<>
Joi, 15 Aprilie 2021
De-abia la ora 20:51 m-am ridicat aseară din pat ca să ies pe balcon în întâmpinarea lui Marius, convinsă fiind că miracolul n-avea să mi se întâmple nici atunci. Dezamăgirea mea în legătură cu atitudinea lui lipsită de bunsimț față de mine era atotcuprinzătoare. De fapt, nu mai intenționam să ies deloc pe balcon, dar n-am putut să nu o fac. Am pus niște ciorapi și m-am încălțat cu papucii, am pus geaca groasă pe mine, păstrând pijamalele pe dedesubt și când am deschis ușa ca să intre înăuntru un vânt năpraznic, am oftat din greu văzând că vremea se asorta cu starea mea emoțională. Și mai și ploua pe deasupra. Am plâns cu găleata tot timpul cât am stat acolo așteptând, oferindu-mi acest lux știind că niciun trecător nu mi-ar fi băgat de seamă zbuciumul, preocupat să își vadă de propria stare de bine, ascuns sub umbrelă. Așa am plâns nestânjenită, dând glas adevărului gol-goluț din inima mea pe care l-am exprimat cu voce tare, fără să mă audă nimeni în afara Tatălui meu cel Ceresc care se află în ascuns:
– Sunt mâhnită și neînchipuit de dezamăgită de Marius! Sunt atât de dezamăgită de el că nu îmi pot reveni din șoc! Cât de dor mi-e de el și cât de mult vreau să îl văd și iată că el se dovedește un neserios. Sunt atât de dezamăgită!
Și cu fiecare cuvânt pronunțat în afara mea, auzindu-le pe toate cu urechile mele și simțindu-le cu inima, lacrimile curgeau mai vârtos pe fața mea, iar oftaturile nu se mai curmau. Am intrat mai apoi în casă, curmându-mi zbuciumul numai la baie fiincă, altminteri, nu există alt colțișor în această locuință unde să stai liniștit în sinea ta fără ca cineva să nu intre peste tine ca să te deranjeze, chilia mea de pe balcon fiind de mult timp compromisă.
Mult mai târziu, în timpul meditației, Ființa interioară profundă S-a milostivit de mine din cauza stării emoționale în care mă aflam, o epavă și nimic mai mult, binevoind să mă însoțească în timpul meditației cu imagini tare drăgălașe și dătătoare de nădejde.
Prima imagine era a unor pietre preețioase frumos și felurit colorate strălucind pe un fundal portocaliu. Mărturisesc sincer că nu mai văzusem înainte o nuanță atât de frumoasă și de plăcută a portocaliului. Pietrele prețioase simbolizau virtuțile spirituale. A doua imagine punea în evidență o nuanță închisă de roșu, însă percepeam roșul într-un context evident simbolic întrucât cuprindea imaginea unui fel de cuptor sau de fierărie unde focul arddea fără încetare. Roșul venea de la lumina focului, iar întreaga secvență sugera arderea, purificarea, topirea, dezintegrarea. A treia imagine îmi arăta un cadru simplu văruit în culoarea galbenă, fără a mai cuprinde vreo altă referință simbolică. A patra imagine îmi arăta un verde fistic, o culoare tare minunată, dar care, precum galbenul, nu mai indica nimic altceva simbolic. În fine, a cincea imagine mi-a arătat ceva și mai frumos. Soarele sublim și divin, înălțându-se măreț pe bolta cerească scufundată în întuneric, emana o lumină albăstruie, umplând întregul spațiu înconjurător așa încât ajunsesem să privesc la un Soare proiectat într-un ocean de albastru foarte închis ca nuanță. Această culoare ține de dimensiunea cauzelor naturale. A șasea imagine îmi arăta un bec pe tavanul unei încăperi a cărui lumină mi-a făcut ochii și nervii optici să pulseze de durere și de usturime, determinându-mă să cred că n-aș mai putea vreodată privi la acel gen de lumină artificială care trebuie să fi sugerat, în mod simbolic, artificiul minții.
În cursul nopții l-am visat iarăși pe Bryan. Pe scurt, mă întorsesem în casa lui din Irlanda, decisăă să abordez legătura cu el în mod diferit. Însă nimic nu mai era la fel acolo, nici locuința lui, nici cartierul, nici oamenii, nici orașul, părându-se ca și cum el se mutase în cea mai sărăcăcioasă zonă cu putință și încă locuința lui era o adevărată perlă în comparație cu casele din jur. Hotărâsem, așadar, să mă întorc la el, cu condiția de a nu mă mai vinde vreodată, așa că am intrat în casa lui unde atenția mi-a fost atrasă imediat de covorul de pe jos, încărcat de praf și de mizerie, dar și de bani! Era un covor foarte gros și ponosit, dar în materialul său erau scufundați bănuți cu valoare foarte mică. Am început să iau la puricat covorul, căutându-l în detaliu după bănuți din care am găsit cu nemiluita, ba de 1 cent, ba de 2 cenți, ba de 10, ba de 20. Cei mai mulți erau de 20 de cenți și, strângând o grămăjoară cumsecade, m-am simțit incredibil de confortabil și complet asigurată că posedam un capital suficient de bun ca să o apuc pe calea cinstei.
Desigur că există un sens metaforic în visul meu și cum sunt obișnuită să primesc referințe literare explicative la care ajung a doua sau a treia zi după un astfel de vis printr-o aparentă și banală întâmplare, iată zicala care merge mână în mână cu semnificația tainică a visului meu: ”sunt lefter ca un preș bătut și scuturat”. Dar cum covorul meu era plin de bani, chiar dacă având valoare mică, mi s-a indicat în lumea mea interioară că încercarea mea de a agonisi capital cosmic începe să dea rezultate.
BANI
-Simbol al monedei cosmice. Capitalul pe care îl mânuiește Marea Lege.
-De asemenea alegorizează Valorile interne.
Din sensul dual al acestui simbol se deduc următoarele:
-dacă ni se dau sau îi găsim: Dharma în favoarea noastră. Posibilă naștere a acelor valori.
-dacă se dau sau se pierd: datorii pe care trebuie să le plătim.
Posibilă pierdere a Valorilor citate.
COVOR
-Apropiatã relaxare și îmbunătățire a vieții noastre materiale.
Maestrul Samael Aun Weor – Simbologie onirică
Dar ce am trăit azi-dimineață a fost cu mult mai presus decât restul încercărilor prin care am fost trecută pe parcursul acestei săptămâni.
M-am retras în dormitorul părinților mei la ora 08:00 și am adormit destul de repede. Nu îmi amintesc ce anume m-a trezit dincolo de zidul somnului, făcându-mă conștientă de faptul că eram lucidă în timpul visului. Eram însoțită de un bărbat foarte tânăr, poate că nu mai mare de 20 de ani, cu chip plăcut, îmbrăcat în haine obișnuite, dar posedând o vibrație minunată și tare liniștitoare și împăciuitoare. M-a împins de la spate, rămânând în spatele meu pe parcursul aproape întregii încercări, cuprinzându-măă cu brațele de jur-împrejur, asigurându-mi un perimetru de stabilitate și echilibru în care m-am simțit pe deplin în siguranță. Apoi m-a luat pe sus, demarând cu mine o călătorie tare neobișnuită!
Primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă ducă glonț în mijlocul unei încăperi în care arme de luptă de tot soiul se activau și se puneau în mișcare astfel că a te aventura să treci printre ele, chiar și cu viteza fulgerului, constituia o acțiune foarte riscantă și plină de primejdii fiindcă riscul de a fi rănit sau descăpățânat pândea la tot pasul. Dar chiar atunci mi-am amintit de povestea lui Juder din seria celor ”O mie și una de nopți” în care acest personaj, vrând să ajungă la talismanele de neprețuit ale unui mare mag numit Șamardal, a fost trecut prin probe cumplite care i-au antrenat dârzenia, curajul și vitejia. Temându-mă astfel să nu fie vorba de un test al curajului pus în practică în universul interior de către maeștrii adepți ai învățăturii pe care o urmez, n-am vrut să dau înapoi în fața încercării. Așa am pătruns în acel spațiu unde săbii erau îndreptate către noi la tot pasul, dar simțindu-mă încredințată de faptul că trebuia să dau dovadă de curaj, am trecut printre ele fără să fiu atinsă și fără să pățesc nimic.
De aici nu îmi mai îngăduie memoria să descriu ordinea celorlalte probe la care am fost supusă fiindcă au fost neobișnuit de multe, după fiecare simțind că aveam să îmi trezesc trupul fizic ce m-ar fi readus în starea de veghe, însă luciditatea onirică mi-a fost menținută timp îndelungat, trecând de la o scenă la alta și de la un decor la altul după fiecare blackout pe care îl sufeream.
Așadar, după scena săbiilor m-a înălțat până la bolta cerească pentru ca, de acolo, să își dea drumul cu mine în jos, căzând cu viteza luminii, fără a părea să avem de ce ne agăța ca să ne oprim căderea. Nu încăpea nicio îndoială că ne-am fi făcut una cu pământul, praf și pulbere, dar nu m-am înspăimântat nici în acest rând, lăsându-mă pe mâna sa. Și chiar în ultima secundă a comutat traiectoria noastră într-o altă direcție, evitând impactul cu solul.
M-a dus mai apoi prin foc, un foc imens care ardea la sol. Dar fără să mă tem l-am urmat pe însoțitorul meu care, zburând în goană către foc, părând dornic să îl evite, ocolindu-l, m-a condus în flăcările acestuia care ardeau pe margini.
M-a trecut de acolo prin ziduri de ciment și de beton ce păreau indestructibile și de netrecut, proba aceasta părându-mi-se una din cele mai nesuferite fiindcă îmi aminteam foarte bine din încercări trecute că în fața zidurilor de acest soi mă pierd repede cu firea fiincă foarte rar trec prin ele. Dar am trecut de aceste ziduri cu el care, tacticos și liniștit până aici, ronțăia când un castravete, când un fruct, când altceva, spunându-mi una-alta și făcându-mă și pe mine să sporovăiesc inutil. Așa că, atunci când am ajuns în fața unui alt perete și m-am avertizat că poate era cazul să tac, am trecut prin zid cu repeziciune, deși cred că a fost cel mai gros dintre toate zidurile de până atunci. Nu contestam caracterul simbolic al tuturor probelor care aduceau a probele străvechi de pământ, apă, foc și aer, dar fiindcă totul se derula extrem de repede, trecând de la o formă la alta, de la căderi abrupte la urcări vertiginoase, de la zboruri vijelioase la popasuri îndelungate și pași făcuți în vârful degetelor cu viteza melcului, nu am mai primit oportunitatea să interpretez sensul unora din aceste lucruri ad-hoc, precum mi se întâmplă destul de des în universul interior.
Când decorul scenelor s-a modificat total, pătrunzând pe străzile unui oraș și când ne-am aapropiat în zbor de o zonă unde erau construite numeroase biserci cu aspect foarte vechi, am început să mă tem sincer, cugetând astfel în sinea mea: ”Dacăă avem să pătrundem în interiorul acestor biserici ca să îmi arate reprezentări cu caracter religios diabolic cum sunt arătate în filmele religioase de groază, chestia asta chiar are să mă facă să mor de frică! Iată-mă, am rezistat până acum, dar de aici nu mai scap!”
Dar nu am pătruns cu însoțitorul meu în interiorul clădirilor, îndreptându-ne către ceva și mai înfiorător! Din întunericul care cădea pe străzile care duceau către biserici au început să răsară zeci de umbre, umbrele demonice ale psihicului uman, adevărații demoni cei mai de temut pe care toți îi purtăm în interiorul nostru, harpiile, trădătorii, strigoii și vampirii. Am înghițit în sec, nu glumă, de toate acestea chiar mă temeam mai mult decât de orice altceva. Însoțitorul meu a dat atunci câteva strigăte năpraznice de spaimă, țipând și vrând să deea înapoi, dar am simțit că mă punea astfel la încercare. Nu neg că acolo, printre acele umbre, nu am vrut să intru, însă mi-am făcut alegerea după o clipă de chibzuință, știind că această parte chiar era inevitabilă. Și, în plus, mă simțeam în siguranță cu ghidul meu. Când am pătruns printre umbre, am început să tremur ca scuturată din temelii de parcă era cutremur, însă nu percepeam vibrația aceea odioasă și terifiantă pe care de atâtea ori am descris-o înainte! Fără urmă de îndoială că acel perimetruu asigurat de ghidul meu de jur-împrejurul meu mă ferea să percep unele lucruri, însă nu bloca tot ce trăiam și experimentam acolo, iar cutremurul acela pe care eurile îl provocau asupra mea era înspăimântător, cu adevărat sunt convinsă de faptul că egoul este forța malignă care dezechilibrează psihicul, în vreme ce pentru ego eliberarea din temnița minții constituie dezechilibrul de care se teme ca de moarte, am trăit-o de prea multe ori ca să nu fiu convinsă că așa stau lucrurile!
Ieșiți din acea pâclă, m-am trezit trăind alt fenomen dătător de fiori pe șira spinării. Începusem să tremur înspăimântător și să vibrez în numeroase niveluri scufundate în interior pe care le puteam percepe sau de care, din contră, nici nu eram conștientă că există, părând ca și cum incursiunea noastră în cimitirul inconștientului avusese un efect devastator asupra mea, ca și cum eram posedată, dezechilibrată. Dar recunoșteam fenomenul. Puntea de legătură cu subconștientul și inconștientul se crea pentru ca un eu îngropat adânc să iasă la suprafață. De aceea percep acel cutremur, acea vibrație, fiind ca și cum pământul (pământul filozofic) se despică în interiorul meu pentru ca din măruntaiele sale să iasă afară un duh/demon/eu psihologic! Trăirea aceasta a fost mai intensă decât în oricare râând anterior și era limpede că era menită să îmi testeze curajul și forța sufletească! Dar ce era dezgropat din mormântul subconștientului pentru ca un astfel de cutremur să mă cuprindă din cap până în picioare, înăuntru și în afară? Ei bine, era starea de șoc în care mintea se lasă prinsă în fața evenimentelor vieții și în fața cărora mintea își spune sieși: ”nu pot să cred că mi se întâmplă așa ceva, nu poate să mi se întâmple mie așa ceva, NU MIE! Nu-mi vine să cred că trec prin așa ceva!”. Dar nu m-am temut nici în acest rând, lăsând ca fenomenul să mi se întâmple pentru ca totul să se retragă în interiorul meu după aceea.
Trecusem cu bine de toate încercările până aici, dar luându-mă de mână și continuând să mă călăuzească înainte, însoțitorul meu îmi dovedea că nu se terminase încă. Am pătruns după aceea cu el în cabina unui lift foarte mic, nu mai mult de 2-3 persoane putând intra în el. Atunci el m-a eliberat din strânsoarea sa datorită căreia mă bucurasem până atunci de curaj, echilibru, protecție și siguranță, rezemându-se de peretele ascensorului care o pornise în jos, dându-mi îngăduința să îl privesc mai îndeaproape pe ghidul meu. Era așa de tânăr, iar eu încă nu înțelegeam cine era, un maestru din lumile interne sau un aspect al Ființei interioare profunde? Și dacă acesta era cazul, care aspect se putea manifesta sub această formă și de ce? Însă el se uita ca din întâmplare și cu multă nepăsare în sus, îndemnându-mă astfel să îmi ridic și eu privirea. Și la o singură aruncătură de ochi, am văzut prin ferestruica din sticlă de pe tavanul liftului că unele din cablurile care susțineau liftul în casa liftului se rupeau rând pe rând, făcând ca liftul să coboare extrem de repede, ceea ce ar fi dus la un inevitabil și nefericit accident la impactul cu solul de jos. Nu era prea plăcută scena, eu suferind pe deasupra și de un pic de claustrofobie, dar mi-am întors privirea către însoțitorul meu care nu părea a se îngrijora deloc. Dacă el nu se îngrijora, eu de ce aș fi făcut-o? Nu m-am temut nici în această probă, desigur una simbolică, toate erau metafore pentru situațiile de viață care, când nu au caracter de karma, constituie probe inițiatice, teste, încercări, etc., așa că am continuat să iau aminte la detaliile din jurul meu spre a le memora. Eram curioasă. Unde aveam să ajungem la sfârșitul călătoriei acesteia? Dar mă jenam atât de mult din cauza leșinurilor mele, a blackout-urilor intermitente pe care le sufeream, crezând că dădeam dovadă de lipsă de seriozitate din cauza lor și temându-mă sincer că aveam să rup conexiunea cu acea stare de conștiință duupă următorul blackout. Apoi am băgat de seamă că pe un perete, chiar lângă însoțitorul meu, era scrijelit un text și cum primul cuvânt pe care am apucat să îl citesc era ”Cătălina”, am presupus că mesajul îmi era adresat, venind din universul interior, lucru care m-a determinat să îmi concentrez atenția pe corpul textului ca să îl memorez. Dar ori că nu mai știam eu să citesc, ori că textul era indescifrabil, nu am putut reține decât câteva cuvinte care sunau astfel: ”Cătălina, …, curaj, …, răbdare, …, ești foarte aproape, …”
– Îmi pare rău, dar nu pot citi mesajul acela ca să îl înțeleg, cred că privesc la unele din acestea și mi se par absurde. Nu mă pot concentra, e ceva absurd, i-am mărturisit însoțitorului meu care mă privea cu interes, în vreme ce eu începusem să îmi percep inabilitatea de a citi ca o reformulare simbolică a lipsei mele de coerență, a citi printre rânduri sugerând neputința de a vedea imaginea de ansamblu. Îmi percepeam inconștiența din cauza căreia mă simțeam amorțită, ca și cum purtam în interiorul psihicului meu numeroase deficiențe, defecțiuni, instabilități și erori în judecată, în gândire și în simțire, etc.
În clipa următoare liftul s-a oprit, iar ușile s-au deschis, însă el nu mi-a dat nicio indicație să ies din lift, așa că am rămas pe loc. Imediat după aceea a intrat în cabină un bărbat vârstnic, în jur de 50 de ani, pe care doar în felul următor îl pot descrie: un porc pervers și libidinos! Acel bărbat era simbolul pentru cel mai negru coșmar al meu și sursa urii mele feministe!
Legătura cu lumile interne s-a rupt instantaneu, eu întorcându-mă imediat în stare de veghe. Nu am idee să spun acum dacă motivul trezirii mele a fost neputința mea de a-mi mai menține luciditatea onirică activă, în fond trecusem printr-o jumătate de duzină de blackout-uri până atunci sau teama mea de a sta cu sursa urii și scârbii mele într-un spațiu atât de mic precum era cabina liftului, chiar dacă însoțitorul meu, deși mă slăbise din strânsoarea sa protectivă, nu mă abandonase cu totul.
Am reflectat o bună parte din zi la sensul acestei încercări și pentru simplul motiv că am izbândit în toate aceste probe, cu excepția celei de la sfârșit, strict datorită prezenței însoțitorului meu am credința că acesta a fost Buddhi, sufletul divin. În lumea vizibilă a materiei căsătoria legitimă este comuniunea dintre o femeie și un bărbat care se potrivesc, în vreme ce în microcosmosul-om căsătoria este comuniunea și fuziunea dintre sufletul uman și sufletul divin, cele două suflete pe care Ființa reală interioară le posedă. Cerând să primesc confirmare pentru aceasta printr-un cuvânt ale cărui litere, însumate conform cu alfabetul românesc, să dea 1 pentru ”da, a fost Buddhi” și 2 pentru ”nu, nu a fost Buddhi”, referința primită din lumea interioară a fost ”peliculă”, literele acestui cuvânt însumând 100, deci 1 pentru ”da, 100% sigur a fost Buddhi”, învățându-mă până acum că numărul 100, când îmi este trimis, îmi indică să nu am nicio îndoială.