oct. 142021
 

<>

Joi, 14 Octombrie 2021

Joi, 12-13. Numai cei cu obrazul roșu ca focul sunt puri ca mătasea.

Acestea sunt cuvinte pe care Mama Divină Kundalini mi le-a spus în timpul unui vis în urmă cu 4 ani și jumătate. Sunt cuvinte la care am revenit de multe ori, încercând să le descifrez semnificația tainică, nădăjduind că acel ”joi” ar fi putut fi o reformulare fonetică a cuvântului ”joy” care înseamnă bucurie, chiar dacă semnificația kabalistică a numărului ”13” este ”moarte”, în timp ce a numărului ”12” este ”apostolat”, deci sacrificiu.

De multe ori mi-am pus întrebarea dacă acest ”joi” ar fi putut fi ziua de dinainte de 12, fiind o zi de 11. Dar azi înțeleg că acest ”joi” este chiar ziua de azi, 14 Octombrie 2021, ziua care avea să urmeze celor două, 12-13. Fiindcă azi este ziua când viața mea va începe să își modifice traiectoria. Ziua de 12 a fost ziua când tatăl meu a fost înmormântat în satul său de baștină, deci într-un loc destul de îndepărtat de noi, familia sa care l-a îndrăgit. Dar el a ales să se întoarcă pe meleagurile natale, acolo unde au început toate suferințele și caznele lui, toată drama lui. Iar din acest atașament numai Ființa sa profundă și Dumnezeu îi mai pot elibera sufletul.

Șase ani ne-a dat Dumnezeu pentru ca noi să ne obișnuim cu ideea că tatăl meu avea să plece dintre noi înainte de vremea sa, aceasta însemnând că l-am mai fi vrut printre noi măcar 20 de ani de aici înainte. Vorbesc despre acești 6 ani fiindcă profeția morții sale timpurie a fost primul lucru care mi-a fost dezvăluit în anul 2015, când am luat contact cu sufletul meu. Dar greșesc, mi s-au mai dezvăluit și alte lucruri, evenimente la care am tras nădejde că tata va participa, precum recuperarea vederii mele sau căsătoria mea cu sufletul meu pereche. Căci toate mi-au fost profețite în acel an și dintre toate moartea a vrut să vină înaintea bucurieei, a lui ”joy”.

Șase ani mi-a dat Dumnezeu să îmi împac resentimentele față de tatăl meu. Și l-am lăsat să plece de lângă mine fără să îi fi destăinuit mai multe din frumusețile locurilor pe care Ființa profundă mi le-a îngăduit să le vizitez. Dar el nu a crezut în nimic din toate acestea, iar acum s-a dus acolo cu sufletul adormit și împovărat de amintiri și de datorii pe care nu am fost capabilă să i le șterg cât timp a fost în viață. Și până în ultima zi l-am judecat și l-am blamat pentru slăbiciunile lui, pentru frica sa de moarte. Și cât ne-a mai chinuit din cauza fricii sale de moarte, bietul și dragul de el! Până în ultima zi ne-a purtat de grijă fiindcă frica sa de moarte venea din temerea sa că, odată plecat dintre noi, noi aveam să rămânem pe drumuri. Iar acum noi trebuie să fim curajoase, dârze și bărbate ca să putem elibera sufletul tatălui nostru din orice constrângere, datorie și atașament care îl pot atrage înapoi către mizeria pământeană. Iar el, bietul de el, a muncit ca nimeni altul fiindcă nu am văzut om care să fi muncit mai mult decât el ca să nu fie răsplătit pentru efortul său neostoit și atât de dezinteresat de a avea grijă de noi, familia sa. Fiindcă ne-a cerut atât de puține în schimb încât simt că nu există văgăună în măruntaiele pământului în care să mă pot ascunde din cauza rușinii pe care o simt. Fiindcă nu mai sunt atât de dezamăgită de el cât sunt de mine însămi. Iar 6 ani câți mi-au fost dați să mă împac cu el nu au fost de ajuns fiindcă numai la inima lui nu am reușit să ajund ca să îi pot explica faptul pe care nu a putut să îl înțeleagă, anume că eu simt recunoștință pentru boala care mi s-a dat fiindcă în schimbul ei mi-a fost redat un pic din sufletul meu.

Iar acum sufletului meu i se cere apostolatul numărului 12, trebuind să își sacrifice durerile, dorurile, regretele și jalea după el fiindcă toate acestea nu servesc la nimic bun sufletului tatălui meu, împovărându-i trecerea în lumea de dincolo. Și numai 2 nopți mi-a dat voie Ființa profundă să jelesc moartea tatălui meu, după care mi-a pus plasturi pe rană, cerându-mi imperativ să mă rog pentru iertarea sufletului tatălui meu, stând de veghe ca să îl îndepărtez de aceste locuri și interzicându-mi să îl chem înapoi prin regrete, resentimente sau chiar plâns. Și 6 ani mi-a dat Dumnezeu timp ca să mă pregătesc pentru această zi ca să îi pot fi cu adevărat de folos sufletului tatălui meu, acum că nu mai este prezent aici cu trupul.

Am început să trăiesc prima senzație deosebită începând cu ziua de duminică. Având conștiința propriei inimi, putând percepe organul în sine, energia sa și mecanismul său într-o oarecare măsură, am constatat că inima mea începuse să înțeleagă faptul că moartea tatălui meu era o realitate. Până duminică dimineață am sperat și tot sperat că nu fusese decât o glumă proastă, o eroare de procedură de la spital, o încurcătură. Dar cum nimeni nu venea să îmi spună că fusese o greșeală, trecând de prânz centrul meu emoțional corespunzând inimii a început să priceapă că decesul tatălui meu era real. Iar presiunea acestei poveri de a pricepe că tata a murit inima mea singură a înțeles că era prea mult de dus și de susținut. Inima mea singură a văzut că nu ar fi rezistat. Și singură inima mea a hotărât că era extrem de urgent să mai arunce din încărcătura de la bord ca să ușureze nava trupului fizic. Iar primele bagaje pe care acest organ atât de inteligent a decis să le lase în urmă sunt amintirile cu tata care nu se vor materializa absolut niciodată. Deci nu vorbesc despre amintirile din trecut, ci despre amintirile din viitor, despre toate visurile pe care mi le-am făcut avându-l și pe el în calcul, despre toate planurile de viitor și despre toate iluziile care au creat deja puternice impresii în inimă, chiar dacă nimic din ce plănuiam eu nu se înfăptuise încă. Și toate aceste amintiri din viitor sunt informație stocată în celulele corpului, dar mai ales în celulele inimii, iar inima mea, făcând singură calculele propriei putințe de a îndura povara și tristețea, a decis ca aceste amintiri ale viitorului să fie dezgropate mai înainte de orice ca să le poată lăsa în urmă. Și toate aceste amintiri ale viitorului au avut legătură cu momentul recuperării vederii mele și cu întâlnirea sufletului meu pereche, evenimente la care tatăl meu nu va mai participa. Nu din dimensiunea fizică, în orice caz. Pâmă la urmă, nicio scenă a viitorului care mi-a fost revelată în ultimii 6 ani nu mi l-a arătat niciodată și pe tatăl meu.

Ziua de luni a fost cea mai apăsătoare pentru că a fost ziua când a fost adus de la morgă la biserică într-un sicriu elegant și delicat decorat. El însuși era atât de dichisit și elegant îmbrăcat, el cel care se îmbrăca întotdeauna atât de pestriț! Nu a avut niciodată gust la haine și a arătat mereu ca un pescar care se întorcea din Baltă. Nu era în biserică decât o verișoară din partea lui când m-a dus mama lângă sicriul său unde am stat și tot stat, fără să fiu deranjată și întreruptă de nimeni. Căci Ființa profundă îmi dăduse voie să folosesc semnele ca să îi ajut sufletul. Numai un lucru nu mi-a permis Ființa profundă să îl fac, iar când ispita a venit, m-a mustrat întrucât m-am surprins în mintea mea dorindu-mi să îl aduc înapoi din morți, așa cum Iisus Hristos l-a adus înapoi pe Lazăr, învățând mulțimea că la Tatăl totul este cu putință, inclusiv învierea. Și dintre toate procedurile spirituale posibile, numai de aceasta Ființa reală interioară nu mi-a permis să mă ating nici măcar cu gândul, darămite cu fapta. Dar eu am sperat până în ultima clipă că avea să se întoarcă din morți, până în clipa când am auzit cum se băteau cuiele ca să îi fie sigilat sicriul la mormântul său.

Și ori de câte ori auzeam câte o bocitoare jelindu-l, îi ceream tatălui meu să nu ia în seamă țipetele și plânsetele, să își aducă aminte cât îi displăcea când ne găsea pe vreuna dintre noi plângând și că obișnuia să se îndepărteze în mare grabă din mijlocul focarului nostru de tristețe și de plânsete. Așa l-am rugat să se facă că nu ne aude și că nu ne vede, cerându-i să meargă tot înainte în lumile interne. Dar și eu îi spuneam toate acestea cu tristețe, cu amărăciune și cu lacrimi în ochi, mângâindu-i fruntea lată și obrajii pe care mi i-a cerut să îi mângâi și în timpul vieții ca să îi dovedesc că simt afecțiune pentru el, eu refuzând să manifest aceste gesturi pe care mi le cerea pentru că le credeam copilărești, pentru că mi se părea că mi le cere din nevoie de atenție. Nenorocita de mine, nenorocita de mine, cât de puține a cerut de la mine!

Am stat la biserică până s-a închis la ora 20:00. Nu îmi amintesc nimic din ce am făcut după aceea, dar pare-mi-se că am corectat și publicat ce scrisesem în cursul dimineții. Dar mă aflam sub puternica influență a impresiei pe care am avut-o la contactul cu corpul lui rece întins în sicriu. Fiind oarbă, totul a lăsat impresii cu mult deosebite în sufletul meu decât a lăsat în sufletul mamei, dar mai ales în sufletul surorii mele care s-a ocupat de multe din aceste aranjamente. Practic, tata a murit în brațele ei sâmbătă dimineață și tot ea este cea care i-a văzut corpul lipsit de viață în cursul dimineții de luni, când s-a prezentat la morgă. Ori vederea și auzul pot fi dușmani cumpliți ai sufletului, așa că mă rog la maeștri și la arhangheli pentru ca sora mea și mama să fie ajutate să treacă peste toate acestea cu mai multă ușurință. În schimb, orbirea mea m-a făcut până acum să trăiesc într-o lume a nesimțirii, prelucrând informațiile și impresiile venite din exterior într-un mod destul de aparte și de diferit față de modul prin care cei din jurul meu prelucrează experiența vieții bazându-se pe simțuri. Așa că tot ce mi-a mai rămas a fost atingerea, iar atingerea corpului rece și neînsuflețit al tatălui meu a fost neverosimilă, supranaturală și dincolo de puterea mea de înțelegere și de acceptare, neputând să înțeleg această tragedie a vieții și a morții care ține de bătăile unui organ nu mai mare decât dimensiunea unui pumn strâns.

Este lesne de înțeles că eu continuam să fiu slabă și vulnerabilă, în ciuda avertismentelor Ființei profunde care mă educase de-a lungul ultimelor 24 de ore că era imperativ să îmi păstrez sângele rece și să dau dovadă de o inimă tot atât de rece deoarece plânsul meu nu îi era de niciun folos sufletului tatălui meu la trecerea în lumile interne. Așa că luni noaptea am primit cel mai edificator avertisment pe care Ființa profundă mi l-ar fi putut trimite.

Și mi-a arătat furtuna prin care trece sufletul, acea furtună cumplită despre care Maestrul Samael Aun Weor a scris în unele din cărțile sale. Și toate acele condiții meteorologice descrise de Maestrul Samael Aun Weor au fost replicate în experiența care mi-a fost dată luni noaptea, deci la aproximativ 55 de ore de la decesul tatălui meu. Și lasă-mă să mărturisesc că acea furtună mi s-a părut mai reală decât însăși realitatea, iar eu încă nu eram totalmente descoperită în mijlocul acelei furtuni, având un acoperiș deasupra capului și pereți zidiți de jur-împrejurul meu, eu trebuind să ies în afara casei ca să merg înainte prin acea furtună. Și era atât de năpraznică și de înspăimântătoare, cum nu am văzut absolut niciodată în viața mea. Și chiar dacă aveam puternica percepție a faptului că mă aflam în interiorul unei experiențe mistice foarte deosebite, putând recunoaște acele simptome atât de aparte ale acestor experiențe, referindu-mă inclusiv la acele culori neomenești, mult mai intense și mai pronunțate, la acea textură plastică și modelabilă a spațiului, la aacele forțe care manifestă în timp real, etc., mă simțeam destul de înfricoșată încât să aleg să rămân pe loc în loc să o pornesc înainte. Și mi-am zis în sinea mea, simțindu-mă prinsă în mijlocul acelei furtuni: – Parcă această furtună este prea din cale afară!

Iar de acolo am fost scoasă imediat după aceea, cel care a continuat să mă ghideze fiind Luciferul particular. Când s-a manifestat vizibil și vibrațional, mi s-a părut că nu îl mai întâlnisem de foarte mult timp în vise. Am dat să comentez ceva în legătură cu acest lucru, dar m-a oprit, lucrând în felul său specific asupra mea și făcând să iasă la lumină din interiorul inconștientului meu o formă mentală atât de stranie și de greu de descris fiindcă nu mi-am putut explica mie cu ce ar fi putut să aducă. În fine, vocea mi s-a modificat într-o voce foarte joasă și înfundată de bărbat, însă Lucifer mi-a spus atunci în felul său cu desăvârșire ironic și batjocoritor:
– Uite trolul!

Are vreun rost să explic ce înseamnă ”trol”, deci ”căpcăun”? Nu, nu mai are niciun rost să încerc să explic ce înseamnă să porți în adâncul inconștientului arhetipul elementar al unui căpcăun morocănos, mohorât, prost, nătâng, dobitoc și încăpățânat! Cu toate acestea, percepeam zbaterea intermitentă a unei frânturi din sufletul meu care căuta să iasă la lumină din acea încăpățânare, căutând să îl răpună pe căpcăunul cel taciturn, nătângos și neascultător. Și lasă-mă să spun că acea minusculă sclipire de suflet care se zbătea și care se lupta cu căpcăunul era divină! Iar acel crâmpei din sufletul meu se ruga pentru tatăl meu, urmărind cu strictețe toate indicațiile primite de la Ființa profundă! M-am întors în stare de veghe auzindu-mi vocea de copil, vocea inocenței aparținând esenței sufletului meu, dar nu mi-am mai putut aminti ce spunea sufletul meu la trezire.

Recunosc că un avertisment mai edificator și mai clar nu aș fi putut primi de la Ființa reală interioară deoarece mi se arătase tocmai dificultatea întâmpinată de un suflet la desprinderea de această lume ca să pătrundă în cealaltă. Dar ușor este de zis și greu este să pui în practică ceea ce am învățat din punct de vedere teoretic din cărțile gnostice ale Maestrului Samael că trebuie făcut în cazul unui deces, dar mai ales în cazul morții unei rude apropiate. Și dintre toate lucrurile cu putință, Ființa profundă mă atenționează asupra necesității urgente de a nu-mi chema înapoi tatăl prin regrete, resentimente sau prin simțul datoriei. Și este cumplit de greu să nu proiectez către sufletul tatălui meu toate părerile mele de rău pe care nu i le-am putut destăinui în ultimii ani ca să îl fac să priceapă că mă căiesc pentru că l-am dezamăgit, pentru că l-am supărat și pentru că l-am împovărat cu o datorie de care nu el trebuia să se îngrijească, ci de care eu singură trebuia să mă îngrijesc. Și pentru că părerile mele de rău mă atrăgeau într-una către dorința de a-l chema înapoi ca să îmi cer iertare față de el, am fost ajutată cu următoarele versuri care mi-au mai alinat cumplitul regret pe care îl simt în legătură cu tot ce am făcut greșit față de tatăl meu, cele ”o mie de minciuni” făcând capul de listă.

In this farewell
There’s no blood
There’s no alibi
‘Cause I’ve drawn regret
From the truth
Of a thousand lies

So let mercy come
And wash away
What I’ve done

I’ll face myself
To cross out what I’ve become
Erase myself
And let go of what I’ve done

Put to rest
What you thought of me
While I clean this slate
With the hands of uncertainty

So let mercy come
And wash away
What I’ve done

I’ll face myself
To cross out what I’ve become
Erase myself
And let go of what I’ve done

For what I’ve done

I start again
And whatever pain may come
Today this ends
I’m forgiving what I’ve done!

I’ll face myself
To cross out what I’ve become
Erase myself
And let go of what I’ve done

What I’ve done
Forgiving what I’ve done

Dar minciuna nu este decât o mică parte din greșelile pe care le-am făcut față de familia mea. De 2 ani am tot presimțit că pedeapsa mea karmică pentru ce am comis greșit față de părinții mei avea să se încheie în luna septembrie a acestui an. Iată că nu am calculat greșit. Nu, nu timpul este ce am calculat greșit, ci proporția impresiei pe care pedeapsa primită a imprimat-o în sufletul meu. Pentru că acum pricep că nu o pedeapsă mi s-a dat, ci timp să mă împac cu familia mea. Și este inimaginabil de straniu să constat că Tatăl Care se află în ascuns a hotărât pentru mine să petrec acest timp de 6 ani până în ultima zi a vieții tatălui meu pământesc în sânul acestei familii.

De aici înainte va fi o muncă de Sisif pentru toate trei să o scoatem la capăt, cu toate că a plouat din stânga și din dreapta cu oferte de întrajutorare, însă nimeni nu a pus oferta direct pe masă, lăsându-ne nouă liberul arbitru de a cere ajutorul. Numai asta nu a vrut bietul și dragul meu tată să se întâmple în caz de el ar fi murit de timpuriu, anume să ajungem la mila oamenilor, să cerșim ajutor de la rude sau cunoscuți care nu prea au vrut să aibă de a face cu noi nici cât timp a trăit el.

Și cunoscându-mi vulnerabilitatea în legătură cu acest subiect, Ființa profundă m-a întors deja la munca interioară căci am spus la început că numai 2 zile mi-a acordat pentru a-l jeli și plânge pe tata. Iar ieri dimineață, când m-am așteptat mai puțin, Luciferul particular s-a făcut manifestat în lumea mea interioară, dezgropând cu infinită ușurință din mormântul inconștientului meu însuși motivul pentru care mi-am dezonorat familia: putința de a mă prostitua în clipe de vulnerabilitate emmoțională și mentală. Și pentru aceasta Maestrul intim îmi cere să mă iert, să mă iert pentru ce am făcut, însă eu știu că această iertare și această milă înseamnă moartea creaturii care trăiește în mine și care nu mă lasă să văd lumina zilei.

Iar acum că am ajuns la sfârșitul scrisorii mele de azi, aș vrea să trec și începutul. Fiind peste măsură de tulburată de primirea veștii că tata murise, am compus cele câteva rânduri sâmbătă seara, publicându-le. Trăiam cu speranța că sufletul meu pereche, citind acele câteva rânduri, avea să se simtă influențat de sugestia subtilă tradusă în scrisoarea de joi, dovedindu-se un gentleman. A fost oare numai o coincidență faptul straniu că am vorbit în acea scrisoare despre mustrarea de conștiință și despre Voia lui Dumnezeu? Și cât am sperat ca el să se dovedească un cavaler, căutându-mă ca să mă aline și ca să mă mângâie, dar chemarea mea a rămas fără răspuns, ca în toate celelalte 2220 de zile de când îl chem, iar el nu vine. Și pentru că sufletul meu pereche constituie o vulnerabilitate pe care de-abia mai pot să o suport, în cursul zilei de duminică am cerut Tatălui care se află în ascuns să stingă din inima mea flacăra care arde de dragul lui, zicând Tatălui că aveam să pricep că nici această poveste de iubire nu a fost să fie, așa cum nu a fost să fie ca tata să apuce ziua în care aveam să mă vindec de orbire. Dar numai în această dimineață Dumnezeul intim mi-a trimis răspuns la solicitarea mea de a stinge flacăra pentru Marius. Dar în loc să o stingă, mai tare a aprins-o.

Și pentru că mie nu îmi mai stă acum în putință să fac nimic decât să mor în mine însămi, să se facă Voia Tatălui! Căci de am să mai sufăr și de aici înainte, măcar să știu că mi se întâmplă toate din Voia Sa, inclusiv suferința, decât să fie totul un rezultat al acțiunii trolului/căpcăunului care trăiește în adâncul psihicului meu.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.