mart. 192021
 

<>

Vineri, 19 Martie 2021

Am purtat azi-noapte un monolog interior, cugetând la un lucru tare precis care mă macină, anume de ce cred că maeștrii pe care îi urmez, studiind învățătura lor, chiar sunt reîncarnările celor despre care spun că au fost în vieți anterioare, în vreme ce pe mulți alții nu îi cred! Cee îi determină, prin urmare, pe atâția să se creadă reîncarnări ale figurilor biblice sacre sau ale altor personaje cu același caracter din cărțile sfinte ale marilor religii? Temându-mă de marea înșelăciune a minții, m-am rugat Ființei reale interioare, cerându-i să fiu mustrată, biciuită și pedepsită pe loc în caz de aș începe să am fantezii de prea-mărire, fiindu-mi foarte, foarte frică de amăgirea minții.
– Maestre, Maestre, te implor din toată inima mea să mă ajuți să îmi amintesc viețile mele anterioare ca să evit să cad în ispita de a crede despre mine că sunt reîncarnarea vreunui sfânt! Am nevoie să cunosc cauzalitatea evenimentelor care mi se întâmplă! Te implor din toată inima mea să mă ajuți să îmi amintesc de mine însămi, am cerut în timpul meditației, în orele târzii ale nopții, cuprinsă de temeri că, neînțelegând cauzalitatea, ca și principiile de manifestare ale marelui mecanism care este Cosmosul și ordinea lucrurilor stabilite de Tatăl prin Legea Divină, aș fi fost tentattă să mă văd pe mine ca aleasă de Dumnezeu să mă treacă prin foc și pară, prin suferințe și dureri pentru care nu eram de învinuit așa încât să mă preschimb într-o pildă bună de dat semenilor prin puterea exemplului.

Am adormit cu greu, durându-mă corpul pe care îl simțeam presat, strivit și sfâșiat în interior, electricitatea pe care o simt în întregul țesut dizolvând și topind ceea ce eu percep ca fiind o rană sau un blocaj în corpul de energie vitală, partea stângă a trupului meu fizic fiind și acum dureroasă și slăbită, suferință ce constituie o parte a prețului pe care îl plătesc pentru ca esența sufletească să fie eliberată.

Nu îmi amintesc care fapt m-a făcut să fiu conștientă că trecusem dincolo de zidul somnului. Vedeam atât de limpede și de clar, iar totul în jurul meu era lumină, culoare și strălucire! Nu mai fusesem adusă de mult timp în această parte superioară a universului interior. Era atât de desfătător, de încântător și de liniștitor să fiu în acel loc binecuvântat în care îmi dorisem să fiu dusă iarăși măcar o dată, după atâtea încercări prin care trecusem.

Nu după mult timp, adaptându-mă stării de conștiință accesate, am perceput prezența Ființei reale interioare. De la Aceasta veneau toate acele plăcute sentimente: pacea, liniștea, echilibrul, cumințenia, docilitatea, supușenia, etc. Era o binecuvântare și o minune să am un contact atât de direct cu Maestrul interior care se exprima prin înfățișarea unei femei, chip pe care l-a mai adoptat în trecut, cu alte ocazii. Era limpede că, auzindu-mi rugăciunea pe care nu de puține ori am formulat-o precum am scris-o mai sus, hotărâse să dea răspuns cerinței mele, dezvăluindu-mi o parte a cauzalității karmei mele.

Printr-un act magic, a modificat scenele în care eram implicată, arătându-mi o casă într-un oraș în care o familie de condiție mijlocie, cei doi părinți și doi copii, frate și soră, își ducea traiul. În urma unor circumstanțe tragice, cei doi părinți au dispărut, abandonându-și copiii. Rămași singuri și conștientizând, după îndelungi zile și săptămâni de așteptare, că părinții lor nu aveau să se mai întoarcă, cei doi copii au căzut în inevitabila deznădejde. Când au început să plângă, urlând și țipând în holul de intrare în casă, am crezut că mi se sfarmă inima în piept de milă fiindcăă tânguirea lor o auzeam în timp și spațiu. Până aici privisem la toate aceste scene precum un spectator privind la o piesă de teatru pusă în scenă.

Aceste detalii fiind precizate, am trecut imediat după aceea printr-o reală și autentică regresie, accesând amintirea acelei vieți, cu toate că a fost doar parțial. Fenomenul l-am descris de aalte câteva ori înainte ca să îl mai repet acum, dar cu incredibilă ușurință, Ființa reală interioară mi-a izolat în alcătuirea psihicului un eu, instinctul animalului de pradă. Securizând acel canal, m-am metamorfozat într-un lup care ieșise la vânătoare. Acest eu animalic instinctual se exprima prin personalitatea unui bărbat, un tâlhar. Cătălina cea din prezent a dispărut o perioadă ca să revin în vechiul corp de bărbat în care trăisem. Am urlat îndelung în miezul nopții, urlet de lup care în trupul fizic a sunat precum un oftat de jale. Dintre toți monștrii pe care vibrația celor doi copii i-ar fi putut atrage, emanația strigătelor lor a rezonat cu mine, atrăgându-mă în viața lor, lucru pe care l-am perceput în chiar moalele subconștientului meu în timpul acestei regresii în care mi se permisese să pătrund ca să văd și spectacolul din culise, lumea ascunsă și invizibilă! Am pătruns în casa aceea prin efracție, asigurându-mă că nu mă vedea nimeni, întocmai cum adulmecă un animal de pradă împrejurimile ca să se ferească de pericole și de capcane. Găsind doi copii părăsiți într-o casă atât de mare m-a impresionat până peste marginile firii și, făcându-mi-se milă de ei, am supravegheat asupra lor un timp, ținându-le companie. Vorba din popor zice că lupul își schimbă părul, dar năravul ba.

Revenind în acea casă într-o zi, am găsit corpul unuia dintre copii, al fetei, acoperit cu un cearceaf alb, una din mâini, mânjită de sânge, ieșind prin crăpătura cearceafului. Mi s-a făcut rău privind la acel sânge care îmi întorcea stomacul pe dos, însă priveam la toată scena ca și cum cele întâmplate nu aveau nicio legătură cu mine, eu nepurtând nicio vină sau răspundere pentru drama ce avusese loc. Fata nu murise, toate acele imagini indicau o altă circumstanță care se petrecuse. Cearceaful alb era cearceaful pe care ea ar fi trebuit să îl întindă pe patul nupțial pe care ar fi trebuit să îl împartă cu soțul său în noaptea nunții, în vreme ce sângele de pe mâna ei era sângele ei virginal. Sângele acela la care priveam era sângele de pe mâinile mele pe care nu mi le puteam spăla, șttergând crima și nedreptatea pe care le comisesem asupra ei. Faptul că mă uitam cu detașare și nepăsare la toate acestea nu dovedea decât că nu îmi asumam răspunderea pentru faptele mele, părăsind acea viață fără ssă mă căiesc și fără să îmi cer iertare.

Monada Divină m-a scos după aceea din această amintire, revenind la forma conștientivă actuală în care continuam să nu îmi asum răspunderea pentru crimele comise.
– Atunci care trebuie să fie sursa lui ”Madam”? Îmi poți arăta de unde vine suferința mea? am cerut Ființei, nădăjduind că mă va ajuta să îi dau de capăt problemei mele fiindcă vedeam bine că o porniserăm împreună pe calea amintirii de sine azi-noapte !

O altă regresie mi-a fost indusă imediat după aceea. Ființa m-a cuprins de jur-împrejur într-o îmbrățișare nespus de protectivă și liniștitoare care m-a ajutat să îmi păstrez cumpătul și să nu mă agit datorită acestor ultime imagini la care privisem și, modificând iarăși morfologia cadrelor în care ne aflam, a făcut să pătrundem într-o zonă întunecoasă și murdară, precum sunt subsolurile fabricilor și al combinatelor, în care am pătruns coborând cu grijă ca și cum foloseam un ascensor vechi, scântei de electricitate strălucind în bezna în care ne scufundam, mormântul subconștientului meu.

Astfel m-am scufundat într-o altă amintire, găsindu-mă în corpul unei fetișcane foarte gingașe și pline de farmec. Îmi fuseseră dați atâția ani de viață cât să creez așteptări, iluzii, vise și planuri în legătură cu aceasta, mai ales la capitolul ”dragoste”. Dar scena dezgropată în care am fost implicată a fost de o așa cruzime cum rar ți-e dat să vezi, însă nu aș putea-o descrie decât așa cum s-a petrecut, văzând-o azi-noapte.

Căzusem în mâinile unei cete de tâlhari călare pe niște cai foarte frumoși și puternici. Erau vreo 4-5 la număr. M-au înconjurat fără a-mi mai da voie să trag nădejde că aș mai fi putut scăpa vreodată din mâinile lor. M-au luat cu ei, ducându-mă într-o depresiune pustie și, fără a schița vreun gest de milă față de mine, m-au decapitat. Ieșită în afara corpului, i-am privit pe răpitorii mei dintr-o poziție de sus, ca și cum pluteam în aer, cum mi-au căsăpit corpul, aruncându-l sălbăticiunilor pădurii și ștergând orice urmă a omorului, ca și a existenței mele. Eram îmbrăcată în haine simple de țărancă și eram în picioarele goale. Nu puteam avea mai mult de 16 ani. Viața mea doar atât valorase pentru ei.

Când Ființa reală interioară m-a scos după aceea la suprafață, m-am simțit neînchipuit de mâhnită căci altfel nu aveam cum să mă simt deschizând cutia Pandorei și dezgropând cadavrele inconștientului! Iată, așadar, că nu mă dovedeam nicidecum o sfântă, o sacrificată, o jertfită și o martiră aleasă de Dumnezeu să fiu trecută prin drame și suferințe cumplite, inocentă și nevinovată cum mi-ar fi plăcut atât de mult să îmi fie arătat că sunt, ci mă dovedeam a fi un tâlhar și un pângăritor mizerabil!

Astfel Marea Lege, dreaptă și corectă, a răzbunat sufletul celei căreia îi făcusem atâta rău, când îndatorirea mea fusesee de a face bine, atât de milostivă este Justiția Divină fiindcă, în fond, prezența celor doi copii în viața mea fusese oportunitatea creată de Marea Lege care mi-ar fi fost de ajutor să elimin eul de tâlhar, devenind o persoană cinstită și onestă! Astfel Balanța justiției și a dreptății se echilibrase. Cu toate acestea, în timpul acelor câțiva ani de viață trăiți în îmbrăcămintea acestei fetișcane, am dezvoltat un eu extrem de puternic, faza incipientă a scorpiei, a lui ”madam”. Era onoarea și cinstea mea de fată care, pângărită la capătul tăiat din scurt al vieții, a intrat pe un cu totul alt ordin de funcționare fiindcă s-a modificat în ură, mânie și dorință aprigă și neostoită de răzbunare. Începusem, așadar, să urăsc ceea ce fusesem și făcusem la rândul meu odinioară!

La foarte scurt timp după ce am scris această primă parte a scrisorii mele am citit o micuță poezie care surprinde foarte bine caracteristicile acestui eu al animalului de pradă, ale lupului pe care îl purtam în natura mea:

Iată-ţi, lupule, mormântul!
Cald te-aşteaptă subpământul!
Lupule, tâlhar spurcat, Spaimă-a fetelor din sat, Mulţi copii ai mai mâncat!
Dar de-acum ai să mănânci, Prăvălit colea pe brânci, Numai murdăria mea Când pe bot te-oi bălega.

Ah, de l-aş vedea pe lup Prăbuşit colea, huzdup!
Mult m-a necăjit tâlharul Şi mi-a dat să beau amarul!
De-ar fi scris sa moară-aci.
Pe când eu să pot trai, Mi-ar rămâne mie pradă.
Via cu întreaga-i roadă!

*******

Ai vrea fi-acuma să mai porunceşti!
Crunt judecai – crunt astăzi o păţeşti.
Să guşti şi tu amaruri şi plânsori!
Iar când eşti lup. Ca lupii să şi mori!

”O mie și una de nopți”

Va continua!

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.