<>
Marți-Joi, 12-14 Iulie 2022
Acea prevestire a unei morți iminente pe care am primit-o în luna aprilie a avut temei, iar acum înțeleg că a venit, într-adevăr, de la Ființa Profundă. Am respins acea prevestire cu multă forță, aproape cu groază, nevrând să aud despre astfel de lucruri, era prea devreme după moartea tatei ca să mi se vorbească despre moartea altei persoane pe care aș fi cunoscut-o. Moartea mamei cuiva. Am crezut că poate fi vorba despre bunica, mama mamei mele, despre mătușa mea, despre concubina vărului meu sau chiar despre mama. Orice era posibil! Și pentru că nu am putut suporta insistența acestei premoniții, am respins-o, alegând să cred că Ființa Profundă îmi vorbește despre ceva simbolic, despre moartea mistică. Așa am și scris la momentul respectiv, făcând din această moarte ipotetică un pretext pentru a-mi ucide personajul din scenariul karmei de familie.
Dar acum înțeleg că acea prevestire a avut un temei foarte puternic, vorbindu-mi despre un eveniment concret ce avea să se întâmple, ceea ce dovedește că darul clarviziunii este o mare răspundere și o povară pe care nu mulți o suportă. Astfel trebuie să mărturisesc că acea mamă a cuiva a cărei moarte mi-a fost prevestită este mama lui John the Wolf. Dintre toți oamenii pe care i-am cunoscut, numai pe el și pe sora lui geamănă nu am vrut să îi știu rămași fără mamă. A murit pe 09 Iulie 2022, la fix 9 luni după moartea tatălui meu, data picând și într-o zi de sâmbătă, precum s-a întâmplat și cu tata. Mama lui John the Wolf a suferit un atac cerebral care i-a distrus creierul în condiții foarte asemănătoare celor care au dus la atacul meu cerebral, fiind singura persoană din lume despre care știu (sau numai auzit) că a suferit un atac cerebral în felul cum l-am suferit și eu. De fapt, cauzalitatea este atât de asemănătoare că mi se face pielea de găină când mă gândesc la acest lucru, întrebându-mă necontenit de ce Tatăl Ceresc a îngăduit ca aceste circumstanțe să semene atât de mult. Diferența a constat în faptul că eu am făcut cheaguri pe creier, în timp ce mama lui John the Wolf a făcut hemoragie care i-a fost fatală. Am scris o întreagă saga despre modul cum mi-am pierdut vederea, iar Ființa mea profundă mi-a îngăduit să pot face un rezumat al acestor lucruri, făcându-mă să ajung la următoarele cuvinte a doua sau a treia zi după ce John the Wolf mi-a povestit cele întâmplate, aceste cuvinte descriind aidoma ce s-a întâmplat cu mama lui, nu numai cu mine:
“Numai un sentiment puternic atată funcțiunile cerebrale și le pune într-o stare de supraexcitație ca să producă mai mult decât pot da ele în chip normal.”
Mihail Drumeş, ”Invitație la vals”
A suferit atacul pe 16 Mai, iar despre acesta am primit o altă prevestire pe 1 Mai, alegând să interpretez prevestirea într-un mod superficial. Dar în meditația mea din acea zi care urmase minunatei experiențe pe care o primisem în lumile interne, implicând acea echipă de medici neurochirurgi care au operat pe coloana mea cervicală, desfundându-mi nervii, Ființa mea reală interioară mi-a prevestit următorul lucru: ”Lui John the Wolf i se va da un cutremur foarte serios prin care i se va demonstra că vindecările lui Dumnezeu sunt un lucru serios de care nu trebuie să îți bați joc!” Știind că toată baza vindecării lui de paralizie îi stă în niște crize foarte puternice care seamănă foarte mult cu crizele de epilepsie pe care el le percepe ca fiind vindecătoare, am interpretat că acel ”cutremur foarte serios” pe care avea să îl primească putea fi o astfel de criză din care el trage nădejde că îi va veni toată vindecarea, nefăcând aproape nimic altceva decât să stea în pat, așteptând următorul episod care îi cutremură corpul, punându-i în mișcare nervii afectați de paralizie. Dar Bunule Dumnezeu, aceste crize se declanșează atât de rar încât nu le pot asocia decât cu o picătură de apă care se picură strop cu strop pe o stâncă, săpând în ea, de-a lungul a milioane de ani, șanțul unui plăpând firicel de apă pe care nu îl pot numi nici măcar izvor! Când să se facă acel canal din izvor pârâu, râu sau chiar fluviu pentru ca prin defileul său să curgă energia sa vitală în mod corespunzător? În fine, cum John the Wolf își pierde deseori cunoștința în timpul episoadelor sale, am dedus că i se va da o astfel de criză ceva mai serioasă în spatele căreia s-ar fi putut ascunde un substrat spiritual pe care l-aș fi ajutat să îl înțeleagă prin mijlocirea Ființei mele profunde. Mă și pregăteam deja să îi țin un discurs! Nu am fost, așadar, deloc surprinsă când el mi-a scris 4 zile mai târziu, povestindu-mi că avusese un episod mai deosebit în timpul căruia rămăsese conștient, putând să observe cu mai multă atenție manifestarea. Episodul a fost succedat de alte 2 crize în săptămâna care a urmat, întărindu-mi convingerea că la această serie de crize se referea acel ”cutremur foarte serios” ce îmi fusese prevestit pentru el.
Dar acel cutremur adevărat avea să vină la numai câteva zile după această serie de crize, mama lui suferind un atac cerebral pe 16 mai, ducând la decesul său. Când mi-a povestit despre acest lucru câteva zile mai târziu, mi s-a strâns inima în piept de mâhnire căci mi-a revenit în atenția conștiinței prevestirea pe care o primisem în aprilie. Moartea mamei cuiva, fără nicio altă indicație. Meexistând nicio indicație, nu i-am putut spune lui John the Wolf despre premoniția inițială, cu toate că pe a doua i-am dezvăluit-o. Dacă aș fi știut din aprilie despre mama cui mi se vorbea, aș fi putut face ceva pentru ca toate acestea să fi fost evitate? Am sperat până în ultima clipă că mă înșelasem, că interpretasem greșit acel ”Don’t fear the Reaper” din aprilie, că mama lui John the Wolf avea să fie iertată, că alta este Voia Domnului pentru această familie care mi-a ajutat familia ca nimeni alții de pe fața pământului, cu excepția celor care s-au îngrijit de șederea mea și a surorii mele în București, cât timp am făcut reiki după atacul cerebral. Am sperat ca altul să fie testul Domnului pentru sufletul lui John the Wolf și pentru cel al surorii sale.
Dar este departe de mine dorința de a explica chestiunea cauzalității înscrisă în dimensiunea cauzelor naturale din spatele acestor circumstanțe. Nu o cunosc, Ființa mea Profundă nu mi-a explicat-o încă, numai mi-a prevestit aceste lucruri, făcându-mi numai cunoscut faptul că și John the Wolf avea să fie testat, precum fusesem și eu la moartea tatălui meu. Aceasta este o probă de aer, fapt care solicită de la mine să mă comport într-un anume fel față de el, desigur consolator și empatic, dar niciodată forțând prea mult nota și uitând că el este cel care trebuie să își trăiască cutremurul aceela serios, eu neputând să o fac în locul său. În mod limpede și clar, un astfel de cutremur se referă la o criză existențială menită să trezească în om conștiința adormită.
Mie mi s-a dat acest prim cutremur pe 01 Noiembrie 2013, când am suferit atacul cerebral. Al doilea cutremur foarte serios l-am primit pe 09 Octombrie 2021, când a murit tata, decesul său fiind cea mai dură lovitură pe care orgoliul meu a primit-o. Această circumstanță a trezit în mine bunul-simț și simțul răspunderii. Iar efectele crizelor mele interne nu au întârziat să apară căci de la 01 Ianuarie eu trăiesc o minune vie, dar mai ales de la 01 Mai, deci de la acea operație făcută în lumile interne suprasensibile, ceea ce dovedește faptul că Tatăl răsplătește efortul sufletului, conform cu meritele inimii. Am încercat să abordez subiectul acestor noi trăiri pe care le simt, dar am vrut să aștept ca să le pot studia temeinic, pentru a mă asigura că sunt dincolo de amăgire și de auto-sugestie. Trăind astfel în pielea mea în aceste ultime luni, acum sunt totalmente asigurată că ce simt vine de la Monada Divină, că ce simt este desfundarea, curățarea și purificarea canalelor și meridianelor prin care vederea mea ar trebui să circule. Ce simt este deschiderea (parțială) a chakrei gâtului și comunicarea sa cu inima și cu creierul. cuvântului meu dându-i-se mai multă putere pentru a putea exprima și manifesta ceea ce este în interior către exterior, inclusiv vindecarea mea de orbire pe care Tatăl o mijlocește prin Voia Sa. Iar aceasta este o mare minune pe care o trăiesc de la 01 Mai încoace.
Dar nu despre această minune vreau să vorbesc acum, nu când subiectul acestor prevestiri m-a împins să scriu aceste rânduri, cu toate că Ființa Profundă mi-a îngăduit o pauză de la scris de la începutul lui iunie ca să îmi pot liniști inima care mi se zbate în piept din cauza mișcării chakrei gâtului, inima vrând atât de multe să comunice prin corzile vocale! Trebuie că din acest motiv nu am mai primit nici experiențe în lumile interne suprasensibile, cu toate că Ființa Profundă a continuat să mi se arate ba sub forma unei raze luminoase coborând la mine, ba sub forma unei stele călăuzitoare strălucitoare, ba în ochiul drept, ba în ochiul stâng, etc.
Dar am avut un vis cu totul și cu totul deosebit în urmă cu o săptămână, în noaptea de miercuri spre joi, chiar în noaptea când John the Wolf mi-a spus că mama lui era pe moarte. Însă eu l-am visat pe tata, dar ce am primit dincolo de zidul somnului numai vis nu a fost. L-am visat de mai multe ori pe tata de la plecarea sa din lumea vizibilă către cea invizibilă, dar numai despre 3 din ele pot spune că au fost foarte deosebite și intense. Dacă l-aș fi visat prea des, aș fi știut că mă auto-amăgeam. În virtutea bunelor intenții, ca să consoleze, subconștientul meu ar fi proiectat singur imaginea tatălui meu, folosindu-se de funcția sa ideoplastică. De această ideoplasticitate a subconștientului mă tem cel mai mult, fiind nevoie de un real efort de introspecție și de analiză pentru a putea face diferența dintre un vis obișnuit și o experiență onirică indusă în mod deliberat de către Ființa mea profundă. Dar Ființa mea profundă are un Modus Operandi atât de năzdrăvan, dacă l-aș putea numi în vreun fel, subconștientul meu neputând încă să îl imite prin funcția sa ideoplastică, ceea ce generează o situație aproape tragi-comică între conștiința autentică și minte, căci mintea a dezvoltat invidie față de infinita abilitate imaginativă a Ființei reale interioare, mintea neputându-și în veci măsura imaginația pur subiectivă cu imaginația obiectivă a Maestrului interior. Dar chiar și în aceste condiții, o umbră de îndoială tot rămâne. Și îndeosebi când îl visez pe tata, nu mă pot convinge singură că prezența cu care am contact chiar este sufletul tatălui meu sau numai o idee plastică izvorâtă din subconștientul meu. Din acest motiv, mai mereu manifest o reacție spontană de uimire și de surprindere, întrebându-l pe tata:
– Dad, dad, chiar ești tu? Dad!! Dad, tu ești?
Și numai de 3 ori de la decesul său reacția sa la întrebările mele mi-a părut atât de autentică încât cred cu sinceritate că numai în aceste 3 rânduri Intimul mi-a îngăduit să am contact cu sufletul tatălui meu. Despre primul contact am scris anul trecut, când s-a întâmplat. Pe al doilea nu l-am mai descris fiindcă nu mi l-am amintit în întregime când m-am întors în stare de veghe, iar pe cel de săptămâna trecută nu îl voi descrie decât parțial.
A început ca și celelalte două experiențe, niște stimuli foarte puternici fiindu-mi induși, fapt ce mi-a trezit sufletul din visul mecanic în care mă scufundasem peste noapte. Devenind conștientă de faptul că eram lucidă dincolo de zidul somnului, m-am simțit absorbită într-o altă regiune a spațiului astral, fiind teleportată printr-un fel de canal care semăna cu o gaură neagră. Când am ieșit din acest tunel, am picat pe o podea, într-un spațiu ce părea locuibil. În același timp cu aterizarea mea pe podea am văzut un tunel secundar din care a ieșit tata. Ne-am așezat amândoi pe podea, timp în care l-am întrebat de mai multe ori:
– Dad, dad, ești chiar tu? Tu ești? Cu adevărat, chiar ești tu?
Dar am mai povestit un pic mai devreme despre acest moment de început dintre noi, în timp ce conversația propriu-zisă dintre noi aș vrea să o păstrez numai pentru mine ca să rămână și sufletului meu ceva ascuns și intim. Dar ce vreau să mărturisesc este că totul a fost atât de intens și de minunat, vocea sa fiind atât de diafană și de identică cu a lui, că m-am bucurat din tot sufletul să îl văd, să îl aud și să îl sim! Totuși, tata mi-a spus la sfârșit un lucru care mi-a atras atenția în mod deosebit:
– Chiar dacă acum locuiesc într-o casă, mă simt adeseori singur.
Zicându-mi astfel, mi S-a arătat Lumina Ființei profunde coborând din Cer sub forma unei raze de o strălucire intensă, rupând legătura dintre noi. Atunci am fost îndepărtată de tata, fără a reveni în stare de veghe. În acele câteva clipe de plutire între lumi am mai trăit ceva, ceva ce trebuie să păstrez numai pentru cugetul meu căci se cade să nu îmi mai dezvălui sufletul în scris cu tot atâta ușurință ca în trecut. Însă acest detaliu de la sfârșit este și factorul căruia îi datorez încredințarea mea că prezența cu care am conversat chiar a fost conștiința tatei.
Cum era de așteptat, mărturisirea sufletului tatălui meu cum că este singur a făcut subiectul meditației mele din următoarele zile. Făcându-se 9 luni de la moartea sa în ziua de sâmbătă, mărturisirea lui putea fi o referire la pomana pe care mama avea să o pregătească pentru pomenirea lui. Dar nu îmi pot scoate din cuget gândul că aceste cuvinte ale lui au fost o prevestire, cu toate că nu cred că au fost o prevestire a morții mamei lui John the Wolf, chiar dacă am avut acest contact cu sufletul lui tata în noaptea când situația mamei lui John the Wolf s-a agravat substanțial. Dar cred că este o prevestire pentru un alt deces care urmează să aibă loc, iar aceste evenimente din ultimul timp mă forțează să îmi trec gândurile în scris, chiar dacă pot interpreta greșit aceste experiențe pe care le am. Nimeni din lumea materială nu m-a ajutat cu adevărat să mă adaptez darului clarviziunii, toți căutând să mă sfătuiască să nu interpretez aceste viziuni ad literam, sugerându-mi caracterul simbolic al viziunilor. Nu am contestat niciodată simbolismul acestor episoade, dar Bunule Dumnezeu, că îmi ești martor, iată că unele imagini au fost mai aproape de profetism decât au fost de simbolism! Totuși, Ființa mea reală interioară mi-a trimis avertismentul Său prin următorul citat, lămurindu-mă că darul clarviziunii este ceva ce se poate educa, prin mijlocirea Voii Tatălui, plătindu-se prețul corespunzător care ține întotdeauna de sacrificiul de sine și de sacrificiul pentru umanitate, astfel încât interpretarea unei astfel de experiențe să țină mai mult de intuiție, decât de speculație. Căci toți putem face calcule probabilistice despre evenimente ipotetice ce pot avea loc în viitor, fără ca acest lucru să țină de darul clarviziunii!
“Prezicerea viitorului…. este la îndemâna oricui. Și toată lumea o face, pentru că este lesne. Prorocirea nu-i nicio artă. Artă înseamnă prorocirea corectă.”
Andrej Sapkowski
Ținând cont de toate aceste aspecte, voi trece în scris acest gând care nu îmi dă pace de joia trecută încoace, anume că prevestirea pronunțată de sufletul tatălui meu se referă la bunica mea, mama tatălui meu. Datorez acest gând care îmi tot vine în cuget unei experiențe primite în lumile interne suprasensibile în urmă cu mai mulți ani, poate 2017 sau 2018, nu îmi amintesc decât că era septembrie și că în noiembrie 2018 am povestit-o grupului de suport de la misiunea gnostică din oraș, prietenul meu misionar căutând să îmi dea sugestii de interpretare dintr-o perspectivă mai curând simbolică decât profetică, precum am spus mai devreme că toți cei care au încercat să mă ajute să mă adaptez acestor experiențe extraordinare pe care le primesc s-au ferit să îmi dea sugestia de a lua ad literam aceste episoade mistice, inclusiv chestiunea sufletului meu pereche și a copilului nostru, ambele putând fi simboluri pentru sufletul divin Buddhi și pentru buddatha, esența inocentă a sufletului uman. Iar pe acesta nu l-am trecut în scris la momentul respectiv, de aceea nu îmi amintesc dacă am primit această experiență în 2017 sau în 2018. Atunci nu țineam acest jurnal cu tot atâta consecvență ca acum, motiv pentru care multe au rămas nescrise. Dar am păstrat amintirea acestui episod mistic cu destulă fidelitate.
Îmi amintesc că acel detaliu care m-a trezit din hipnoza visului mecanic a fost figura terifiantă a unei entități scheletice care mi se arăta. Stăteam pe pervazul unei ferestre, aceasta fiind deschisă în fața mea, eu rezemându-mă de cadrul geamului. Astfel puteam privi în fereastra deschisă la lucrurile din spatele meu care se reflectau în geam. După câteva clipe, în acest geam s-a reflectat imaginea unei entități terifiante care venea din spatele meu, dinspre dreapta mea. Am simțit că îngheț de spaimă privind la acea întruchipare, lăsând mereu capul în jos de frică, temându-mă să mă întorc ca să o privesc direct. În același timp, Ființa scheletică ce mi se arăta se apropia de mine aproape cu delicatețe după fiecare suspin de spaimă al meu, fiind extrem de evident că se ferea ca să nu mă sperii, dându-mi răgazul cuvenit pentru a mă adapta înfățișării sale. Și, în mod straniu, m-am adaptat prezenței sale deosebit de repede, întorcându-mă spre această Ființă și privind-o direct. Avea înfățișarea unui schelet acoperit de pielea tumefiată, purtând o togă neagră ce îi acoperea întregul trup, capul fiindu-i acoperit de o glugă. Numai chipul scheletic era vizibil din anatomia sa, chipul său și roba sa neagră fiind un însemn al Îngerilor Morții. A doua oară când Îngerii Morții mi s-au arătat a fost la o săptămână după moartea tatălui meu, experiență despre care am scris la sfârșitul lui octombrie, anul trecut. Dar la prima apariție a acestui Înger al Morții, eu nu aveam cunoștințe teoretice despre înfățișarea și reprezentarea acestor Ființee angelice minunate care se ocupă de sufletele celor decedați. Și oricât de terifiantă îi era înfățișarea, prezența Sa nu îi putea ascunde caracterul divin. Căci după ce m-am obișnuit cu chipul Său, am fost cuprinsă de o stare sublimă și împăciuitoare, lucru pe care ideoplasticitatea subconștientului nu îl poate imita ca să îl reproducă.
Îngerul Morții nu mi-a adresat niciun cuvânt, dar dându-se un pas într-o parte, mi-a descoperit-o pe bunica din partea tatălui meu pe care forma corpului Său o ascunsese privirii mele până atunci. Apoi Îngerul Morții s-a îndepărtat de mine, lăsându-mă față în față cu bunica cu care am avut un dialog pe care și acum mi-l amintesc:
– Crezi că te voi mai prinde recuperându-ți vederea până voi muri eu? mi-a adresat bunica mea.
– Nu pot ști dacă mă vei prinde, i-am răspuns cu deplină sinceritate, neputând ști ce va fi.
– Te voi prinde numai puțin, după care voi pleca, mi-a spus ea, accentuând nota asupra acestei proorociri la care eu nu am putut răspunde în niciun fel. Când acest moment va veni, crezi că Dumnezeu mă va ierta pentru ce am făcut? m-a întrebat după alte câteva clipe.
– Da, te va ierta dacă îți va părea sincer rău pentru ce ai făcut, i-am răspuns bunicii în chip consolator.
După acest dialog, Îngerul Morții s-a apropiat de noi, ridicându-ne pe amândouă și ducându-ne pe suprafața unui pământ jilav unde câțiva oameni pregăteau mormântul bunicii mele. Printre aceștia erau și fratele și sora tatălui meu pe care bunica i-a iubit cu mult mai mult decât pe tata, însă toți acești oameni făceau pregătirile de înmormântare cu multă superficialitate, încât i-am spus bunicii la sfârșit, ca un cuvânt de adio, într-un mod aproape lugubru, deși căutam să o mângâi pe chip ca să o consolez, în timp ce pământul îi era aruncat peste corp, iar oamenii petreceau aproape cu nerușinată veselie la slujba de înmormântare:
– Vai de tine, mamaie, că nimeni nu te-a iubit cu adevărat!
Atât îmi amintesc din această experiență onirică de acum aproape 4 ani al cărei caracter simbolic nu îl contest, putând prea bine fi o referință metaforică la moartea mistică sau la iertarea și anularea karmei de familie sau a karmei vechi. Dar iată că profeția despre moartea tatălui meu pe care am primit-o în luna august a lui 2015 s-a împlinit, așa cum s-a împlinit și premoniția avută pe parcursul lui aprilie. Motivul pentru care toate aceste prevestiri sunt contestate atunci când le pronunț în exteriorul meu se datorează trecerii timpului, ca și cum a prevesti un eveniment viitor presupune împlinirea acestuia în 6 luni sau chiar mai puțin de atât, neîmplinirea prevestirii în timpul imaginat de noi determinând slăbirea sau pierderea credibilității.
Însă indiciul dezvăluit de Îngerul Morții, prin bunica mea, era clar. Ea ar urma să părăsească lumea vizibilă numai după ce mi-aș recupera vederea. Din cauza acestui detaliu, am simțit că Domnii Karmei din lumile interne aveau să creeze oportunități pentru familia mea, în vederea iertării karmei de familie. Din acest motiv m-am preocupat destul de intens să o ajut pe mama să o ierte pe bunica, soacra ei, însăși bunica confesându-se în privința greșelilor sale, întrebându-mă dacă Dumnezeu ar putea-o ierta pentru ce a făcut. Căci Sfinte Părinte, ce n-a făcut, mai ales față de părinții mei!! Iar toate deducțiile mele au avut temei la momentul respectiv, revendicarea de către tata a moștenirii sale fiind o astfel de circumstanță pe care Domnii Karmei au creat-o pentru noi, dar din care tot familia mea a ieșit șifonată și învinsă, părinții mei neputând să ierte și să se elibereze din aceste legături de familie constrângătoare. Iar această circumstanță despre care am scris în trecut nu a fost creată spre a fi favorabilă numai familiei mele apropiate, situația în sine fiind o oportunitate și pentru rudele din partea tatălui meu de a li se ușura karma de familie, dar de care niciunul dintre ei nu a profitat căci tata a murit la fix 2 ani după scandal. Fiindcă nu pot numi decât scandal ce s-a întâmplat atunci.
Dar nu îmi este atâta necaz pe cei din afara mea care nu mă cred, cât îmi este ciudă pe mine însămi că singură nu mă încred în Ființa mea profundă care caută, în mod vizibil și cu orice preț, să mă educe spre a accepta moartea și a înțelege misterele morții, astfel încât să facă din mine un instrument delicat și diplomatic pe care îl poate folosi ca să îi consoleze pe cei rămași în viață, după ce cei dragi au plecat, consolarea în chestiuni legate de viață și de moarte fiind o imensă răspundere de care nu îți poți bate niciodată joc când vrei să devii un misionar al Tatălui, vorbind altora despre minunile Ființei profunde care Însăși mi-a îmbărbătat sufletul spre a prinde curaj în privința putinței de a consola pe cei care au pierdut pe cineva drag, următorul mesaj primindu-l la foarte scurt timp după moartea mamei lui John the Wolf:
”Ţie de loc să nu-ţi pese de moarte şi nici să te sperii”
Homer, ”Iliada”
Aceste câteva cuvinte de îmbărbătare nu sunt decât o reformulare a titlului ”Don’t fear the Reaper”, acest Reaper fiind chiar un Înger al Morții în preajma căruia am stat aproape terifiată, fiind atât de speriată numai privindu-l, spaima mea neavând niciun temei întrucât prezența Îngerului Morții a fost una din cele mai binecuvântate prezențe pe care le-am perceput până acum!
Și ca să nu îți pese de moarte și nici să te sperii de ea înseamnă să fii în regiunea morții și să o accepți că există, să fii pregătit pentru ea. Nu, să nu fiu înțeleasă greșit, căci nu vreau să spun că vorbele tatălui meu sunt o prevestire a propriei morți într-un viitor apropiat, sufletul său chemându-mă prin mărturisirea sentimentului singurătății sale. Dar pregătirea pentru moarte este un adevăr concret al științei spirituale autentice, pregătirea pentru această etapă făcându-se în cursul somnului, prin proiecția astrală. Cugetând astfel, mă văd silită să mărturisesc că simt în mod intim și profund că toate acestea îmi vorbesc direct, că sunt o mustrare a Tatălui pentru lipsa mea de consecvență în practicarea dedublării astrale, că însăși chemarea tatălui meu este un fel de a-mi mărturisi că îi este dor de noi, în timp ce nouă nu ne este dor de el, de vreme ce nu mergem să î vizităm în dimensiunea astrală, cu toate că o putem face, iar asta în fiecare noapte. Fiecărei ființe umane îi stă în putere să o facă, dar nu o facem din cauza lipsei de consecvență și din cauza fricii față de necunoscut, cu toate că a putea călători în regiunea morților cu corpul astral, fără a fi murit noi înșine, este numai o altă dovadă a infinitei Mile a lui Dumnezeu.