iun. 122021
 

Sâmbătă, 12 Iunie 2021

Reflectând ieri la trauma siluirii despre care am scris zilele acestea, am început să cred că eul implicat în această suferință este ”Madam” care mi s-a revelat la sfârșitul lunii februarie ca fiind un pion foarte important pe tabla de șah pe care lumea mea interioară o simbolizează, dar ce mi s-a întâmplat azi-noapte și, mai apoi, în această dimineață mi-a demonstrat că nu este întocmai vorba despre aceeași umbră a psihicului meu.

Azi-noapte am plâns cu sughițuri într-un zbucium interior cumplit, lăsându-mă să cad într-o suferință emoțională fără de margini, toate stările emoționale și mentale trăite datorându-se poveștii Zburătorului față de care nu simțeam decât dezamăgire, tristețe, respingere și repulsie. Timp de multe ore, până am adormit în cele din urmă, am purtat un îndelung monolog interior, nefăcând decât să îl defăimez pe el, sufletul meu pereche, dar cum i-am îngăduit minții să îmi vorbească despre el nu mai vreau să trec în scris. Un singur lucru era mai limpede ca lumina zilei, anume că îl simțeam pe el ca pe un străin în care nu mă puteam nicidecum încrede, forțându-mă să îl primesc în viața mea doar fiinddcă Dumnezeu îmi spunea că el, dintre toți, era potrivit pentru mine. Dar eu, încăpățânându-mă să cred că știu mai bine decât Însuși Dumnezeu cum stau lucrurile, n-am făcut decât să găsesc nod în papură acestei povești a sufletului meu pereche încât, într-un târziu, m-am agățat de o nemaipomenită coincidență într-un calcul care îmi străfulgerase mintea. Literele numelui lui Marius, calculate în funcție de alfabetul românesc, dau 97. Literele cuvântului ”străin” însumează tot 97. Altfel spus, Marius=străin, deci un necunoscut în care nu pot avea încredere!
– Și ce dacă mi-a fost drag la 16 ani? El tot un străin rămâne pentru mine! Și ce dacă? Și ce dacă îmi spui că el mi-e ursit? Vreau să mă eliberez de obsesia pentru el! Trebuie să mă ajuți, Maestre, să mă eliberez din această poveste, am implorat Ființa interioară profundă în gând, plângând înnăbușit cu nasul în pernă, înghițindu-mi sughițurile și oftaturile de amărăciune.

Sunt părți ale acestei povești pe care le înțeleg extrem de bine, am ajuns mult prea departe ca să nu înțeleg rostul mustrării care mi s-a dat, dar încăpățânarea lui de a rămâne stană de piatră la suferința mea zilnică este ceva dincolo de puterea mea de toleranță a absurdului, el însuși părându-mi-se crud și nedrept, atât de inimaginabil de nedrept! În fond, nu am vrut de la el decât să își dea pe față intențiile pe care le are față de mine, întărindu-mi speranța sau, din contră, curmându-mi-o! Mi-aș fi revenit din tristețea unui refuz, a unei respingeri, dar ca să mă hrănesc atâția amar de ani cu iluzia că el chiar a fost prezent la celălalt capăt al firului episodului mistic petrecut pe 13 septembrie 2015 mi se pare o nedreptate pe care nu o pot accepta cu ușurință ca să pot spune Tatălui ”mulțumesc” în semn de recunoștință pentru mila Sa care mi-a dezvăluit că suferința mea nu va fi eternă sau, în orice caz, nu va ține până la sfârșitul vieții. Dar mai degrabă aș fi preferat să îmi fi spus Dumnezeu că nu mai este altă cale pentru mine decât calea singurătății pentru prezenta viață decât să îmi fi forțat singurătatea, știind că am un suflet pereche care mă marginalizează în gândurile sale și în viața sa de dragul unei fixații numai de el știută. Unde să găsesc cuvinte de laudă pentru el dacă nu cunosc cine este? Ce demoni să extirpez din mintea lui în lupte duse în numele lui în măruntaiele infernului dacă nu am niciun habar care îi sunt demonii? Oh, să îmi îngădui să încep să gândesc la modul general căci ce ar putea fi dacă nu lăcomia, mândria, mânia, lenea, desfrâul, îmbuibarea, etc? E mai presus de o muncă de Sisif să cauți acul în carul cu fân în mintea unui om cu care nu ai vorbit niciodată în viața ta și care se și ascunde ca să nu fie tălmăcit. Dacă ar fi avut nevoie de ajutorul meu, mi l-ar fi cerut într-un mod clar și limpede care nu ar fi lăsat nicio poartă deschisă îndoielii, dar în lipsa certitudinii nu pot nici măcar să mă rog pentru el fără să nu trăiesc cu sentimentul că îi încalc liberul arbitru căci găsesc că, dacă avea nevoie de ajutorul meu, nu m-ar fi lăsat în întuneric și în necunoștință de cauză atâția ani la rând! Ori tocmai aceasta era tentația subliminală pe care mi-a oferit-o Lucifer ieri dimineață, scoțând la lumină pe copilul din mine prin cuvântarea sa frumoasă și meșteșugită, anume abilitatea de a porunci lucrurilor să se întâmple pur și simplu prin puterea creatoare și divină a cuvântului, abilitate care, în mâinile inocenței copilului, ar fi numai o simplă jucărie întrucât copilul nu numai că poate să creadă în orice, dar pe deasupra nici nu se rușinează! Această putere creatoare a copilului trezit în Ființa mea mi-ar fi putut reda vederea trupească cu infinită ușurință dacă recuperarea ei ar fi depins de alți factori decât cei impuși la început. Dar atâta vreme cât vindecarea mea depinde de liberul arbitru al unei alte persoane în afara mea, eu nu îmi pot exercita puterea creatoare forțându-i lui mâna, chiar dacă el o forțează fără pic de discernământ pe a mea. În orice caz, această putere mi-o oferea Lucifer, puterea de a crea și de a stăpâni prin glas, chiar încălcând liberul arbitru al celorlalți. Și dacă acea scânteie a bijuteriei pe care o țineam în mână nu m-ar fi însoțit de-a lungul celor câteva ore de conversație cu Luciferul particular ca să îmi aducă aminte că există o voie a lui Dumnezeu pentru fiecare din noi pentru care trebuie să te rogi ca să se înfăptuiască n-aș mai fi refuzat propunerea lui pe care nu mi-o punea pe masă întâia oară, de fiecare dată sugerându-mi măcar să încerc, să testez, să experimentez, exploatându-mi astfel cu multă dibăcie slăbiciunile, începând cu slăbiciunea de a nu mai ști a mă supune Voii lui Dumnezeu și continuând cu slăbiciunea de a-mi dori să folosesc puterea creatoare și poruncitoare care vine din inocența copilului pe care știu că o am. Și dacă am refuzat puterea, zicând ”nu vreau”, Luciferul particular și-a râs de mine, oglindind în entitatea sa pe demonul releivoințe,, zicându-mi că mult și bine am să mai aștept ca sufletul meu pereche să îmi bată la ușă când iată că nici Atotputernicul Dumnezeu nnu poate și nu a reușit să topească și să destrame încăpățânarea omului pe care îl aștept. Dacă eu i-aș încălca liberul arbitru, faptul nu s-ar numi decât magie neagră.

Pură și curată magie neagră s-ar fi numit, ursitule, și ce îmi faci tu mie dacă nu ți-ar fi fost dată cale liberă să pătrunzi în universul meu interior. Și prind prinsoare că, dacă Dumnezeu mi-ar da un alt cuvânt de descifrat care să mă ducă la niște versuri sau la vreun citat sau la vreo pagină din Biblie am ferma încredințare, ursitule, că mesajul ți-ar repeta același indiciu, anume că timpul de a lua legătura cu mine și de a-mi vorbi în lumea vizibilă a sosit (și încă de multă vreme!), dar tu, nesăbuitule, ce faci nesocotind sfatul celui care stăpânește de drept? Străin de mine te-am numit, dar bag de seamă că, în fapt, medieval ești în sufletul tău, iar a fi medieval, precum singur mi-a mărturisit sufletul tău că ești, înseamnă să privești femeia ca pe un obiect bun de pus într-un castel, printre alte bunuri de colecție, și bun de măturat podeaua cu poalele rochiei și bun de a-ți încălzi așternutul câtă vreme te așteaptă ca tu, iluminatul secolului, să te întorci de la întâlnirile frățiilor și societăților secrete și misterioase din care faci parte din tată în fiu, visând la calcule și formule alchimice care să-ți preschimbe metalele din casă în aur când în aur trebuie să ți se preschimbe ușa de fier a inimii! Și pentru ca acest lucru să se întâmple tu ai nevoie de mine căci prin mine ți se va aprinde focul mistuitor și purificator al Mamei Divine și fără de mine n-ai să ajungi să bați decât la poarta iadului ca oricare alt sincer înșelat care și-a pus femeia pe un raft în loc să o pună în inimă. .

Dar am lungit prea mult vorba scriind despre nodurile din papură ale poveștii când iată că mai am de povestit o încercare prin care am trecut azi-dimineață. După ce am liniștit cățelul care m-a forțat să mă ridic de două ori din pat, am lipit geană peste geană ca să mă întorc în lumea visului. Până să adorm am primit numeroase sugestii vizuale pe care le percepeam și la nivel de senzație, de gând, de imaginație. Și toate sugestiile erau cumplit de odioase, forțându-mi cugetul să primesc a mă vedea pe mine sub forma unei dominatrix care, șșfichiuind un bici în stânga și în dreapta, îmbrăcată în latex din cap până în picioare, dădea lecții de auto-sugestie viermilor mizerabili care au apetit pentru jocurile de sado-masochism. Dar aceste sugestii nu făceau decât să stimuleze căile unui eu subconștient, pregătindu-l pentru a fi scos la suprafață din mormântul său.

Curând după aceea aceste imagini mi-au fost șterse din ochi și din gând, iar eu am pătruns semi-lucid într-un scenariu oniric care părea a fi accidental, întâmplător, mecanic. Vedeam foarte clar, chiar mai limpede decât în multe alte rânduri. Eram la parterul unei case oarecare, hoinărind prin camere și pe holuri, până am ajuns în dreptul unei biblioteci care mi-a atras atenția. N-a existat experiență onirică în care, văzând o bibiotecă, să nu mă apropii de ea ca să nu îi cercetez cărțile volum cu volum. Și pe toate le-am luat la rând ca să le răsfoiesc, punându-le la loc și ordonându-le scrupulos la milimetru, fapt care se repetă extrem de des în visele mele.
După un oarecare timp petrecut printre cărți, m-am ridicat de pe podea, simțind o anume neliniște care mă împingea să plec de acolo, ca și cum eram chemată spre alt loc. Atunci am băgat de seamă că acea casă în care mă aflam aducea foarte mult cu casa bunicii care acum locuiește cu noi. Am căutat să găsesc ușa care dădea în exteriorul casei, dar negăsind-o acolo unde îmi aminteam că ar fi trebuit să fie, am exclamat:
– Îmi amintesc că aici ar fi trebuit să fie o ușă!

Așa am dat un alt ocol încăperii ca să ajung tot în fața peretelui unde acea ușă ar fi trebuit să fie, potrivit cu amintirea mea. Spre marea mea uimire, iată că acum găseam ușa acolo, apărută pe perete ca prin farmec.
– Așa mai merge! am strigat, cunoscând în sinea mea că ce se petrecea era magie de manifestare onirică, eu putând invoca obiecte să apară sau să dispară, etc. Nu mai încăpea îndoială că știam deja că sunt trează dincolo de zidul somnului, dar pentru un timp am întâmpinat greutăți în a-mi trezi și memoria.

Când am ieșit afară singurul meu gând a fost să mă duc să îl văăd pe Marius. Nu îmi mai amminteam nimic din supărarea mea de cu seară sau alte lucruri, precum drumul pe care trebuia să o apuc până la el. Un om întâlnit pe cale a vrut să mă avertizeze că lipsa mea de discernământ mă făcea confuză și vulnerabilă la sugestie de reacredință, dar i-am strigat cu năduf că nu îmi păsa și că oricum nu eram bună decât pentru a face drumul până la locuința lui Marius și pentru nimic mai mult, cuvintele mele și mânia mea demonstrând că omul întâlnit în calea mea avea dreptate!

Până aici am circulat în deplină siguranță pe tărâmul visului, dar după toată această foială și alergătură m-am surprins trăind o stare de conștiință peste măsură de neliniștitoare, ca și cum mi se umbrise conștiința dintr-o dată. Nu îmi plăcea deloc sentimentul care își croise cale în cugetul meu și care, punând presiune pe mine, m-a atras către scoarța pământului căci, fie vorba între noi, în acea clipă mă aflam undeva în înaltul cerului, zburând ca păsările libere în timp ce căutam să ajung la Marius. N-am putut în niciun fel opri căderea, iar când am atins pământul, acesta s-a despicatt în fața mea, înghiținddu-mă în pântecul său. M-am scufundat câțiva metri într-o substanță neagră precum smoala, dar nu m-am înspăimântat peste măsură de mult văzându-mă absorbită în acea substanță, dar mărturisesc că, neștiind de ce se întâmpla acest lucru și care era scopul fenomenului, nu mi-am dorit câtuși de puțin să mă adâncesc mai mult în acel catran binecunoscut mie, mormântul subconștientului și al inconștientului. Mi-am impus voința asupra propriei vibrații ca să mi-o înalț, ceea ce m-a făcut și pe mine să ies la suprafața pământului, fără a-mi fi primit răspuns la întrebarea: ”Asta ce-o mai fi vrând să însemne?”. Odată ieșită la lumină, m-am aventurat în alte scene care mi se desfășurau în față, dar pe care nu le voi mai descrie.

Îmi recăpătasem siguranța și stăpânirea de sine când sentimentul neliniștitor de dinainte s-a făcut iarăși simțit în cugetul meu, de data aceasta într-o manieră mult mai agresivă și coercitivă. De fapt, a pus atâta presiune în capul meu că m-a făcut să mă sucesc cu capul în jos și cu picioarele în sus și să cad iarăși din înalt spre scoarța pământului. Ca să trăiești acest fenomen în mod perfect conștient la nivel de fluctuație a vibrației, oricât de simbolic ar vrea să fie, e o treabă care poate să îți dea fiori pe șira spinării, atât de reală este experiența onirică lucidă pentru psihicul care a dobândit puțină conștiință de sine și care a dezvoltat simțuri interne corelate cu energiile! Și recunosc că nu mi-a plăcut deloc, deloc să mă simt căzând către o prăpastie abisală cu capul înainte fără să știu de ce. Nu, nu puteam să cad, măcar atâta puteam face și eu, să mă oopun și numai ce am atins scoarța pământului cu capul că mi-am revenit în fire, redobândindu-mi controlul și comutându-mi direcția în sus.

Ca să spun sincer, nici nu îmi dau seama când am conștientizat că, în tot acest timp, eram însoțită de o prezență eenergetică care mă umbrea, dar când mi-a vorbit deslușit, m-a făcut să mă cutremur de spaimă:
– Oooo, te salut, veche prietenă, mi-a spus, lipindu-se de mine de jur-împrejurul meu după ce mă înălțasem iar, îndepărtându-mă de scoarța terestră.

Nu avea niciun rost să o scarpin ca să îmi dea pace, iar cu frumosul nici gând că i-aș fi putut vorbi ca să îndepărtez acea umbră de mine pe care, în mod straniu, nu o percepeam ca fiind nefirească sau străină de mine. Avea vocea mea, în orice caz, iar înfățișarea îi era umană, chiar dacă nu o puteam dibui pe de-a întregul, dar așa cum o vedeam înconjurându-mă ca o aură mi se arăta ca o femeie, nu ca un monstru sau o zgripțuroaică ieșită din infern. Și, totuși, era de-a dreptul sinistră. Și cum am știut că împotriva sa n-aș fi putut lupta cu pumnii dezgoliți, am dat un strigăt năpraznic după ajutor, urlând cât m-a ținut gura, sunetul vocii mele umplând întregul spațiu:
– Ființa! Fiiiiiința! așa am implorat după ajutor de la Maestrul interior, de la Spiritul Sfânt, căci doar forța Sa o credeam atunci capabilă să mă scoată din încurcătură.

Ciudat, dar umbra nu mi-a râs în nas batjocoritor și sarcastic auzind strigătul meu de ajutor către Ființa interioară profundă, lucru care m-a nedumirit. Trebuie că nu aveam de-a face cu reauavoință întrucât sarcasmul acestui demon este înfiorător. Apoi s-a deslipit de mine, disociindu-se de mine și îngăduindu-mi să îmi recapăt mobilitatea în mișcări și în voință, dar invitația pe care mi-o făcea pentru o confruntare era de nerefuzat. Ne-am urmărit și ne-am alergat într-o vijelie dezlănțuită, eu și umbra care mă numise vechea sa prietenă, ațâțându-mi mânia într-un așa hal că am simțit că fierb ca apa în ceaun, resimțindu-i influența asupra mea ca pe o insultă, ca pe un afront, ca pe o jignire! Și oriunde pătrunddeam cu umbra care mi se împotrivea atât de fățiș și dădeam de chipuri de cunoscuți în scenele onirice, le ziceam, dar mai degrabă vorbeam ca pentru mine însămi:
– Ce noroc aveți, cât de mare vă este norocul că mie mi se întâmplă aceste lucruri, nu vouă. Ce mare vă este norocul că cineva cutează să experimenteze pe sine înainte ca și voi să fiți încredințați că o puteți face!

Aș vrea să explic că, prin cuvintele rostite anterior, am vrut să spun că îmi făcea o deosebită plăcere să mă aflu în acea luptă cu umbra subconștientului, lupta în sine mi se părea onestă și cinstită, ca un duel clasic. Și numai din acest motiv ar fi trebuit să îmi dau seama cu cine aveam de-a face căci, într-adevăr, nu eram la prima confruntare în câmp deschis, pe tărâmul de bătălie al minții. Nu, eu atunci nu mi-am dat seama că aveam de-a face iarăși cu ”madam”, cu orgoliul meu rănit. Și când a dispărut subit din încăierare, nu mi-am mai putut controla în niciun fel mânia fiindcă mi se părea că umbra urmărea să se ascundă de mine, trișând. Nu mai încăpea îndoială că, în ciuda bunelor mele intenții și a dorinței mele de a continua lupta, eram depășită în fața încercării de a-mi ține sub control onoarea și orgoliul, dar repet că nu aveam încă nicio idee că despre orgoliul meu era vorba.

Ce am făcut după aceea doar mi s-a părut că eu făceam, dar eu nu puteam avea știința sau priceperea de a pune în practică atari acte de magie. Și cum anatomia conștiinței mi s-a modificat, deși numai puțin, abia perceptibil, dar suficient încât să nu mai simt că sunt eu însămi, pierdută, singură și fără de sprijin, nu e cazul să mă îndoiesc că Ființa profundă lua hățurile în fața confruntării. A Sa trebuie să fi fost puterea cu care am fost investită în clipa următoare, putere care mi-a întărit brațele într-o formă mistică pe care nu o pot explica deslușit ca să învăț și pe alții să facă la fel. Atunci m-am apropiat tacticos de un punct pe podea, mișcându-mi brațele în sens circular deasupra podelei, ca și cum desenam un cerc. Dar tot mișcâându-mi brațul în formă de spirală, o gaură s-a făcut vizibilă în podea. La început nu a fost nici adâncă, nici largă, dar era neagră ca smoala, nimic nu se vedea înăuntrul său în afara beznei ca de catran și a substanței aceleia semi-vâscoase care nu îmi era deloc străină. Am continuat să îmi mișc brațul ca și cum amestecam cu o lingură foarte mare într-un cazan, acea adâncitură din podea începând să se lărgească atât cât să permită pătrunderea unui corp umanoid cu proporții obișnuite prin deschizătura sa. Și când m-am aflat față în față cu acel tunel pe care îl deschisesem, m-am cutremurat de spaimă fiindcă nu putea fi vorba ddecât despre portalul de pătrundere în infernul personal prin care mai pătrunsesem în încercări trecute. Și m-au trecut fiorii fiindcă unda magnetică ce urca din acea regiune a microcosmosului particular către mine care stăteam la marginea gurii de aerisire a infernului particular era cutremurătoare.

Nu știu dacă am gândit că era necesar să cobor și nici nu cred că eram pregătită pentru o astfel de încercare, dar trebuie că Ființa profundă își făcuse alte calcule fiindcă de coborât în infernul particular nu mi-a cerut. În schimb, tot privind la smoala din cazanul îngropat în pământ am băgat de seamă, ridicându-mi ochii, că se înegurase de jur-împrejurul meu, atmosfera însăși părând să își fi modificat textura. Am privit insistent compoziția care mi se părea mată, omogenă, dar în clipa următoare am strigat cu putere:
– Uite-o! arătând cu degetul către o umbră de-abia perceptibilă ochiului în compoziția acelei substanțe noi de culoare cenușie.

Într-adevăr, o formă semi-gazoasă, semănând cu o umbră, se făcea văzută stând la marginea opusă a portalului. Nu mai putea fi vorba decât despre un demon interior pe care Scânteia Spiritului Sfânt îl pescuise din subconștientul meu, aducându-l la lumină pentru luptă dreaptă, fiind aceeași entitate mentală cu care mă luasem la trântă înainte și care dispăruse brusc din scenă. Ce reacție am avut atunci nu pot descrie cu suficientă acuratețe. Eram mânioasă peste fire de mult, dar eram cuprinsă și de un nemărginit entuziasm! Plecam la vânătoare, la vânătoare după vrăjitorii și vrăjitoarele din mintea mea! Sau aș putea spune că plecam la vânătoare de fantome! Fixându-mi ținta cu privirea, mi-am îndreptat degetul arătător și degetul gros către acea umbră, imitând o armă de foc, un pistol. Ochind-o, am tras cu sete, lovind umbra din plin. Atunci orgoliul meu, acum rănit de moarte, a fugit în goannă și s-a ascuns în umbre, camuflându-se atât de bine în compoziția acelei substanțe care mă învăluia încât i-am pierdut urma în timpul vânătorii. Mult, tare mult mi-aș fi dorit să fi continuat vânătoarea întreruptă prea brusc după acest prim foc, dar poate că și acest singur foc mă va ajuta să încep să privesc unele lucruri în mod diferit, din altă perspectivă.

Nu după mult timp m-am întors în starea de veghe, urmărindu-mi cu multă atenție și interes orice reacție fizică, emoțională și mentală care mă străbătea căci nu puteam să îmi asum riscul să rămân cu garda jos în acele clipe în care mintea, simțindu-se tulburată și speriată, ar fi putut suferi efecte adverse datorită fricii și superstiției, etc. ., însă toate erau la locul lor în starea mea de spirit. Eram totalmente conștientă de faptul că fusesem față în față cu un demon interior, nu cu unul din exteriorul meu, dar cu cine avusesem de-a face repet că până în acel punct nu îmi dădusem încă seama.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.