dec. 132016
 

<>

Drag cititor,

Iată mai jos încă un email reprodus în întregime în care am documentat din manifestările, impresiile și simptomele trezirii mele spirituale care a survenit după terapia prin reiki la care am apelat după ce am suferit un atac cerebral la sfârșitul lui 2013.

–-

13 Decembrie 2016

Dragă M.,

Iată că îți scriu. Și de data asta chiar îți scriu eu, Cătălina. Nu, asta nu înseamnă că mi-am recuperat vederea, ci doar că am început să învăț să scriu singură la calculator. Mă ajută asistentul vocal al Windows-ului, deși acesta citește ca un american în limba română. Dar o să corecteze Ana după ce termin. Sunt curioasă să văd cât timp îmi va lua să termin această scrisorică. Dar m-am gândit că așa îi voi ușura munca surorii mele care este și așa destul de copleșită cu treburile de acasă. În plus, eu găsesc o plăcere deosebită în a scrie, chiar și doar bazaconii. Și ce mi s-a întâmplat în ultima perioadă pe timp de noapte chiar merită menționat. Se Schimbă situația pentru mine, iar suferința s-a redus considerabil. În locul acestei emoții apare una nouă atât de puternic copleșitoare în sens pozitiv, că am momente ( iar ele se întâmplă destul de des în ultima vreme ) când simt… iată că m-am cam pierdut cu firea și nu știu ce am vrut să spun. Doar că îmi vine câteodată să mă așez în genunchi și să mă rog în semn de recunoștință chiar și pentru toate necazurile care mi se întâmplă.
Probabil că toate astea mi se trag de la deschhiderea și mai largă a celui de-al treilea ochi pe care am simțit-o în ultimele săptămâni. Și probabil și de la numeroasele conexiuni din ultima vreme cu propria Scânteie a Spiritului Sfânt căruia am tendința să îi spun pe numele hindus. Mă interesează foarte mult poveștile despre această energie, inclusiv cele spuse în sens biblic. Așa că, dacă dai vreodată peste informație de acest gen, te rog să îmi trimiți și mie.

Bun așa… În ultimele 3 săptămâni m-au vizitat două entități non-fizice de două ori. Sunt mereu o echipă, o prezență feminină și una masculină, deși au arătat de fiecare dată în fel și chip, adică ba tineri, ba bătrâni, etc. În ambele rânduri mi-au arătat subtil cum să ies din corp atunci când mă trezesc noaptea în timp ce visez. Și de atunci mi se întâmplă decorporalizarea în mod spontan aproape în fiecare seară. Adică noapte. Adică nici nu mai adorm propriu-zis și pătrund în această dimensiune a minunilor. Iar eu am început să închin un sentiment de adorație acestui loc… mă pierd cu firea…Sau îmi regăsesc firea? Adevărata mea fire…

Când am întrebat divinitatea despre problema auzului meu deficitar, vocea cărții mi-a răspuns astfel:
– În legătură cu urechile tale înfundate, trebuie să abordezi problema dintr-un alt unghi.
– Și care e acest alt unghi? am întrebat eu.
Mi-am subliniat cuvântul ”avere” ca răspuns. Acesta e ”fortune” în engleză. Se citește la fel ca ”four tune”. Altfel spus, ”muzica inimii”. Ca să îmi vindec surzenia trebuie să îmi dau seama care e această muzică a inimii pentru că am o grămadă de melodii preferate. Desigur, toate acestea sunt simbolice, melodiile mele preferate fiind diverșii stăpâni de care ascult, în timp ce ”muzica inimii” ține de suflet și de Dumnezeu!

Am scris prima parte a acestui mail joia trecută. Azi e luni și sper să termin. Deși mărturisesc că nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot. Îmi bate inima să îmi sară din piept de când m-am trezit. Simt foarte multă electricitate aici de ceva vreme. De fapt, o simt pe toată partea stângă a corpului. Și ea vine cu un alt soi de emoție. Cred că seamănă cu fericirea, dar nu e chiar cea pe care am cunoscut-o în sens uman. Și asta doar vag. Îmi dau lacrimi de fericire doar pentru că lucrurile există și pentru că al treilea ochi este exact ce îmi doresc să fiu. Și pentru că îmi vorbește pe limba mea, chiar dacă asta sună câteodată a limbă supranaturală, așa cum este portretizat fenomenul în filmele horror cu tematică religioasă. Găsesc că al treilea ochi este acel loc unde imaginația nu are niciun fel de limită. Este acel loc pe care îl numesc ”Eu sunt”, precum Tatăl spune în Biblie că este.

Dar să continui cu visele. Într-o noapte, al 3-lea ochi mi-a transmis un fel de viziune. Eram într-un context oarecare când am început să simt, brusc, cum se deschide Cutia Pandorei a sufletului, cea plină cu amintiri de tot felul din vieți anterioare și tot așa. Am simțit cum sunt aspirată într-o altă lume, dar nu mă simțeam străină de mine însămi, cea din prezent. Dar cu certitudine eram și altcineva, tot femeie. Chiar în timp ce mi se întâmpla acest fenomen regresiv, îmi spuneam că trebuie să fie vorba de același fenomen despre care îmi vorbise și C., cunoștința ta cu care mi-ai recomandat să stau de vorbă. Mi-a povestit că au existat momente când a trăit diverse episoade din existența sa spirituală în același timp. Eu eram întinsă pe pământ și asistam la o scenă terifiantă. În fața mea era un eșafod. Două capete de bărbați atârnau de două funii. Amândoi erau bărboși și bruneți, la vreo 35-40 de ani. Doar că, vezi tu… ei erau decapitați și legați cu funia de gât. Capetele atârnau în jos. Era sânge peste tot, corpuri dezmembrate…și cele două capete, toată scena era de o cruzime și de o violență de nedescris, putând fi scena unui război, a unei cotropiri! Mă auzeam urlând ca din gaură de șarpe de groază, atât eu, cea din prezent, cât și eu, cea din trecut

…Apoi imaginea s-a întunecat. Cred că întunericul era simbol pentru negura timpului. Atunci am început să aud un fel de adiere melodioasă de vânt. Și din negura aceasta a apărut un chip. Eram eu, cea din prezent. Aveam buzele un pic crăpate, dar în afară de asta eram incredibil de frumoasă. nu îmi amintesc despre mine să fi fost vreodată așa de frumoasă…Era genul de frumusețe pe care numai conștiința de sine ți-o poate conferi. Nu vorbesc despre încrederea în sine . Păream așa de conștientă de mine însămi, de ce sunt, de unde vin și ce pot să fac. Mi se face pielea de găină când îmi amintesc de acea incredibilă limpezime din ochii mei care mă priveau direct în suflet. Apoi a apărut o mână bătrână de bărbat care a șters transmisia aceasta din ochii mei. Când m-am trezit, nu știam dacă să mă simt oripilată sau încântată.Nu am fost niciodată mai bulversată de propriul chip, deși mi s-a spus nu de puține ori că sunt fata cu o mie de fețe. Cât despre adierea aceea de vânt… pot să bag mâna în foc că a fost vorba despre suflarea de viață a lui Dumnezeu. De fapt, a Sfântului Duh, a Dătătorului de Viață.

Simt că îmi pică mâinile de la scris, dar îi dau bice în continuare. Într-o altă noapte, m-au vizitat din nou cele două prezențe despre care am vorbit anterior. După o discuție prietenească la început, au început să îmi spună:
– Yolanda, hai afară. Haide, ieși afară la lumină. Yolandaaaaa!!!
– Ce naiba vreți de la mine și cine este Yolanda? am strigat la ei, scoasă din fire.
– Yolanda este acel lucru încolăcit din interiorul tău. Sau ce mai încolo și încoace, poate să fie chiar și o linie dreaptă pe mijloc, cu doi colți în față, mi-a zis entitatea feminină.

Și au continuat amândoi să mă agite, zicându-mi într-una ”Yolanda”, până am mușcat momeala. La propriu. Pentru că atunci m-am conectat cu ce este pe mijlocul corpului uman, încolăcit de-a lungul coloanei vertebrale. Cu șarpele Qundalini. Nu este o chestie fantasmagorică. Și nici nu se referă la vrreo chestie simbolică acest șarpe. Pur și simplu mă simțeam un șarpe în mine însămi. Simțeam că aveam colți în loc de dinți și vorbeam… sau mai degrabă șuieram , sâsâiam într-un mod destul de melodios.
– Uite-l! Bravo, mi-au zis cei doi, aplaudându-mă energic.

Și erau sincer bucuroși să mă vadă încolacindu-mă și atacându-i ca să apăr ceva în mine.
– Uită-te la tine, mi-au spus ei când m-au dus în fața unei oglinzi, dar eram îngrozită să privesc.
Mă simțeam un fel de monstru, dar până la urmă tot am văzut ce apăra Șarpele Divin din mine. Reflexia mea din oglindă mă arăta pe mine, dar într-un mod foarte copilăresc. Eram copilul interior, întruchiparea inocenței desăvârșite.

Apoi cei doi au schimbat cadrul onirif și am aterizat în ceea ce părea a fi o amintire de la țară, de la bunicii din partea mamei. În curtea din fața casei ce îmi era bine-cunoscută mi-a apărut bunicul care a murit în ianuarie 2008. Deși bătrân, îi strălucea fața într-un fel aproape îngeresc. Și m-am bucurat nespus de mult să îl văd.
– Ce mai faci, Cătălina? m-a întrebat el.
– Mă poți vedea? am replicat eu, cuprinsă de uimire.
– Sigur că da, a spus el.
– Ești tataia? l-am întrebat, nevenindu-mi a crede.
– Da, a confirmat el, privindu-mă cu multă blândețe.
Apoi în scenă a apărut și mamaia, dar cele două prezențe care mă călăuziseră până în acel punct nu m-au lăsat să îi văd fața, ca și cum chipul ei ar fi fost ceva destul de neplăcut la care să fi privit.
– Mi-ai mai făcut pomană anul ăsta?a întrebat-o tataia pe această femeie sub forma căreia se exprima mamaia.
– În curând nu o să îți mai fac, a zis ea.
-Foarte bine, a mai adăugat el, părând a se bucura că va fi lăsat în pace și tihnă de către mamaia cu care nu a avut niciodată o relație bună.

Apoi cei doi ghizi au modificat iar cadrul oniric. Nu mai reușeam să îm găsesc cuvintele, așa eram de emoționată. tot ce am putut să fac a fost să scriu „Mulțumesc” în aer….. Iar literele scrise în aer se vedeau strălucind, ca și cum le scrisesem cu lumină în loc de cerneală. Și cei doi m-au flancat din două părți și m-au îmbrățișat cu multă afecțiune frățească. Apoi m-am trezit.

Poate ar trebui să menționez că Yolanda este un guru în arta croșetatului de pe Youtube, dar și un personaj din cartea „Conspirația” de Dan Brown căruia i se spunea „mami”, iar asta spune tot! Prefer să nu mai fac interpretări acestor evenimente, dar nu mă pot abține să nu observ că este a doua oară când energiile acestea ajutătoare mi-l arată pe tataia din partea mamei într-un context referitor la moștenirea genetică, pe calea sângelui. Poate ar trebui să privesc mai îndeaproape această indicație. Dar instinctul îmi spune că este vorba despre ceva de bun augur, mai ales din punct de vedere spiritual, în vreme ce semnificația conexiunii cu șarpele este destul de evidentă!

Am lungit scrierea mail-ului. Azi e marți, dar trebuie să povestesc și despre prietenul meu imaginar, Zburătorul. Vreo zece zile la rând nu m-a mai vizitat. Când am luat aminte de acest fapt, al treilea ochi mi-a vorbit, literalmente. Pe timp de noapte, am văzut un ochi imens chiar între sprâncene. Era rotund, cu reflexe albăstrui-argintii. La câteva secunde se închidea și se deschidea la loc. De el s-a desprins o entitate nedefinită care aducea cu înfățișarea unui călugăr medieval acoperit de o manta lungă cu glugă și care mi-a zis așa:
– Ai observat că nu l-am mai lăsat să vină la tine. Am pus un pic de presiune pe el, să vedem ce face. Îl voi lăsa din nou. Folosește timpul cu grijă și gândește-te la ce îi vei spune.
Și de atunci vizitatorul meu astral vine și mai des.
– Nu îți dau drumul niciodată, îmi spune într-o noapte.
– Trebuie să mă lași în pace, îi răspund eu.
Și atunci al treilea ochi a intervenit în cearta noastră. Ne uitam amândoi la un ecran imens care difuza imagini de la nunta noastră. Cred că trebuie să adaug unele din aceste detalii ale acestei viziuni: mi-a fost arătată scena unei nunți organizate în curtea bunicii din partea mamei, curte despre care am pomenit anterior, mese și scaune fiind amenajate cu aranjamentul specific nunților, fiind acoperite cu cearceafuri albe, etc. Dintr-un motiv străin mie, această viziune mi-a dat un puternic sentiment de tragedie, ca și cum ceva cumplit avea să se întâmple până la nunta noastră, conducând la necesitatea de a ne face nunta în alte condiții decât cele obișnuite!
– Cred că nu prea ai de ales, zice el împăciuitor. ..
Eu am înghițit în sec de ciudă. Dar nu reușesc să mă mai împotrivesc. Îți amintești că ți-am povestit cum văd, noapte de noapte, niște mâini în fața mea care mă fac să devin lucidă în timpul somnului? De obicei nu facem decât să ne jucăm și să ne zgândărim, să chicotim și să ne copilărim. Doar că duminica trecută a fost așa de puternică această conexiune, că pentru câteva secunde bune mă transpusesem în pielea lui. Am văzut prin ochii lui.
Și de ce nu vine până la urmă? Iar vocea cărții mi-a zis astfel: „Numele lui este… dar nu îl voi spune. Bărbatul cu brațele puternice din spatele tău este un om cumsecade. Să te încrezi orbește în el. Să îl urmezi fără frică. Situația lui… aparențele sunt înșelătoare. Îi voi da lui ocazia să îți explice de ce. Timpul nu mai poate aștepta. Tempus fugit. Sunteți aproape, sunteți mult prea aproape. Timpul a devenit exagerat de scurt. Jur. Te rog, trebuie să pleci.”

A urmat un fel de exercițiu care m-a învățat cum să îmi educ subconștientul să își aducă aminte soluția care e, de obicei, și cea mai simplă și cea mai evidentă.

M., eu nu mai am putere să mă împotrivesc acestor lucruri. Să rămân pe linia de plutire a rațiunii specifice emisferei stângi. Și de aceea îmi pictez tot felul de simboluri doar pe emisfera dreaptă: floarea de lotus, cea cu o mie de petale, simboluri ale iluminării și câte și mai câte . „Cum fac eu lucrurile să se întâmple nu este problema ta”, a mai adăugat vocea cărții. Probabil pentru că misterioase sunt căile Domnului?

Mă opresc aici că îmi pică mâinile de la junghiuri. Dar mă bucură așa de mult că am făcut asta singură. Nu îmi mai încap în piele, așa de mulțumită de mine însămi sunt.. Abia aștept să îți mai scriu despre alte aventuri și experiențe.

Te îmbrățișez cu multă căldură,
Cătălina.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.