu sânge rece ca să pot rezista clipei prezente căci nici tu, perechea mea, nu dai mai multă dovadă de milă, înțelegere și compasiune pentru tot ce am visat și nădăjduit vreodată să primesc de la tine. Căci dacă am sperat că va veni o zi în care aveam să beau ceai cu tine dimineața, a trebuit să ucid în interiorul meu acest vis, zicându-mi că este un lucru de nimic, un lucru lipsit de importanță, că pot trăi și fără să bem ceai împreună. Dacă am visat în fiecare zi în ultimii 6 ani că va veni o zi în care am să ies pe stradă ca să mă plimb cu tine a trebuit să omor în interiorul meu acest vis, zicându-mi că nu îmi este necesar, că pot ieși afară cu sora mea ca să îmi iau gura de aer necesară supraviețuirii. Dacă am visat în fiecare zi că va veni o zi în care aveam să pun pe masă dinaintea ta castroanele și farfuriile pline ochi cu mâncare gătită de dragul tău, a trebuit să omor în interiorul meu orice nădejde că aveam să pun în folosință ridicola mea comoară, zicându-mi că nimic din toate acestea nu are vreo importanță. Dacă strâng de atâția ani o cutie pe care să ți-o dau cadou de ziua ta, a trebuit să ucid în mine însămi iluzia puerilă care m-a făcut să cred că efortul meu era nostim, simpatic, iubitor, tandru și intim căci se dovedește că nimic din toate acestea nu are importanță.
Și acum e prea târziu ca să mai pun și alte emfaze poetice pe ce am visat eu în atâția ani în care am crezut că rostul tău este să fii cu mine nu ca să mă ajuți, ci ca să ne ajutăm, dar acum mi-e destul de clar că tu nu vrei să fii cu o femeie, ci cu un bărbat. Și încă cu unul rece, indiferent, sadic, crud și cinic. Căci nu reaua-voință sau ura se exprima prin criminalul în serie, ci cinismul.
Cinismul este o formă de judecată și de critică atât de dură și de crudă încât nu mă surprinde că Lucifer a fost trimis de Ființa profundă ca să mă scoată din mecanismul său. Cinismul nu este întocmai ca un microb care poate fi înlăturat relativ ușor, ci un demon al minții în toată regula și un dușman foarte periculos pentru credință. Fiindcă, dacă nu m-am putut ruga la Dumnezeu decât în ultima clipă, după ce toate se terminaseră, nu dovedea decât faptul că, în interiorul cinismului, sunt totalmente lipsită de încredere, de curaj, de speranță. Dacă aș face o demonstrație reală a abilității mele de a fi cinică, te-ai convinge că pot ucide un om prin cuvinte.
********