iun. 122014
 

<>
12 iunie 2014

Drag cititor,

Mulțumesc că te-ai întors aici ca să îmi citești povestea. Dacă ești nou pe blogul meu, îți recomand să citești prima parte a poveștii mele despre cum am suferit un accident vascular cerebral din lista etichetată cu tag-ul ”accidentul vascular cerebral (ABC)”, ca și următoarele două continuări ale acestei părți. Să continuăm cu povestea.

Ultima oară când am scris am spus că la spitalul din Brăila îmi fusese recomandat să consult un specialist în boli infecțioase, așa că am primit referințe să merg la Spitalul de boli infecțioase și virusuri tropicale Victor Babeș, dar și să cer părerea unui neurochirurg de la spitalul de urgențe Bagdazar-Arseni din capitală, București. Eu și familia mea am ajuns acolo pe 27 Noiembrie. Prima oară am fost să îl consultăm pe neurochirurg.

Acesta a răsfoit fișele din dosarul meu medical și a cerut rezultatele testului RMN. Din păcate, nu eram în posesia acestor documente pentru că acestea nu îmi fusesră eliberate și incluse în dosarul meu medical la momentul externării mele din spitalul din Brăila. Nu fusese inclusă decât interpretarea rezultatelor făcută de către radiolog care, potrivit cu părerea medicilor brăileni, trebuia să fie suficientă. Așa că neurochirurgul de la Bagdazar și-a pierdut imediat interesul pentru cazul meu, iar atitudinea sa generală a început să dea semne vizibile de iritare și plictiseală, ca și cum nu făceam decât să îi irosim timpul cu prostii. Ne-a spus că se grăbea pentru că era programat pentru o intervenție chirurgicală. Prin urmare, ne-a dat pur și simplu afară din cabinetul său.

În continuare am fost, deci, la Spitalul de boli infecțioase Victor Babeș, precum ne fusese recomandat. Începând cu acest moment, ordinea evenimentelor se cam întrerupe în memoria mea, episoadele acestea fiind scene despre care nu am decât amintiri vagi și încețoșate. Tot ce îmi amintesc despre acea perioadă sunt frica, durerea și confuzia.

A trebuit să refac o sumedenie de teste și analize, o dată la 6 ore îmi erau luate probe de sânge pentru analize, am fost pironită de pat prin intravenoase care îmi erau administrate prin ambele brațe. Îmi pierdeam gradual vederea, așa că totul se simțea de o sută de ori mai teribil și terifiant. Iar persoanele cu care am împărțit camera nu mi-au ușurat în niciun fel șederea mea acolo. În primele câteva zile am stat în cameră cu două femei diagnosticate cu meningită care nu au făcut decât să vorbească despre mâncare cât era ziua de lungă, în timp ce eu îmi vărsam într-una mațele pe patul alăturat întrucât îmi amintesc destul de bine că problema vărsăturilor a continuat să persiste. Două zile mai târziu au adus în cameră un bebeluș bolnav tot de meningită care a plâns încontinuu, zi și noapte. Nu m-a dat peste cap și nu m-a deranjat plânsul neostenit al bebelușului, ci mai ales neputința mea de a înțelege de ce angajații spitalului amestecau copiii cu adulții în saloane.

Tot ce am spus până acum a fost din perspectiva mea, dar uite câteva detalii despre ce s-a întâmplat atunci pe care părinții mei mi le-au zis ulterior, ca să completeze imaginea de ansamblu:

1. Problema hipercoagulării sângelui meu a devenit în sfârșit principala grijă pentru doctori, mai ales pentru că testele de sânge nu arătau nicio urmă de infecție în organismul meu. Aceștia erau de părere că anticoncepționalele erau principala cauză a coagulării sângelui meu. Luam anticoncepționale mai ales din motive medicale ca să tratez un fibrom uterin, la recomandarea unui ginecolog, după un consult de rutină efectuat în septembrie 2011. Luasem anticoncepționale timp de 3-4 luni pe durata verii, atât în 2013, cât și în anul anterior, așa că eram deja de câteva luni bune în afara tratamentului cu anticoncepționale când mi s-a întâmplat acest incident.

2. Un profesor universitar specializat în neurologie a manifestat un oarecare interes pentru cazul meu și, după ce a ascultat descrierea simptomelor mele, a fost de părere că o infectție la dantură ar fi putut fi cauza problemei mele. Aveam niște probleme cu o măsea pe partea dreaptă, pe maxilarul de sus, dar durerea era intermitentă, așa că nu am acordat atenție și importanță acestui detaliu. În orice caz, acest profesor le-a acordat permisiunea studenților săi să efectueze experimente pe mine, pentru a descoperi cauza.

3. Mai târziu în aceeași zi am fost programată pentru un consult stomatologic la Spitalul Universitar, unde mi s-a făcut o radiografie dentară. Scan-ul a arătat că aveam oarecare probleme la două măsele ce ar fi trebuit scoase, dar nu a arătat nicio urmă de infecție în dantura mea. Totuși, dentistul nu a exclus în totalitate această ipoteză a infecției dentare. Din acest motiv mult timp după aceea am crezzut că o astfel de infecție ar fi putut fi cauza hipercoagulării sângelui meu.

4. Specialistul în boli tropicale sub observația căruia mă aflam nu a crezut că aș fi fost infectată cu vreun virus exotic, ceea ce îl determina să creadă că toate aceste simptome se datorau unei dereglări la nivelul creierului meu. El a fost singurul medic care a insistat să repet efectuarea unui RMN. Din ppăcate, mă internasem la spital la început de weekend și, în cazul în care nu ești ăîn pericol de moarte, sunt foarte puține șanse să găsești personal disponibil în spital care să efectueze RMN-uri la sfârșit de săptămână.

5. Pe 2 Decembrie, în ziua de luni, am repetat RMN-ul la un alt spital, Colentina. Medicii de acolo au descoperit pe rezultate urma unor cheaguri de sânge formate pe sinusurile venoase durale, pe emisfera dreaptă a creierului meu. În tot acest timp tatăl meu a păstrat legătura telefonic cu medicul neurolog care mă tratase la spitalul din Brăila. După aflarea rezultatelor, a înștiințat-o și pe aceasta despre cheagurile de sânge descoperite. De-abia atunci a verificat și ea rezultatul primului RMN, unde într-adevăr a descoperit urme ale acestor cheaguri. A neglijat să verifice interpretarea rezultatelor făcută de radiolog și doar a dat cu subsemnata opiniei acestuia. De necrezut, nu-i așa?

În sfârșit, după 2 săptămâni de teste, analize și examinări, doctorii au descoperit ce mi se întâmplase. Suferisem tromboze venoase cerebrale cauzate de o hipercoagulare excesivă a sângelui . Pentru că sângele meu se îngroșa neobișnuit de mult, cu o viteză alarmantă, a cauzat un atac cerebral ischemic minor. Așa că am fost internată de urgență la Colentina, unde mi-a fost administrat imediat tratament intravenos cu heparină. Din păcate, la ora aceea îmi pierdusem deja vederea în proporție de 90% și parțial auzul ( urechea dreaptă îmi fusese masiv afectată de aceste cheaguri ), iar o semipareză era puternic vizibilă pe partea dreaptă a feței. Am început să am dificultăți în a înțelege oamenii, trebuind să mi se vorbească foarte aproape de ureche pentru a auzi și înțelege ce mi se spunea.

De asemeni, brațul meu stâng începuse să se miște în mod incontrolabil în sus și în jos, iar când îmi atingeam fața sau restul corpului cu acest braț se simțea ca și cum acest braț nu îmi aparținea, ca și cum era al altcuiva care mă atingea. Mă confruntam cu oarecare dificultăți în mișcarea piciorului stâng, dar în realitate nu am fost complet conștientă de aceste dereglări la nivel de mobilitate pentru că eram legată de pat prin intravenoase și diverse aparate zi și noapte.

Medicii de la Colentina au început să investigheze posibilele cauze din spatele coagulării excesive a sângelui meu. Unii au fost de părere că anticoncepționalele erau principala cauză, în timp ce alții și-au mutat atenția către alte ipoteze. Niciunul din acești doctori nu a fost de acord și nu a vrut să admită că un șoc emoțional sau o cădere nervoasă severă ar putea fi cauza unei astfel de hipercoagulări. Unii medici chiar au crezut că aș fi putut fi drogată sau otrăvită cu substanțe periculoase, precum sunt metalele grele, dar niciun test nu a confirmat vreodată aceste teorii, rezultatele nu au arătat nimic neobișnuit în sângele meu, așa că toate aceste detalii au rămas un mister chiar și în ziua de azi.

Tratamentul nou părea să funcționeze pentru că deja dădeam semne de îmbunătățire după doar câteva zile. Îmi recuperasem puțin din controlul asupra brațului stâng și puteam să mă ridic singură din pat ca să mă duc la baie între pauzele de tratament cu intravenoase. În plus, începusem să disting și să văd lucrurile din jurul meu. Îmi amintesc că puteam să văd maieul portocalii și pantalonii de pijama pe care îi purtam, halatul roz al doctoriței mele și chiar creionul dermatograf negru pe care îl purta la ochi, fereastra din fața mea cu draperiile sale albastre și fața atât de iubitoare a dragii mele mame care mă veghea tot timpul! Arăta atât de îngrijorată!

După aceea un medic ORL-ist mi-a făcut câteva teste la urechi unde a descoperit câteva neregularități pe care nu le putea explica. Ea a crezut că ar fi putut fi vorba despre o infecție, așa că mi-au fost administrate și antibiotice în plus față de tratamentul inițial cu heparină.

Sunt extrem de confuză în legătură cu data de 5 Decembrie. Părinții mei mi-au povestit că fusesem trimisă pentru investigații mai amănunțite în legătură cu ochii mei. Din acest moment a început cu adevărat întreaga nebunie. Doctorii au descoperit că nivelul lichidului cerebro-spinal era foarte ridicat și că exercita o presiune excesivă asupra creierului meu. De aceea s-au temut că venele de sânge vor ceda, ceea ce ar fi dus la hemoragie cerebrală. Așa că m-au trimis de urgență la Institutul Național de Neurochirurgie Vasculară. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc că l-am văzut înainte să îmi pierd complet vederea în acea zi a fost un afiș lipit de ușa din spate a ambulanței care mă transporta pe care scria ”Atenție” și încă ceva ce nu am mai putut distinge, atât de neclară și încețoșată îmi era vederea în acele ultime momente, până să o pierd brusc și definitiv.

Și cu această ultimă idee închei a doua parte a poveștii mele. Așadar, pe 5 Decembrie 2013 eram deja complet oarbă, 70% surdă și extrem de speriată. Această zi teribilă este ziua când întreaga mea lume s-a transformat în întuneric deplin.

Va continua.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.